176. Cetatea apărată cu apă

Într-un război ce l-au purtat spaniolii cu olandezii, pe la anul 1640, s-a petrecut o întâmplare cu mult înţeles sufletesc:

Olandezii se apărau dintr-o cetate înconjurată de canale în care sloboziseră apele mării. Cetatea era apărată cu un uriaş brâu de apă. Spaniolii nu se puteau apropia de ea. Dar - fiind timpul iernii - într-o noapte, veni un ger aspru şi apa începu să îngheţe. Spaniolii se pregăteau să treacă peste podul de gheaţă. Cetatea îşi pierduse apărarea. Atunci, cei din cetate începură a se ruga cu lacrimi fierbinţi. Şi, o minune, noaptea veni un vânt cald, gheaţa se topi, cetatea scăpă.

O, de am înţelege că tot cam aşa se întâmplă şi cu cetatea vieţii noastre! Suntem şi noi înconjuraţi şi apăraţi de apele vieţii, de apele credinţei. Dar, de câte ori slăbeşte rugăciunea şi privegherea noastră, apele îngheaţă, vrăjmaşul diavol capătă drum şi intră în cetatea sufletului nostru.

Fratele meu, ia seama! Poate că şi tu eşti o cetate cu apele îngheţate. Roagă vântul cel cald al Duhului Sfânt să sufle peste ele, să le dezgheţe şi să le ţină dezgheţate!