577. Poarta cea strâmtă care umplea biserica

În iarna anului 1933, am fost în Elveţia. Şi multe lucruri interesante am văzut şi auzit pe acolo. Mare mi-a fost, de pildă, mirarea, când am aflat că la preşedinţia republicii elveţiene se află ca preşedinte domnul Minger, care, de meserie, este agricultor, adică plugar. De la coarnele plugului a fost chemat la cârma statului, întocmai cum s-a întâmplat odată şi pe vremea romanilor cu Caligula.

Într-o duminică, cu lume cam puţină la biserică, pastorul din Davos spunea în predica lui următoarele:

„Pe vremea când credinţa protestantă era în război cu catolicismul, era aici o biserică cu o poartă foarte strâmtă, dar biserica era plină. Ca să împiedice credinţa, în acea vreme, autorităţile de stat catolice dăduseră ordin ca, la intrarea în biserica protestantă, să nu fie decât o poartă foarte strâmtă, pe care să nu poată străbate decât un singur om, o dată.

Dar poporul era, pe atunci, plin de râvnă pentru credinţa şi biserica lui şi n-a dat înapoi în faţa porţii celei strâmte. Venea întreg poporul, cu mic cu mare, la biserică şi un ceas de vreme trebuia până ce se strecurau cu toţii prin poarta cea strâmtă. Veneau cu un ceas mai devreme la biserică, să apuce slujba cu toţii. Azi, poarta cea strâmtă de pe vremuri nu mai este. S-a lărgit de mult. Numai că pe această poartă largă azi nu mai vine poporul la biserică.”

Ce mult se potriveşte această istorie şi la ţara mea şi Biserica mea! „Porţi strâmte” avut-a şi Biserica noastră, veacuri de-a rândul - şi atunci bisericile erau pline. Dar azi, cu porţile cele largi, bisericile sunt goale.