215. Berbecul cel negru

De când eram copil şi păzeam oile (tatăl meu a fost plugar la munte), îmi aduc aminte de un lucru, în care văd azi un adânc înţeles sufletesc.

În turma oilor mele, aveam un berbec negru şi mereu aveam necaz mare cu el. Berbecul era veşnic în fruntea oilor şi le ducea totdeauna spre locuri oprite (în holdă şi într-un loc unde era gălbează). Cu coarnele lui, berbecul rupea şi garduri şi intra cu oile prin grădini. Iar bietele oi, blânde - dar nepricepute - se ţineau morţiş pe urmele berbecului.

„Mânce-te lupii!” - îi strigam necăjit berbecului şi aruncam după el cu pietre şi zburături.

Aveam o mare mânie pe acest berbec şi nu o dată îi strigam: „Hoţule de berbec, dar tu, ori eu sunt păstorul oilor?...”.

Oile ascultau mai mult de berbecul cel negru decât de mine, păstorul lor...

Au trecut mulţi ani de atunci, dar îmi dau seama că tot cu berbecul cel negru am de furcă şi azi. Numai că pe berbecul acesta îl cheamă diavolul.

Diavolul este berbecul cel negru care rătăceşte turma lui Hristos şi o duce totdeauna spre locuri oprite - şi, vai, sunt atâtea şi atâtea oi care ascultă de acest mişel de berbec! „Oile Mele ascultă glasul Meu şi vin după Mine” - zicea Iisus (In 10, 3-4), dar, vai, sunt atâtea şi atâtea oi care ascultă de berbecul cel negru!

Domnul m-a făcut şi pe mine un mic păstor sufletesc şi strig neîncetat cu Oastea Domnului, de ani de zile, după oile Domnului, să nu mai asculte de berbecul cel negru.

Cu berbecul cel negru am avut de lucru în copilărie, cu el am de lucru şi acum.