Adevăratul trimes
Traian Dorz - Piatra Scumpă
1 - Adevăratul trimes Dumnezeiesc nu-L predică ci-L mărturiseşte pe Hristos.
Mărturisirea este de o mie de ori mai mult decât predica.
Mărturisitorul este o flacără, predicatorul este un funcţionar.
Predicatorul va vorbi pentru un salar sau pentru o laudă...
Pentru o pâine mai comodă,
pentru o funcţie mai uşoară,
pentru o satisfacţie a inimii adeseori stăpânită de trufie şi de fire lumească
(bine ascunsă după „râvna Evangheliei”), -
- dar mărturisitorul va pătimi, va asuda şi se va topi,
pentru a-L face lumii cunoscut pe Mântuitorul său Preaiubit. Pe Hristos.
Aceasta este deosebirea.
Dumnezeu n-a trimis predicatori - ci mărturisitori ai lui Hristos.
2 - Cât este de la trup până la spirit,
de la literă până la Duh,
de la obligaţie până la iubirea fierbinte,
de la datoriile fireşti până la roadele duhovniceşti,
atât este de la Lege şi până la Har
şi de la o credinţă de nume - la Credinţa adevărată.
3 - Cea mai desăvârşită lege nu-l poate face pe cineva să plângă ca un păcătos, şi pentru el.
Cea mai frumoasă lege nu-l poate face pe cineva în stare să-şi dea de bună voie viaţa pentru aproapele său.
Nici măcar să-i ierte şi să-i acopere din toată inima, cu înţelegere şi cu bunătate, un păcat al acestuia.
Nici să-i îngăduiască cu răbdare şi blândeţe pe semeni, găsind milă şi alinare pentru zbuciumul şi slăbiciunile lor.
Nici nu poate face pe cineva ca din înaltul îndemn al propriei sale conştiinţe, să se jertfească trudindu-se spre a face toate aceste haruri.
Cât de minunat şi de fericit oboseşte, dăruieşte, ajută, mângâie, rabdă, iartă, munceşte şi suferă Harul în toate acestea!
Fără să-i fie prea greu.
Sau prea mult.
Aceasta este deosebirea dintre Lege şi Har.
4 - De lege este nevoie numai acolo unde nu s-a ajuns la Har...
Sau unde Harul s-a pierdut.
De obligaţie este nevoie numai acolo unde există simţământul datoriei din conştiinţă.
De amintirea datoriei cerute, este nevoie numai acolo unde dragostea părtăşiei este uitată, dispreţuită, părăsită şi călcată.
Ce trist este să ceri ceva care ar trebui oferit cu cea mai bucuroasă dărnicie!
5 - Sabia Domnului are două tăişuri: şi spre în afară şi spre înăuntru.
Harul are două mijloace de lucru: dragostea şi nuiaua.
Amândouă sunt folositoare şi amândouă sunt folosite de Aceeaşi Mână Atotştiutoare a lui Dumnezeu,
care urmăreşte şi mântuirea noastră
şi neştirbirea Adevărului Său.
6 - Nu dispreţui conţinutul, din pricină că ţi se pare că vasul care-l poartă este prea modest.
Când ţi se înfăţişează Harul lui Dumnezeu cu adevărat, să nu te oprească simplitatea celui prin care Dumnezeu ţi-l trimite, ci primeşte-L smerindu-te!
Aurul dă valoare şi pungii în care este ţinut.
7 - Adevărata smerenie este aceea care în smerenie şi în răbdare doreşte sincer locul cel mai din urmă,
şi sarcina cea mai grea,
şi răsplata cea mai mică.
8 - Smerenia nu se va supăra niciodată,
nu se va certa niciodată,
nu va pretinde niciodată merite şi răsplată de la nimeni şi pentru nimic.
Smerenia renunţă totdeauna,
mulţumeşte totdeauna şi pentru toate,
şi este totdeauna liniştită, îndelung răbdătoare şi statornic credincioasă.
9 - Smerenia nu se va asemăna pe ea niciodată cu ceea ce este mai mult, mai bun, mai ales şi mai vrednic de cinstit între oameni.
Ci totdeauna va alege mai degrabă desprinderea de meritele şi calităţile sale,
decât să se arate într-o stare mai văzută înaintea oamenilor.
De aceea este frumoasă smerenia.
10 - Roadele smereniei lucrate în tăcere şi în cinste, sunt curate şi sănătoase, totdeauna dulci şi sfinţitoare.
Cuvintele smereniei sunt totdeauna măsurate, înţelepte, rare şi frumoase.
Pentru că izvorăsc dintr-o inimă sfinţită.
Şi dintr-o minte stăpânită de credinţă vie şi înţeleaptă,
care nu-şi pierde niciodată din vedere marea parte de slăbiciune pe care o are.
Nici nu se uită decât la cât de puţin împlineşte din ceea ce ar fi nevoie să fie de făcut.
11 - Smerenia nu se uită niciodată la cât a făcut,
ci se uită la cât mai este încă de făcut înainte.
Nu priveşte la cât este, ci la cât ar trebui să fie, nu se aşează printre cei dintâi, ci printre cei din urmă,
şi chiar dacă primeşte o slujbă aleasă şi sfântă, trăieşte mereu cu povara temerii şi cu conştiinţa slăbiciunii, că nu este
şi că nu merită să se cheme că este,
ceea ce este, într-adevăr...
12 - Puţini oameni din lume spun despre ei înşişi că sunt mai puţin decât sunt.
Tuturor li se pare că sunt mai mult decât sunt.
Puţini oameni zic despre ei adevărul...
Cei mai mulţi folosesc cuvintele, nu ca să spună, ci ca să ascundă cu ele adevărul despre ei înşişi.
Fiindcă puţini sunt cei care trăiesc în aşa fel încât să poată spune tot adevărul despre ei înşişi.
Iar cei care trăiesc în adevăr astfel, aceştia din smerenie şi din modestie nu-l spun.
13 - Fiecare dintre noi are şcoala pe care o arată prin înţelepciunea sa.
Pregătirea pe care o arată, prin dărniciile sale.
Credinţa pe care o arată prin faptele sale şi bogăţia pe care o arată prin dărniciile sale.
Aceasta este ceea ce zicem noi fiecare despre noi înşine.
Şi numai aceasta nu înşală.
14 - Glasul care sună pentru netezirea căilor Domnului, sună mereu în pustiu.
În singurătate.
Şi în zadar.
Pustiul este locul fără ecou.
Acolo poţi striga că nicăieri nu se aude şi nimeni nu răspunde.
Un glas în pustiu este chiar nimic.
O, ce smerenie, ce răbdare şi credinţă mare îţi trebuie ca să strigi acolo unde n-ai nici o nădejde să te audă cineva!
De aceea Ioan Botezătorul a fost mare. De aceea cei smeriţi sunt mari.
15 - Cei care duc solii lumeşti, mincinoase, hazlii, curioase şi uluitoare sunt încurajaţi mereu de ascultătorii atenţi şi mulţi.
Dar aceia care duc solia Evangheliei şi vestirea lui Hristos, vorbesc adesea în pustiu!...
Ce adevăr trist este acesta!
16 - Suflete preaiubit, dacă eşti solul Domnului, strigă în pustiu!
Nu vorbi încet, acolo unde Hristos nu-I ascultat.
Nu vorbi nici prea domol, nici prea dulce, ci strigă.
Acolo unde vezi că este pustiu sufletesc, trebuie să strigi,
căci sufletele sunt depărtate de tot şi împotrivitoare faţă de Dumnezeu.
Este nevoie de curaj şi de voinţă puternică acolo unde este nepăsare, amorţire şi împotriviri neobişnuite faţă de Hristos.
17 - Trimisule ceresc, strigă adevărul.
Strigă până ce vor auzi toţi cei surzi,
toţi cei somnoroşi
toţi cei depărtaţi
şi toţi cei îmbătrâniţi în păcate,
ori rătăciţi de multe căi înşelătoare, câte sunt de obicei prin pustiu.
Strigă totdeauna cu putere, cu răbdare şi cu credinţă!
Ceva neapărat se va face,
cineva neapărat se va trezi.
Dumnezeul nostru nu lasă niciodată fie chiar în zadar un strigăt puternic şi sincer pentru El.
18 - Un sfânt părinte, când a fost ales episcop, îngrozit de răspunderea cea mare a unei astfel de slujbe, a fugit şi s-a ascuns plângând.
Şi cu toate stăruinţele bisericii n-a voit
- el cel mai vrednic de această slujbă -
să o primească. Din pricina nevredniciei pe care spunea el că şi-o simte...
Ce mari oameni a avut odinioară Biserica Domnului -
- deşi răspunderea de astăzi e şi mai mare!
19 - În mijlocul lumii istorice,
în mijlocul lumii geografice,
în mijlocul lumii religioase,
în mijlocul lumii şi Universului,
- stă Hristos prin opera Sa,
prin Persoana Sa,
prin toată prezenţa Sa copleşitoare şi de neînlăturat,
pentru ca, în egală măsură să poată fi cunoscut, văzut, slujit sau descoperit, de către toţi cu uşurinţă!
Vai de cine se uită şi nu-L vede.
Aude şi nu-L ascultă.
I se arată şi nu crede.