394. Tunul și focul
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
Ce armă grozavă este tunul! Dar ca să-i iei puterea nu trebuie să-l spargi, nu trebuie să-l distrugi. E de ajuns un lucru foarte mic. E destul dacă astupi cu o bucăţică de lemn gaura unde intră cocoşul tunului şi aprinde praful de puşcă. Astupând gaura aceasta, rupi contactul tunului cu focul şi, prin asta, de ar fi tunul oricât de grozav la vedere, nu are nici o putere... şi-a pierdut puterea de a împuşca.
Aşa e şi cu „tunurile” cele sufleteşti. În războiul cel sfânt al mântuirii sufletelor,
diavolul nu umblă să distrugă „tunurile”. Nu umblă să-l facă pe om tăgăduitor de Dumnezeu. Îi lasă toată „armătura” ce o are; îi lasă numele de sfânt ce îl poartă, îi lasă credinţa aşa cum o are, îi lasă datinile creştineşti ce le ţine etc.
Dar se apucă diavolul, mişelul, şi astupă „gaura” prin care scânteia cerească pătrunde în inima omului şi aprinde focul cel ceresc. Într-un astfel de „tun” cu gura astupată, focul cel ceresc nu se poate aprinde, iar diavolul e deplin mulţumit cu acest lucru. Pentru împărăţia lui, astfel de „tunuri” nu prezintă absolut nici o primejdie. Pentru fronturile diavolului numai un creştin aprins de focul Duhului Sfânt prezintă primejdie.
Cei mai mulţi creştini sunt nişte „tunuri” încuiate, care şiau pierdut puterea de a împuşca.
Nu cumva şi tu, cititorule, eşti un astfel de „tun”?