577. Poarta cea strâmtă care umplea biserica

În iarna anului 1933, am fost în Elveția. Și multe lucruri interesante am văzut și auzit pe acolo. Mare mi-a fost, de pildă, mirarea, când am aflat că la președinția republicii elvețiene se află ca președinte domnul Minger, care, de meserie, este agricultor, adică plugar. De la coarnele plugului a fost chemat la cârma statului, întocmai cum s-a întâmplat odată și pe vremea romanilor cu Caligula.

Într-o duminică, cu lume cam puțină la biserică, pastorul din Davos spunea în predica lui următoarele:

„Pe vremea când credința protestantă era în război cu catolicismul, era aici o biserică cu o poartă foarte strâmtă, dar biserica era plină. Ca să împiedice credința, în acea vreme, autoritățile de stat catolice dăduseră ordin ca, la intrarea în biserica protestantă, să nu fie decât o poartă foarte strâmtă, pe care să nu poată străbate decât un singur om, o dată.

Dar poporul era, pe atunci, plin de râvnă pentru credința și biserica lui și n-a dat înapoi în fața porții celei strâmte. Venea întreg poporul, cu mic cu mare, la biserică și un ceas de vreme trebuia până ce se strecurau cu toții prin poarta cea strâmtă. Veneau cu un ceas mai devreme la biserică, să apuce slujba cu toții. Azi, poarta cea strâmtă de pe vremuri nu mai este. S-a lărgit de mult. Numai că pe această poartă largă azi nu mai vine poporul la biserică.”

Ce mult se potrivește această istorie și la țara mea și Biserica mea! „Porți strâmte” avut-a și Biserica noastră, veacuri de-a rândul - și atunci bisericile erau pline. Dar azi, cu porțile cele largi, bisericile sunt goale.