Arta adevărată nu este numai ceea ce se arată ochilor, deși este și asta.
Nu este numai Adevărul sau bunătatea,
sau frumusețea sau iubirea,
ci sunt toate acestea, împletite prin fiecare manifestare a ființei și expresiei ei.
Căci tot ceea ce este viu și învietor, este plăcut, frumos și apropiat.
Iar ceea ce este așa, este neapărat necesar fiecărei ființe, căci aceasta îi întreține oricui viața.
Izvorului îi este tot atât de necesar să curgă după cum îi este necesar omului să bea din el.
Sufletului însuși, îi este neapărat necesar să fie bun, după cum și alții au nevoie de bunătatea sa.
Răutatea omului rău este o crimă în primul rând împotriva lui însuși.
Când într-un suflet credincios trăiește puternic Hristos, din adâncul lui va izbucni apa vie a binefacerilor, neîntrerupte și puternice.
Harul lui Dumnezeu care îi umple viața de o așa tărie încât nu mai poate fi reținut să nu se reverse, în orice lucru și cuvânt bun, spre alții.
Trebuie să țâșnească, fiindcă nu poate altfel, căci Duhul Sfânt este totdeauna Viu și lucrător.
Omul Duhului vorbește nu pentru că nu poate să tacă și nu pentru a spune orice, ci pentru că are neapărat ceva sfânt de spus.
Pentru că are de adus o solie sfântă,
are de mărturisit un adevăr ceresc,
are în ele ceva ca un fulger sau ca un trăsnet.
După ce a spus exact ce trebuie și exact cât trebuie atunci el tace, lăsând să lucreze mai departe adevărul grăit,
și să vorbească solia spusă
și să lumineze fulgerul arătat,
sau să spargă trăsnetul dezlănțuit de Duhul Sfânt prin el.
Căci numai cine știe să vorbească ce trebuie și cum trebuie, știe să și tacă apoi, la timp.
Omul Duhului Sfânt nu scrie numai pentru că nu-i în stare să lucreze altceva, ci scrie numai atunci și numai aceea, ce simte că nu poate să nu scrie, fiindcă este mânat și împins de puterea Duhului Sfânt,
și simte că i-ar plesni inima, dacă n-ar spune ceea ce i s-a dat să spună. Că l-ar apăsa un munte dacă n-ar revărsa ceea ce clocotește în adâncul ei, ceea ce arde și se umflă acolo.
Nu tace, pentru că nu poate să tacă, chiar dacă ar trebui să înghețe de frig sau să moară de foame.
El nu face binele pentru ca să i se facă înapoi întocmai,
cum nici izvorul nu-și revarsă apa pentru ca să i se mai aducă iarăși înapoi,
nici măcar pentru ca cei ce-o beau să-i mulțumească în vreun fel.
Omul bun având izvorul binelui în inima sa, nici nu simte nevoie de răsplătire și nici nu o așteaptă în vreun fel...
nici nu dorește și nici nu gândește măcar să i se întoarcă înapoi un bine făcut.
El nici n-are plăcere să i se dea nimic în schimb. Căci el se va purta așa nu de ochii lumii nici pentru a culege fleacurile laudelor omenești, ci din îndemnul Duhului Sfânt viu și lucrător din el. De aceea el va fi bun nu de ochii lumii,
ci și în mijlocul nopții sau a pădurii singuratice, el va fi ca în biserică sau în adunare.
Și în mijlocul străinilor va fi ca unde este cunoscut.
Omul Duhului Sfânt va trăi în lumină, va umbla în curăție, va lucra în sfințenie, va împărți în dreptate, căci nu poate să lucreze decât astfel.
Când totul este curățit în el, atunci totul la el va fi curat.
Totul fiind luminat, totul va fi luminos.
Totul fiind descoperit, nu are nimic de ascuns.
Râul care curge prin el din Hristos, fiind viu, vie este și apa pe care el o dă altora.
Și viața se simte în tot ce se revarsă din inima lui.
Astfel, lucrurile lui nu sunt numai vorbe și numai artă,
numai idei și numai imagini sau sunete plăcute ochilor, urechilor sau minții omenești.
Ci sunt fior și putere...
hrana inimii și duhului,
adică viață. Viață care crește și înnoiește viața și în alții. Creând mereu creatori.
Așa este și așa trebuie să fie un om al Duhului Sfânt.
O astfel de viață nu se uzează prin întrebuințarea ei continuă,
și nu-și pierde valoarea în timp,
nici nu-și scade puterea, dacă iau mereu din ea tot mai mulți și tot mai mult.
Cum nu scade un râu puternic, care satură toate gropile, toate vasele și toată setea și trebuințele cetăților pe unde trece, fără să-i scadă niciodată nici albia, nici limpezimea, nici puterea, din cauza aceasta.
Așa râuri creează Hristos, Fluviul Unic și Veșnic al Vieții.
Și așa sunt și râurile create de acest Fluviu prin Duhul Sfânt.
Așa sunt sufletele prin care curge și Se revarsă în lume Hristos.
Am văzut odată un râu cu două feluri de ape. Jumătate tulbure, jumătate curată.
Cea curată venea de sus, de la un izvor, cealaltă de la o fabrică.
Ce bine se cunoaște de unde vine fiecare.
Curând însă, partea cea tulbure, strica toată apa râului, în așa fel încât nu mai era bună,
nici la vedere, nici la gustare, nici la altceva nu era plăcută.
Nimic nu mai trăia în ea, fiindcă moartea din partea ei cea rea înghițea viața din partea ei cea bună.
... O voi râuri prin care Se revarsă Hristos spre oameni, fiți cu foarte multă băgare de seamă și grijă! Puneți o bună stavilă totdeauna și la timp, apelor lumești, firești, drăcești (Iacov 3, 15).
Căci numai o mică șuviță de fire veche și de dorință păcătoasă, dacă se va strecura în apa curată a râvnei voastre pentru Hristos, aceasta va putea strica și otrăvi, până la urmă totul.
Numai un singur ban furat vă poate nimici o mulțime de bani câștigați pe dreptate.
Numai un singur defect primit în inimă, vă poate nimici râuri de calități bune.
Numai un singur păcat al desfrânării, poate nimici o viață întreagă de curăție și înfrânare.
Numai o singură neascultare, poate nimici o slujbă îndelungată cu nenumărate jertfe și osteneli. Și numai o învățătură rătăcită, vă poate pierde tot adevărul drept.
Căci păcatul este un lucru îngrozitor de puternic de spurcat și de otrăvitor.
Iată câți oameni duhovnicești, câte râuri altădată atât de puternice, de limpezi și frumoase, au sfârșit prin a ajunge o vărsătură de venin și de stricăciune, otrăvind pe alții, peste tot pe unde pot ajunge, cu purtările lor firești sau cu învățăturile lor rătăcite.
Fiindcă n-au luat seama bine întâi la șuvița de mândrie care le-a strecurat-o diavolul în inimă.
Apoi la acestea i s-a adăugat cea a interesului,
apoi a geloziei, a ambiției, a iubirii de sine,
apoi cele ale urii, dușmăniei, neascultării, certurilor, dezbinării, clevetirii. Și celelalte și celelalte...
Deci ce zic vouă, îmi zic mie și tuturor: vegheați!
O Isuse Hristoase Fluviu al Vieții pământești și cerești, trupești și sufletești,
al vieții acesteia și al celeilalte,
slăvit să fie Numele Tău în veci.
Mulțumindu-Ți pentru revărsarea puterii și luminii cu care ne-ai apropiat de Tine,
Te rugăm fă mereu ca toate râurile din care se adapă omenirea, să curgă din Tine, ca să-i dea viață.
Înlătură Tu toate șuvițele otrăvite care strică sufletele oamenilor și fă ca toți oamenii să capete setea și dorința numai după Tine,
ca să nu se mai ducă la cel care este străin de viața Ta și aducător de moarte.
Ajută-ne să ne ferim și noi de ceea ce Tu ai spus și ai dorit să ne ferim.
Amin.
+
Fericirea-i idealul după care-aleargă toți
dar tu fiul meu te luptă binele să-l faci cât poți
căci căutând să-i faci pe alții fericiți și mângâiați
fericirea ta o afli, când pe-a altora o cați.