434. Corbul cel alb
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
Despre «corbul alb» se vorbește de câte ori e vorba despre un om deosebit; despre un om care iese din mulțimea răilor, prin însușirile sale cele bune.
Asemănarea e bună. Dar se uită un lucru. Ne gândim noi, oare, ce pățește și cum trăiește corbul cel alb în mijlocul negrilor săi frați?
Chipul de alături spune totul. Bietul corb alb a isprăvit-o cu pacea. Din toate părțile, e împresurat de ocara și prigoana semenilor săi. El stă între ei blând și liniștit. Nu înțelege, sărmanul, ce s-a întâmplat cu semenii lui. Parcă îi întreabă: „Ce aveți cu mine?... Ce rău v-am făcut?...”.
„Cronc! Cronc!” - răspund cei negri, tot mai întărâtați. Parcă i-ar zice: „Trufașule! Îngâmfatule! Mândrule!”. Ei nu pot suferi albul semenului lor și de aceea îl prigonesc.
Exact așa e și cu Oastea Domnului. Și Oastea este - mai ales în stricăciunile vremilor de azi - un «corb alb». Și e bârfit pentru că e «alb». Suntem bârfiți pentru că ni s-au schimbat penele, ni s-a schimbat firea. Nu mai umblăm după hoituri și mortăciuni, pe la cele cârciumi și păcate.
Un ostaș e și el un «corb alb», împresurat din toate părțile de ocara și prigoana hulitorilor: „Îngâmfatule! Mândrule! Nu vrei să mai stai cu noi la cârciumă!... Te-ai umplut de mândrie!... Te-ai apucat să ne strici datinile noastre strămoșești!...”
În zadar se întreabă ostașul mirat: „Ce aveți cu mine, oameni buni? Ce rău v-am făcut?...”
Hulitorii se țin după el și se vor ține, ca să se plinească Scripturile, ce spun apriat: „Toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Iisus Hristos vor fi persecutați” (2 Tim 3, 12).
În chipul de mai ’nainte se vede - așa de potrivit - fotografia hulitorilor noștri. Această fotografie spune totul. Suntem huliți pentru albul ce s-a ivit în viața și-n purtările noastre. Mai înainte, când trăiam în pace cu toate păcatele, aveam pace. Acum suntem huliți.
Slavă Domnului pentru aceste hule! Ele sunt cea mai bună mărturie că suntem pe calea cea bună.