380. Când cade un cal

Zilele trecute am văzut un cal ce căzuse pe lunecuşul străzii. Mulţime de oameni se strânsese în jurul animalului căzut şi toţi ajutau la ridicarea lui. Un lucru frumos este acesta. Când cade un dobitoc, toţi ajută la ridicarea lui.

Eu însă m-am gândit în mine, ce bine ar fi dacă s-ar petrece acest lucru şi între oameni. Ce bine ar fi dacă oamenii ar sări să ajute şi pe semenul lor care cade. Căci şi omul cade, în atâtea şi atâtea feluri. Cade şi trupeşte şi sufleteşte. E plină lumea de oameni căzuţi, dar cine sare în ajutorul lor?...

Câţi dintre ei nu s-ar putea ridica dacă s-ar apropia cineva de ei cu cuvântul cel dulce al Evangheliei, cu ajutor sufletesc şi trupesc! Câţi căzuţi nu se află prin spitale, temniţe etc.! Cine merge să-i ridice? Câţi căzuţi nu s-ar putea ridica, mergând la ei cu un ajutor sufletesc şi trupesc.

Unde suntem, unde am ajuns de la fericitele timpuri apostolice, când creştinii „erau una” şi trăiau ca într-o familie, ajutându-se şi întărindu-se unii pe alţii? (Fapte 4, 32-37). Unde suntem de la cuvintele Apostolului Pavel: „Voi sunteţi corpul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele lui... şi, dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el” (1 Cor 12, 26-27); adică, dacă un membru, dacă un frate de-al vostru, suferă, ajutaţi-l şi tămăduiţi-l, căci altcum întreg corpul vostru suferă!

Vai, cât ne-am depărtat şi aici de Evanghelie! Când cade un om, azi, sar zece să-l ajute a cădea mai adânc şi alţi douăzeci sar să-l împiedice a se ridica.

Când înfiinţezi o Oaste a Domnului, anume pentru ridicarea celor căzuţi, te râde lumea, te batjocoreşte, te „critică”, ba încă te face şi „sectar”.

Vai, ce vremuri cumplite trăim!