331. Cine umblă să șadă pe două scaune...
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
Câtă înțelepciune a pus poporul nostru în vorba: „Cine umblă să șadă pe două scaune rămâne pe jos”; „Cine șade în două luntri cade în Dunăre”.
Pe unul ca acesta îl arată chipul de alături: pe unul care se răstoarnă, voind să șadă deodată pe două scaune. Vorba poporului vrea să spună că omul trebuie să fie totdeauna hotărât: ori-ori; ori cu una, ori cu alta. Dibuirea nu e bună. Cel care aleargă după doi iepuri, pe urmă, rămâne fără nici unul.
Ce bine ar fi dacă și în viața sufletească ar pătrunde această înțelepciune a poporului. Însă în viața cea sufletească vedem tocmai cele „două scaune”. Mulțimea cea mare a creștinilor umblă să șadă deodată pe „două scaune”: și pe scaunul lumii, și pe scaunul Domnului; și cu lumea, și cu Dumnezeu; și cu Hristos, și cu Veliar, cu toate că Evanghelia spune apriat că „nu puteți sluji la doi domni” (Mt 6, 24). „Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș cu Dumnezeu” (Iac 4, 4).
Chipul de mai sus nu e de râs, ci este un strigăt de primejdie către cei care stau cu sufletul pe „două scaune”; către cei care nu sunt nici reci, nici calzi; către cei care cred că pot sluji și lui Dumnezeu și diavolului; pot bea și din paharul Domnului și din paharul dracilor (1 Cor 10, 21).
Sfârșitul unei astfel de vieți este osânda cea veșnică.