394. Tunul și focul
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
Ce armă grozavă este tunul! Dar ca să-i iei puterea nu trebuie să-l spargi, nu trebuie să-l distrugi. E de ajuns un lucru foarte mic. E destul dacă astupi cu o bucățică de lemn gaura unde intră cocoșul tunului și aprinde praful de pușcă. Astupând gaura aceasta, rupi contactul tunului cu focul și, prin asta, de ar fi tunul oricât de grozav la vedere, nu are nici o putere... și-a pierdut puterea de a împușca.
Așa e și cu „tunurile” cele sufletești. În războiul cel sfânt al mântuirii sufletelor,
diavolul nu umblă să distrugă „tunurile”. Nu umblă să-l facă pe om tăgăduitor de Dumnezeu. Îi lasă toată „armătura” ce o are; îi lasă numele de sfânt ce îl poartă, îi lasă credința așa cum o are, îi lasă datinile creștinești ce le ține etc.
Dar se apucă diavolul, mișelul, și astupă „gaura” prin care scânteia cerească pătrunde în inima omului și aprinde focul cel ceresc. Într-un astfel de „tun” cu gura astupată, focul cel ceresc nu se poate aprinde, iar diavolul e deplin mulțumit cu acest lucru. Pentru împărăția lui, astfel de „tunuri” nu prezintă absolut nici o primejdie. Pentru fronturile diavolului numai un creștin aprins de focul Duhului Sfânt prezintă primejdie.
Cei mai mulți creștini sunt niște „tunuri” încuiate, care șiau pierdut puterea de a împușca.
Nu cumva și tu, cititorule, ești un astfel de „tun”?