353. Dintr-o piatră a făcut un tată

Undeva am citit o poveste din Ţările Răsăritului. Un biet copilaş orfan se rătăcise în pustie. Plin de groază, umbla să scape de pieire. În depărtare, iată, se iveşte un chip de om, dar, când se apropie, văzu că omul era o statuie de piatră. Un urlet fioros de animal sălbatic se auzi în apropiere. Atunci copilul, cuprinzând cu braţele sale chipul de piatră, strigă din tot sufletul său: „Tată dragă, scapă-mă!” Şi, o minune, piatra căpătă viaţă, chipul se prefăcu în «tată», care-şi sărută copilul şi îl scăpă de pieire.

Prin credinţa sa, un copil a făcut tată dintr-o piatră. Cu noi se pare însă că povestea e de-a-ntoarselea. Noi avem un Tată Ceresc viu şi nespus de bun Care tot strigă spre noi şi ne cheamă la El; noi însă se pare că suntem din piatră: nu-L vedem, nu-L auzim, nu-L ascultăm.

Ca şi copilul din pustie, să alergăm la El şi să scăpăm la El, în pustia acestei vieţi plină cu urletele fioroase ale patimilor şi ispitelor de suflet pierzătoare!