252. Pământul și ploaia

Pământul soarbe ploaia ce cade de sus, dar iarăşi o sloboade în formă de izvoare şi fântâni binecuvântate. Noi însă suntem pământul cel rău, care soarbe neîncetat mila cerului de sus, dar, în loc de apă vie, slobozim afară izvor de ură, de otravă şi de păcat.

Toată firea cea necuvântătoare dă înapoi darul cerului de sus. Ogoarele dau pâinea cea coaptă din darul cerului de sus; pomii ne dau poamele; numai omul cel făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, numai omul cel ce soarbe neîncetat iertare, milă şi iubire cerească, în loc de dragoste şi alte roade bune, dă ură, zavistie, otravă şi venin sufletesc.

Ne mustră şi firea cea necuvântătoare.