Adame, de ce ai gustat?
Pr. Iosif Trifa - Povestiri religioase
Un om sărac își făcuse un obicei: de câte ori lucra ceva greu, ofta adânc, zicând: „Adame, de ce ai gustat?”
Odată, tăind lemne la un boier, acesta îl auzi grăind aceste vorbe și îl întrebă:
- Ce vrei să spui, omule, cu vorba asta?
- Păi, dacă Adam - răspunse omul - n-ar fi mușcat, pe când era în rai, din fructul oprit, ne-ar fi mers mai bine și nouă, oamenilor necăjiți și săraci. N-ar fi trebuit să ne chinuim atât de mult ca să câștigăm o bucățică de pâine. Ce-i trebuia lui Adam să guste din fructul oprit și să calce porunca dumnezeiască, atunci când avea totul după pofta inimii și când trăia fără vreo supărare și fără nevoia de a munci într-o grădină așa de frumoasă cum era raiul?
Boierul îi zise:
- Din cuvintele tale înțeleg că ești un om și deștept și cinstit. De aceea, vreau să te am pe lângă mine și să-ți fac o soartă mai bună. Așadar, cu începere de mâine, să te muți cu nevasta dumitale la conac la mine, unde veți trăi ca în rai.
Așa s-a și întâmplat. Tăietorul de lemne și femeia lui fură primiți la curtea boierului unde li se dădu o casă foarte frumoasă și aveau toate din belșug. Când veni vremea mâncării, sosiră îndată servitorii cu fel de fel de mâncăruri scumpe. O dată cu mâncărurile, servitorii aduseseră și un castron de argint, acoperit cu un capac.
- Boierul ne-a spus - ziseră servitorii - că puteți mânca din toate bunătățile ce vi le aducem, dar de castronul acesta să nu vă atingeți și să nu-l deschideți.
- Păi ce avem noi cu vasul acesta dacă avem pe masă atâtea bunătăți și mâncare? răspunse omul fără să se gândească la castron.
A doua zi, servitorii aduseră din nou castronul și cei doi, așijderea, nu se atinseră de el. Însă a treia zi femeia începu a întreba:
- Oare ce să fi pus boierul în castronul cel de argint, de ne dă poruncă să nu-l deschidem?
- Ce avem noi cu gândul boierului? răspunse omul. Avem tot ce ne trebuie. Pentru ce să mai căutăm și în castron?
În ziua următoare femeia iar începu:
- Ce-ar fi dacă ne-am uita puțin înăuntru, mai ales că nu e nimeni ca să ne vadă? Ridicăm puțin capacul, aruncăm o privire în castron și apoi îl acoperim din nou.
La început, bărbatul dădea într-una din cap și zicea: „Nu și iar nu!”. Femeia însă se porni cu gura pe bărbat, că ei nu-i face niciodată hatârul, că bărbatu-său nu ține deloc seamă de cuvintele și de rugămințile ei, și câte și mai câte. Bietul bărbat ce era să facă? Se sculă, se uită de jur-împrejur, deschise ușa ca să vadă dacă nu cumva îi pândește cineva și zise apoi, oftând:
- Eh, deschide și dă-mi pace!
Femeia ridică îndată capacul și... Ce să vezi? În castronul de argint nu era altceva decât un șoricel care sări și se ascunse într-o gaură din perete. Bărbatul și femeia se uitau acum unul la altul zăpăciți și îngroziți. Și pe când stăteau așa, iată că intră boierul care întrebă ce li s-a întâmplat.
- Nimic! răspunse femeia, tremurând.
Boierul însă înțelese ce se întâmplase și de aceea luă de pe castronul de argint capacul, zicându-le:
- Așadar, ați călcat porunca mea!
- Ea a stăruit! grăi supărat tăietorul de lemne, arătând spre nevastă-sa.
- Nevastă-ta - făcu din nou boierul - este o Evă, iar tu ești un Adam. Lăcomia a fost pentru voi șarpele primilor noștri strămoși. Ea v-a dus în ispită și n-ați fost în stare să vă împotriviți. De aceea, trebuie să primiți îndată pedeapsa greșelii voastre și să vă câștigați, din nou, pâinea în sudoarea frunții.
Și a trebuit ca omul și femeia să se dezbrace de hainele cele scumpe, să părăsească locuința cea frumoasă și să se ducă iar la coliba lor și la vechea lor treabă.
De atunci, tăietorul de lemne nu se mai supăra pe Moș Adam și, în toată viața, n-a mai spus o singură dată cuvintele:
„Adame, Adame, de ce ai gustat?”