132. Reazemul credinței

Doi bieţi ologi se târau de-a lungul unui orăşel, cu cârjele lor. Nişte copii blestemaţi se apucă şi le smulg cârjele de sub braţe. Bieţii oameni se prăbuşesc în noroi. Şi-au pierdut reazemul. Nu se mai pot ridica şi nu mai pot înainta.

Exact aşa se întâmplă şi cu cei ce-şi pierd reazemul credinţei sau li se ia reazemul credinţei. Sufleteşte, şi noi, oamenii, suntem nişte bieţi ologi, care ne târâm pe drumul cel greu al acestei vieţi, rezemându-ne în reazemul credinţei. Ce am face fără acest reazem ceresc? Desigur, ne-am prăbuşi în noroi.

Şi, durere, oamenii tocmai acest reazem l-au pierdut şi îl pierd. Stricăciunile sufleteşti, în care se tăvăleşte lumea de azi, sunt tocmai semnul că oamenii au pierdut reazemul credinţei şi s-au prăbuşit în noroi.

Şi trăim vremuri cumplite, când parcă iadul, cu toate uneltele lui, s-a pornit prin lume, să smulgă de sub braţele sufleteşti ale oamenilor reazemul credinţei.

În Rusia, se dă pe faţă o luptă uriaşă contra credinţei. Şi lupta se dă şi pe la noi, în fel şi fel de forme. Oare felul cum se face la noi şcoala, educaţia, politica, presa etc. nu este un fel de luptă contra credinţei? Nu sunt oare şi la noi atâţia profesori de cei învăţaţi care seamănă în sufletul elevilor otrava necredinţei? Şi oare felul de trai al politicienilor noştri şi al celor mai mulţi cărturari nu este şi el un fel de strigare: «Nu este Dumnezeu!»? Lumea e plină de luptători contra credinţei. Ceea ce se face pe faţă în Rusia, se face pe tăcute în toată lumea.

Ce crimă mare fac cei ce atacă credinţa! Şi aceştia sunt exact în nesocotinţa copiilor care au smuls cârjele de sub braţul ologilor. Ateiştii, necredincioşii smulg oamenilor reazemul credinţei, reazemul vieţii şi îi fac să cadă în noroiul ticăloşiei şi destrăbălărilor. Ce crimă mare!