434. Corbul cel alb

Despre «corbul alb» se vorbeşte de câte ori e vorba despre un om deosebit; despre un om care iese din mulţimea răilor, prin însuşirile sale cele bune.

Asemănarea e bună. Dar se uită un lucru. Ne gândim noi, oare, ce păţeşte şi cum trăieşte corbul cel alb în mijlocul negrilor săi fraţi?

Chipul de alături spune totul. Bietul corb alb a isprăvit-o cu pacea. Din toate părţile, e împresurat de ocara şi prigoana semenilor săi. El stă între ei blând şi liniştit. Nu înţelege, sărmanul, ce s-a întâmplat cu semenii lui. Parcă îi întreabă: „Ce aveţi cu mine?... Ce rău v-am făcut?...”.

„Cronc! Cronc!” - răspund cei negri, tot mai întărâtaţi. Parcă i-ar zice: „Trufaşule! Îngâmfatule! Mândrule!”. Ei nu pot suferi albul semenului lor şi de aceea îl prigonesc.

Exact aşa e şi cu Oastea Domnului. Şi Oastea este - mai ales în stricăciunile vremilor de azi - un «corb alb». Şi e bârfit pentru că e «alb». Suntem bârfiţi pentru că ni s-au schimbat penele, ni s-a schimbat firea. Nu mai umblăm după hoituri şi mortăciuni, pe la cele cârciumi şi păcate.

Un ostaş e şi el un «corb alb», împresurat din toate părţile de ocara şi prigoana hulitorilor: „Îngâmfatule! Mândrule! Nu vrei să mai stai cu noi la cârciumă!... Te-ai umplut de mândrie!... Te-ai apucat să ne strici datinile noastre strămoşeşti!...”

În zadar se întreabă ostaşul mirat: „Ce aveţi cu mine, oameni buni? Ce rău v-am făcut?...”

Hulitorii se ţin după el şi se vor ţine, ca să se plinească Scripturile, ce spun apriat: „Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Iisus Hristos vor fi persecutaţi” (2 Tim 3, 12).

În chipul de mai ’nainte se vede - aşa de potrivit - fotografia hulitorilor noştri. Această fotografie spune totul. Suntem huliţi pentru albul ce s-a ivit în viaţa şi-n purtările noastre. Mai înainte, când trăiam în pace cu toate păcatele, aveam pace. Acum suntem huliţi.

Slavă Domnului pentru aceste hule! Ele sunt cea mai bună mărturie că suntem pe calea cea bună.