380. Când cade un cal
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
Zilele trecute am văzut un cal ce căzuse pe lunecușul străzii. Mulțime de oameni se strânsese în jurul animalului căzut și toți ajutau la ridicarea lui. Un lucru frumos este acesta. Când cade un dobitoc, toți ajută la ridicarea lui.
Eu însă m-am gândit în mine, ce bine ar fi dacă s-ar petrece acest lucru și între oameni. Ce bine ar fi dacă oamenii ar sări să ajute și pe semenul lor care cade. Căci și omul cade, în atâtea și atâtea feluri. Cade și trupește și sufletește. E plină lumea de oameni căzuți, dar cine sare în ajutorul lor?...
Câți dintre ei nu s-ar putea ridica dacă s-ar apropia cineva de ei cu cuvântul cel dulce al Evangheliei, cu ajutor sufletesc și trupesc! Câți căzuți nu se află prin spitale, temnițe etc.! Cine merge să-i ridice? Câți căzuți nu s-ar putea ridica, mergând la ei cu un ajutor sufletesc și trupesc.
Unde suntem, unde am ajuns de la fericitele timpuri apostolice, când creștinii „erau una” și trăiau ca într-o familie, ajutându-se și întărindu-se unii pe alții? (Fapte 4, 32-37). Unde suntem de la cuvintele Apostolului Pavel: „Voi sunteți corpul lui Hristos și fiecare în parte mădularele lui... și, dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el” (1 Cor 12, 26-27); adică, dacă un membru, dacă un frate de-al vostru, suferă, ajutați-l și tămăduiți-l, căci altcum întreg corpul vostru suferă!
Vai, cât ne-am depărtat și aici de Evanghelie! Când cade un om, azi, sar zece să-l ajute a cădea mai adânc și alți douăzeci sar să-l împiedice a se ridica.
Când înființezi o Oaste a Domnului, anume pentru ridicarea celor căzuți, te râde lumea, te batjocorește, te „critică”, ba încă te face și „sectar”.
Vai, ce vremuri cumplite trăim!