168. Din viața albinelor
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
Viața albinelor este plină și de învățături sufletești.
Nimfe, apoi albine
„Fiule, - zice un Sfânt Părinte - te uiți la muntele desăvârșirii creștine și, văzându-l nespus de înalt, suspini: «Doamne, cum voi putea să-l urc?». Curaj, fiule, căci albinele, când își primesc întâia formă a lor, se numesc nimfe și nu sunt în stare să zboare nici peste flori, nici peste munți, nici peste dealuri, ca să strângă miere, ci, încetul cu încetul, hrănindu-se cu mierea câștigată de mamele lor, micile nimfe capătă și ele aripi și încep să zboare, căutându-și singure mierea.”
Așa e și cu începuturile mântuirii noastre sufletești. Suntem la început, însă numai niște „nimfe”; dar nădăjduim că într-o zi vom fi adevărate albine și vom zbura. Iar până atunci - și până la sfârșit - să ne hrănim mereu cu mierea atâtor dumnezeiești învățături!
Albinele și pietrele
Când furtuna prinde albinele pe câmp, se întâmplă un lucru de învățătură sufletească. Albinele se prind de pietre cu piciorușele lor. Furtuna le leagănă în toate părțile, dar nu le poate târî cu ea, pentru că albinele se țin de un reazem tare: de piatră.
Când furtunile ispitelor și încercărilor se abat peste câmpia vieții noastre, alergăm noi, oare, la piatra credinței?