215. Berbecul cel negru
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
De când eram copil și păzeam oile (tatăl meu a fost plugar la munte), îmi aduc aminte de un lucru, în care văd azi un adânc înțeles sufletesc.
În turma oilor mele, aveam un berbec negru și mereu aveam necaz mare cu el. Berbecul era veșnic în fruntea oilor și le ducea totdeauna spre locuri oprite (în holdă și într-un loc unde era gălbează). Cu coarnele lui, berbecul rupea și garduri și intra cu oile prin grădini. Iar bietele oi, blânde - dar nepricepute - se țineau morțiș pe urmele berbecului.
„Mânce-te lupii!” - îi strigam necăjit berbecului și aruncam după el cu pietre și zburături.
Aveam o mare mânie pe acest berbec și nu o dată îi strigam: „Hoțule de berbec, dar tu, ori eu sunt păstorul oilor?...”.
Oile ascultau mai mult de berbecul cel negru decât de mine, păstorul lor...
Au trecut mulți ani de atunci, dar îmi dau seama că tot cu berbecul cel negru am de furcă și azi. Numai că pe berbecul acesta îl cheamă diavolul.
Diavolul este berbecul cel negru care rătăcește turma lui Hristos și o duce totdeauna spre locuri oprite - și, vai, sunt atâtea și atâtea oi care ascultă de acest mișel de berbec! „Oile Mele ascultă glasul Meu și vin după Mine” - zicea Iisus (In 10, 3-4), dar, vai, sunt atâtea și atâtea oi care ascultă de berbecul cel negru!
Domnul m-a făcut și pe mine un mic păstor sufletesc și strig neîncetat cu Oastea Domnului, de ani de zile, după oile Domnului, să nu mai asculte de berbecul cel negru.
Cu berbecul cel negru am avut de lucru în copilărie, cu el am de lucru și acum.