239. Voia să aprindă florile din rai și să stingă focul din iad
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
În vremurile de demult, pe la anul 830 după Hristos, se ivi pe străzile Damascului o femeie, purtând într-o mână o făclie aprinsă, iar în cealaltă un urcior cu apă.
Femeia străbătea străzile oraşului, spunând că vrea să aprindă florile din rai şi să stingă focul din iad. Lumea se îngrămădise în jurul ei şi şoptea că a înnebunit. Dar femeia răspundea cu îndrăzneală: „Eu nu-s nebună, ci prin asta vreau să spun tuturor creştinilor că raiul nu trebuie dorit numai pentru frumuseţile lui şi nici pentru frica de focul iadului, ci trebuie dorit pentru dragostea lui Dumnezeu şi dorul nostru arzător de a fi cu Dumnezeu. Iubiţi pe Dumnezeu din tot sufletul vostru şi veţi intra în rai încă din viaţa aceasta!...”.
Tot aşa e şi cu iadul. Pedeapsa cea mare a iadului nu e focul, ci e osânda de a pierde pentru totdeauna pe Dumnezeu. Toate pedepsele iadului sunt nimic faţă de pierderea lui Dumnezeu. „Iadul – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – nu-l face focul, nici întunericul, nici putoarea, nici strigătele, ci pedeapsa care face iadul să fie iad este durerea celui osândit că a pierdut pe Dumnezeu”.