168. Din viața albinelor

Viaţa albinelor este plină şi de învăţături sufleteşti.

Nimfe, apoi albine

„Fiule, - zice un Sfânt Părinte - te uiţi la muntele desăvârşirii creştine şi, văzându-l nespus de înalt, suspini: «Doamne, cum voi putea să-l urc?». Curaj, fiule, căci albinele, când îşi primesc întâia formă a lor, se numesc nimfe şi nu sunt în stare să zboare nici peste flori, nici peste munţi, nici peste dealuri, ca să strângă miere, ci, încetul cu încetul, hrănindu-se cu mierea câştigată de mamele lor, micile nimfe capătă şi ele aripi şi încep să zboare, căutându-şi singure mierea.”

Aşa e şi cu începuturile mântuirii noastre sufleteşti. Suntem la început, însă numai nişte „nimfe”; dar nădăjduim că într-o zi vom fi adevărate albine şi vom zbura. Iar până atunci - şi până la sfârşit - să ne hrănim mereu cu mierea atâtor dumnezeieşti învăţături!

Albinele şi pietrele

Când furtuna prinde albinele pe câmp, se întâmplă un lucru de învăţătură sufletească. Albinele se prind de pietre cu picioruşele lor. Furtuna le leagănă în toate părţile, dar nu le poate târî cu ea, pentru că albinele se ţin de un reazem tare: de piatră.

Când furtunile ispitelor şi încercărilor se abat peste câmpia vieţii noastre, alergăm noi, oare, la piatra credinţei?