124. Oglinda și urâțenia
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
Despre negrii de prin Africa se spun multe ciudăţenii. Când europenii le-au arătat pentru întâia dată oglinzile, s-au înspăimântat privindu-se în ele. Nu le venea a crede că ar fi aşa de urâţi. Unii dintre ei s-au supărat pe oglinzi şi le-au spart.
Despre împărăteasa Elisabeta a Angliei şi Maria Tereza a Austriei, istoria spune că, după o boală grea de vărsat, au spart oglinzile de necaz, văzându-se sluţite de boală.
Despre o altă împărăteasă, spune istoria, că, sluţită fiind şi ea de o boală grea de vărsat, nu suferea în jurul ei decât persoanele cele mai urâte. Toate oglinzile le-a spart şi pe toţi servitorii i-a înlocuit cu oamenii cei mai urâţi.
Cam aşa e şi în lumea cea sufletească. Păcătoşii nu pot suferi oglinda Evangheliei. Îşi văd în ea urâţenia sufletului lor. Nu pot suferi nici pe cei credincioşi. Purtarea celui credincios este o oglindă în care păcătosul îşi vede urâţenia lui cea sufletească.
Sufletul este şi el o regină frumoasă, de neam împărătesc. Dar din boala păcatului se urâţeşte, iar după ce se urâţeşte - întocmai ca împărătesele de mai sus - nu mai poate suferi oglinda Evangheliei şi nici pe oamenii cei „frumoşi” la suflet.
Un suflet păcătos „sparge oglinda” - rupe Biblia, urăşte Biserica, batjocoreşte Oastea Domnului, iubeşte întunericul şi pe oamenii cei păcătoşi.
Fereşte-ne, Doamne, şi ne tămăduieşte de boala cea grea a păcatului!