343. Cuiul lui Pepelea

O snoavă din popor vorbeşte despre păţania unui om care şi-a cumpărat o casă de la un oarecare Pepelea. Acest Pepelea şi-a vândut casa, cu o mică condiţie: să mai aibă în ea un cui al lui. Căci, zicea el: „Casa mea e de la părinţi şi, de amintire, vreau să mai am în ea măcar un cui”.

„Un mic cui?! Cu ce mă poate păgubi?” - îşi zise în sine cumpărătorul; şi făcură contractul.

O bucată de timp, omul nu se simţi stingherit pentru acest cui. Pepelea venea numai din când în când să-şi vadă cuiul, spunând că l-a ajuns dorul de părinţi. De la o vreme însă, începu a veni tot mai des. Mai târziu, începu a bate şi noaptea pe la uşa omului, spunând că l-a ajuns dorul, ba de tată-său, ba de mamă-sa, ba de moşu-său.

Păi bine, Pepelea! Dar tot noaptea te-apucă dorul de părinţi şi-mi tulburi somnul?

Ce te priveşte pe dumneata? - răspundea Pepelea, dând cearta între ei. Cuiul e al meu şi fac ce vreau cu el!... Uite, am venit să-mi pun pălăria în el!... Şi voi mai veni!...

Şi, de atunci, în fiecare noapte, Pepelea venea şi de câte trei ori, să-şi pună pălăria în cui. Pe bietul cumpărător îl apucase groaza. Pepelea îi tulbura nopţile şi somnul.

Pe urmă, Pepelea se apucă şi agăţă în cuiul lui o traistă plină cu murdării. Casa s-a umplut de miros greu şi bietul cumpărător fu silit să fugă afară.

Cuiul lui Pepelea i-a pricinuit omului atâta necaz încât, pe urmă, şi-a părăsit de bunăvoie casa cumpărată şi, de necaz, nu peste mult timp a şi murit. Astfel, pentru un cui, omul şi-a pierdut liniştea, casa şi viaţa. Iar Pepelea, cu un cui, a răpit casa altuia.

De atunci, a rămas vorba: „Să te fereşti de cui străin în casa ta!”. Oamenii folosesc această vorbă numai în înţeles lumesc, dar ea are şi un înţeles duhovnicesc. În snoava cu «cuiul lui Pepelea» este un adânc înţeles duhovnicesc. Aşa-i păcatul, ca şi cuiul lui Pepelea. Îi laşi numai un pic de loc, îi laşi numai un «cuiuţ» în casa sufletului tău şi, pe urmă, el îţi răpeşte casa, sufletul şi mântuirea.

Acest cui al lui Pepelea e arătat şi în Biblie, acolo unde a zis Mântuitorul că nici o cirtă şi nici o iotă nu trebuie lăsate din Legea Domnului (Lc 16, 17); căci, îndată ce ai lăsat cirta, se clatină şi Legea.

Snoava cu cuiul lui Pepelea are un înţeles deosebit şi pentru Oastea Domnului, şi pentru ostaşii Domnului. A intra în Oastea Domnului înseamnă a-ţi schimba casa sufletului. Satan pusese stăpânire pe această casă. El se făcuse stăpânul şi proprietarul ei. Iar acum tu, intrând în Oastea Domnului, îţi predai casa unui nou stăpân: Domnului Iisus. Însă Pepeleadiavolul tocmai aici pândeşte şi stăruieşte: să-i mai laşi un «cui» mic în casa ce fusese a lui. Căci nu mai poate de dorul acestei case.

Când te întorci la Dumnezeu şi intri în Oastea Domnului, Pepelea-diavolul pândeşte şi stăruieşte să-ţi mai laşi o mică patimă, să-ţi mai laşi un mic păcat, care ţi-a fost drag. Şi, dacă nu bagi de seamă şi primeşti «cuiul» acesta, pe urmă ai pierdut casa, ţi-ai pierdut ostăşia, ţi-ai pierdut mântuirea. Ţi le-ai pierdut, tocmai pentru că Satana se foloseşte de acest «cui» pentru a te cerceta zi şi noapte. Iar Domnul Iisus nu poate petrece acolo unde şi Satana are «cui» şi intrare. Şi Duhul Sfânt, la fel, fuge din casa unde intră mirosul cel urât al patimilor şi păcatelor.

Iubiţi fraţi ostaşi, să luăm aminte! Cuiul lui Pepelea, mai ales în ostăşia noastră, îşi pândeşte intrarea şi strecurarea. Pepelea-diavolul e mulţumit dacă se poate strecura în ostăşia noastră cu câte un «cui». Eu am cunoscut un ostaş care, la intrarea în Oaste, îşi mai lăsase un «cui»: păhărelul de rachiu. Iar Satana a început a veni „să-şi pună pălăria” în acest «cui», care era al lui. Pe urmă, acest Pepelea a adus şi putoarea desfrânării, iar ostaşul şi-a pierdut ostăşia şi mântuirea.

Deci nici un «cui», iubiţii mei fraţi, în ostăşia noastră! Căci în acest «cui» îşi agaţă diavolul, mai întâi, „pălăria”, apoi „chepeneagul”, şi, pe urmă, aduce şi murdăria patimilor, scoţându-ne din casa mântuirii.

Să grijim, fraţilor, căci au început a se ivi şi ostaşi «cu cui»! „Să nu jucăm duminica, ci să jucăm lunea sau marţea!” - s-a predicat la o adunare a Oastei. Adică, să mutăm «cuiul lui Pepelea» de pe un perete pe altul, căci, o dată slobozit diavolul să-şi pună pălăria în acest «cui», altul va zice: „Ba putem juca şi duminica, după-amiază, după ce se gată cu biserica şi Liturghia, că atunci nu-i păcat!”. Iar altul va adăuga: „Putem să şi bem, dar nu cu litra, ci cu «cuiul», cu păhărelul”. Iar, după ce diavolul şi-a pus pălăria de trei ori în acest «cui», omul îi mai bate lui «Pepelea» încă trei cuie, căci aşa merge vorba:

„cui cu cui se scoate afară”.

Să ne ferim, iubiţi fraţi, să nu ajungem nişte astfel de «ostaşi cu cui», sau, cum s-ar zice mai pe scurt, nişte «ostaşi cucu-ieţi»!

Fratele meu! Nu cumva mai ai şi tu un «cui al lui Pepelea» în casa ostăşiei tale? Izbeşte-l îndată şi-l scoate din viaţa ta, căci, pe urmă, cu acest «cui», îţi răpeşte diavolul casa mântuirii!

Fraţii mei! Tăria Oastei, viaţa Oastei şi biruinţa Oastei sunt tocmai parola: Nici un «cui» în casa şi ostăşia noastră! Afară cu orice «cui» din Oastea şi viaţa noastră! Afară cu toate păcatele din viaţa şi purtările noastre! Nici o cirtă şi nici o iotă să nu cedăm din Legea Domnului!

Cuiul! Cuiul! Iată, asta-i singura primejdie care poate ameninţa şi omorî Oastea Domnului! Să nu ne temem de cei ce ne pot sparge adunările! Să nu ne temem de cei ce ne pot duce pe la Jandarmerie! Să nu ne temem de cei ce ne pot bate şi încuia în temniţă! Ci să ne temem de «cuiul lui Pepelea»! Să ne temem de strecurarea păcatului în viaţa şi ostăşia noastră! Să ne temem de cel care poate omorî sufletul şi duhul Oastei noastre: de păcat!

Deci, fraţii mei, strajă, până la sfârşit, la hotarul acesta!

Război tuturor păcatelor!