... Râuri de apă vie
Traian Dorz - Hristos - Învățătorul nostru
Arta adevărată nu este numai ceea ce se arată ochilor, deşi este şi asta.
Nu este numai Adevărul sau bunătatea,
sau frumuseţea sau iubirea,
ci sunt toate acestea, împletite prin fiecare manifestare a fiinţei şi expresiei ei.
Căci tot ceea ce este viu şi învietor, este plăcut, frumos şi apropiat.
Iar ceea ce este aşa, este neapărat necesar fiecărei fiinţe, căci aceasta îi întreţine oricui viaţa.
Izvorului îi este tot atât de necesar să curgă după cum îi este necesar omului să bea din el.
Sufletului însuşi, îi este neapărat necesar să fie bun, după cum şi alţii au nevoie de bunătatea sa.
Răutatea omului rău este o crimă în primul rând împotriva lui însuşi.
Când într-un suflet credincios trăieşte puternic Hristos, din adâncul lui va izbucni apa vie a binefacerilor, neîntrerupte şi puternice.
Harul lui Dumnezeu care îi umple viaţa de o aşa tărie încât nu mai poate fi reţinut să nu se reverse, în orice lucru şi cuvânt bun, spre alţii.
Trebuie să ţâşnească, fiindcă nu poate altfel, căci Duhul Sfânt este totdeauna Viu şi lucrător.
Omul Duhului vorbeşte nu pentru că nu poate să tacă şi nu pentru a spune orice, ci pentru că are neapărat ceva sfânt de spus.
Pentru că are de adus o solie sfântă,
are de mărturisit un adevăr ceresc,
are în ele ceva ca un fulger sau ca un trăsnet.
După ce a spus exact ce trebuie şi exact cât trebuie atunci el tace, lăsând să lucreze mai departe adevărul grăit,
şi să vorbească solia spusă
şi să lumineze fulgerul arătat,
sau să spargă trăsnetul dezlănţuit de Duhul Sfânt prin el.
Căci numai cine ştie să vorbească ce trebuie şi cum trebuie, ştie să şi tacă apoi, la timp.
Omul Duhului Sfânt nu scrie numai pentru că nu-i în stare să lucreze altceva, ci scrie numai atunci şi numai aceea, ce simte că nu poate să nu scrie, fiindcă este mânat şi împins de puterea Duhului Sfânt,
şi simte că i-ar plesni inima, dacă n-ar spune ceea ce i s-a dat să spună. Că l-ar apăsa un munte dacă n-ar revărsa ceea ce clocoteşte în adâncul ei, ceea ce arde şi se umflă acolo.
Nu tace, pentru că nu poate să tacă, chiar dacă ar trebui să îngheţe de frig sau să moară de foame.
El nu face binele pentru ca să i se facă înapoi întocmai,
cum nici izvorul nu-şi revarsă apa pentru ca să i se mai aducă iarăşi înapoi,
nici măcar pentru ca cei ce-o beau să-i mulţumească în vreun fel.
Omul bun având izvorul binelui în inima sa, nici nu simte nevoie de răsplătire şi nici nu o aşteaptă în vreun fel...
nici nu doreşte şi nici nu gândeşte măcar să i se întoarcă înapoi un bine făcut.
El nici n-are plăcere să i se dea nimic în schimb. Căci el se va purta aşa nu de ochii lumii nici pentru a culege fleacurile laudelor omeneşti, ci din îndemnul Duhului Sfânt viu şi lucrător din el. De aceea el va fi bun nu de ochii lumii,
ci şi în mijlocul nopţii sau a pădurii singuratice, el va fi ca în biserică sau în adunare.
Şi în mijlocul străinilor va fi ca unde este cunoscut.
Omul Duhului Sfânt va trăi în lumină, va umbla în curăţie, va lucra în sfinţenie, va împărţi în dreptate, căci nu poate să lucreze decât astfel.
Când totul este curăţit în el, atunci totul la el va fi curat.
Totul fiind luminat, totul va fi luminos.
Totul fiind descoperit, nu are nimic de ascuns.
Râul care curge prin el din Hristos, fiind viu, vie este şi apa pe care el o dă altora.
Şi viaţa se simte în tot ce se revarsă din inima lui.
Astfel, lucrurile lui nu sunt numai vorbe şi numai artă,
numai idei şi numai imagini sau sunete plăcute ochilor, urechilor sau minţii omeneşti.
Ci sunt fior şi putere...
hrana inimii şi duhului,
adică viaţă. Viaţă care creşte şi înnoieşte viaţa şi în alţii. Creând mereu creatori.
Aşa este şi aşa trebuie să fie un om al Duhului Sfânt.
O astfel de viaţă nu se uzează prin întrebuinţarea ei continuă,
şi nu-şi pierde valoarea în timp,
nici nu-şi scade puterea, dacă iau mereu din ea tot mai mulţi şi tot mai mult.
Cum nu scade un râu puternic, care satură toate gropile, toate vasele şi toată setea şi trebuinţele cetăţilor pe unde trece, fără să-i scadă niciodată nici albia, nici limpezimea, nici puterea, din cauza aceasta.
Aşa râuri creează Hristos, Fluviul Unic şi Veşnic al Vieţii.
Şi aşa sunt şi râurile create de acest Fluviu prin Duhul Sfânt.
Aşa sunt sufletele prin care curge şi Se revarsă în lume Hristos.
Am văzut odată un râu cu două feluri de ape. Jumătate tulbure, jumătate curată.
Cea curată venea de sus, de la un izvor, cealaltă de la o fabrică.
Ce bine se cunoaşte de unde vine fiecare.
Curând însă, partea cea tulbure, strica toată apa râului, în aşa fel încât nu mai era bună,
nici la vedere, nici la gustare, nici la altceva nu era plăcută.
Nimic nu mai trăia în ea, fiindcă moartea din partea ei cea rea înghiţea viaţa din partea ei cea bună.
... O voi râuri prin care Se revarsă Hristos spre oameni, fiţi cu foarte multă băgare de seamă şi grijă! Puneţi o bună stavilă totdeauna şi la timp, apelor lumeşti, fireşti, drăceşti (
Iacov 3:15 – Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească.
Iacov 3, 15). Căci numai o mică şuviţă de fire veche şi de dorinţă păcătoasă, dacă se va strecura în apa curată a râvnei voastre pentru Hristos, aceasta va putea strica şi otrăvi, până la urmă totul.
Numai un singur ban furat vă poate nimici o mulţime de bani câştigaţi pe dreptate.
Numai un singur defect primit în inimă, vă poate nimici râuri de calităţi bune.
Numai un singur păcat al desfrânării, poate nimici o viaţă întreagă de curăţie şi înfrânare.
Numai o singură neascultare, poate nimici o slujbă îndelungată cu nenumărate jertfe şi osteneli. Şi numai o învăţătură rătăcită, vă poate pierde tot adevărul drept.
Căci păcatul este un lucru îngrozitor de puternic de spurcat şi de otrăvitor.
Iată câţi oameni duhovniceşti, câte râuri altădată atât de puternice, de limpezi şi frumoase, au sfârşit prin a ajunge o vărsătură de venin şi de stricăciune, otrăvind pe alţii, peste tot pe unde pot ajunge, cu purtările lor fireşti sau cu învăţăturile lor rătăcite.
Fiindcă n-au luat seama bine întâi la şuviţa de mândrie care le-a strecurat-o diavolul în inimă.
Apoi la acestea i s-a adăugat cea a interesului,
apoi a geloziei, a ambiţiei, a iubirii de sine,
apoi cele ale urii, duşmăniei, neascultării, certurilor, dezbinării, clevetirii. Şi celelalte şi celelalte...
Deci ce zic vouă, îmi zic mie şi tuturor: vegheaţi!
O Isuse Hristoase Fluviu al Vieţii pământeşti şi cereşti, trupeşti şi sufleteşti,
al vieţii acesteia şi al celeilalte,
slăvit să fie Numele Tău în veci.
Mulţumindu-Ţi pentru revărsarea puterii şi luminii cu care ne-ai apropiat de Tine,
Te rugăm fă mereu ca toate râurile din care se adapă omenirea, să curgă din Tine, ca să-i dea viaţă.
Înlătură Tu toate şuviţele otrăvite care strică sufletele oamenilor şi fă ca toţi oamenii să capete setea şi dorinţa numai după Tine,
ca să nu se mai ducă la cel care este străin de viaţa Ta şi aducător de moarte.
Ajută-ne să ne ferim şi noi de ceea ce Tu ai spus şi ai dorit să ne ferim.
Amin.
+
Fericirea-i idealul după care-aleargă toţi
dar tu fiul meu te luptă binele să-l faci cât poţi
căci căutând să-i faci pe alţii fericiţi şi mângâiaţi
fericirea ta o afli, când pe-a altora o caţi.