333. Pata de cerneală

Pe când copilul meu era prunc, îmi aduc aminte că îi făcusem nişte hăinuţe albe. Din greşeală, copilul le-a stropit cu un picur de cerneală. Ca „să-şi spele greşeala”, s-a apucat să frece pata cu apă. Dar pata, în loc să se şteargă, tot mai mare se făcea. La început fusese cât un bob de mazăre şi, iată, acum e cât un măr. Şi, din ce o freacă, tot mai mare se face.

Văzând că toate sforţările lui sunt zadarnice, el vine şi cade în braţele mele, plângându-şi greşeala.

Exact aşa se petrece şi cu „petele” păcatelor noastre. Toate sforţările noastre de a le spăla prin puterile proprii, prin „vreau să mă las de ceea şi ceea” sunt sforţări zadarnice.

Sunt sforţări care toate se termină cu „am încercat, dar nu pot!”. A încerca să speli aceste pete cu puterile proprii este tot atât cât a face nimic. Este o încercare zadarnică.

Petele păcatelor noastre se pot spăla numai prin Sângele Crucii de pe Golgota. Cu petele păcatelor noastre trebuie să cădem plângând în braţele Domnului, căci numai „Sângele Lui ne curăţă de orice păcat” (1 In 1, 7).