400. Cei ce locuiau pe un vulcn

În Japonia, ţara vulcanilor şi a cutremurelor, s-a întâmplat că un vulcan, încetul cu încetul, s-a stins de tot. Un om şi-a luat îndrăzneala şi s-a aşezat cu casa tocmai sus, unde fusese gura vulcanului. După el, altul şi altul.

N-a trecut mult, şi un sat întreg s-a înfiripat pe locul unde vulcanul, mai înainte, scuipa foc şi cenuşă. Anii trecură, şi oamenii uitară pe ce fel de loc stau. Deveniră nişte oameni vestiţi de răi, beţivi, suduitori, desfrânaţi etc. Îşi băteau joc de chemările mântuirii.

Dar ce s-a întâmplat? Într-o noapte, tocmai când satul avea petrecere şi chef, pământul începu a bubui. Vulcanul îşi deschise gura şi, într-o clipă, satul şi oamenii se scufundară în adâncul pierzării.

Aşa e şi sfârşitul celor ce trăiesc în răutăţi şi nepăsare de cele sufleteşti. Viaţa lor se gată printr-o prăbuşire în focul pieirii veşnice.

O, cum nu se gândesc oamenii că şi noi locuim pe un astfel de „vulcan”! În zilele noastre, plouă cenuşă vulcanică, o arătare că Domnul Dumnezeu într-o clipeală ne poate pierde.

Şi totuşi oamenii nu se înspăimântă şi de răutăţi nu se lasă.