132. Reazemul credinței

Doi bieți ologi se târau de-a lungul unui orășel, cu cârjele lor. Niște copii blestemați se apucă și le smulg cârjele de sub brațe. Bieții oameni se prăbușesc în noroi. Și-au pierdut reazemul. Nu se mai pot ridica și nu mai pot înainta.

Exact așa se întâmplă și cu cei ce-și pierd reazemul credinței sau li se ia reazemul credinței. Sufletește, și noi, oamenii, suntem niște bieți ologi, care ne târâm pe drumul cel greu al acestei vieți, rezemându-ne în reazemul credinței. Ce am face fără acest reazem ceresc? Desigur, ne-am prăbuși în noroi.

Și, durere, oamenii tocmai acest reazem l-au pierdut și îl pierd. Stricăciunile sufletești, în care se tăvălește lumea de azi, sunt tocmai semnul că oamenii au pierdut reazemul credinței și s-au prăbușit în noroi.

Și trăim vremuri cumplite, când parcă iadul, cu toate uneltele lui, s-a pornit prin lume, să smulgă de sub brațele sufletești ale oamenilor reazemul credinței.

În Rusia, se dă pe față o luptă uriașă contra credinței. Și lupta se dă și pe la noi, în fel și fel de forme. Oare felul cum se face la noi școala, educația, politica, presa etc. nu este un fel de luptă contra credinței? Nu sunt oare și la noi atâția profesori de cei învățați care seamănă în sufletul elevilor otrava necredinței? Și oare felul de trai al politicienilor noștri și al celor mai mulți cărturari nu este și el un fel de strigare: «Nu este Dumnezeu!»? Lumea e plină de luptători contra credinței. Ceea ce se face pe față în Rusia, se face pe tăcute în toată lumea.

Ce crimă mare fac cei ce atacă credința! Și aceștia sunt exact în nesocotința copiilor care au smuls cârjele de sub brațul ologilor. Ateiștii, necredincioșii smulg oamenilor reazemul credinței, reazemul vieții și îi fac să cadă în noroiul ticăloșiei și destrăbălărilor. Ce crimă mare!