Adevăratul trimes
Traian Dorz - Piatra Scumpă
1 - Adevăratul trimes Dumnezeiesc nu-L predică ci-L mărturisește pe Hristos.
Mărturisirea este de o mie de ori mai mult decât predica.
Mărturisitorul este o flacără, predicatorul este un funcționar.
Predicatorul va vorbi pentru un salar sau pentru o laudă...
Pentru o pâine mai comodă,
pentru o funcție mai ușoară,
pentru o satisfacție a inimii adeseori stăpânită de trufie și de fire lumească
(bine ascunsă după „râvna Evangheliei”), -
- dar mărturisitorul va pătimi, va asuda și se va topi,
pentru a-L face lumii cunoscut pe Mântuitorul său Preaiubit. Pe Hristos.
Aceasta este deosebirea.
Dumnezeu n-a trimis predicatori - ci mărturisitori ai lui Hristos.
2 - Cât este de la trup până la spirit,
de la literă până la Duh,
de la obligație până la iubirea fierbinte,
de la datoriile firești până la roadele duhovnicești,
atât este de la Lege și până la Har
și de la o credință de nume - la Credința adevărată.
3 - Cea mai desăvârșită lege nu-l poate face pe cineva să plângă ca un păcătos, și pentru el.
Cea mai frumoasă lege nu-l poate face pe cineva în stare să-și dea de bună voie viața pentru aproapele său.
Nici măcar să-i ierte și să-i acopere din toată inima, cu înțelegere și cu bunătate, un păcat al acestuia.
Nici să-i îngăduiască cu răbdare și blândețe pe semeni, găsind milă și alinare pentru zbuciumul și slăbiciunile lor.
Nici nu poate face pe cineva ca din înaltul îndemn al propriei sale conștiințe, să se jertfească trudindu-se spre a face toate aceste haruri.
Cât de minunat și de fericit obosește, dăruiește, ajută, mângâie, rabdă, iartă, muncește și suferă Harul în toate acestea!
Fără să-i fie prea greu.
Sau prea mult.
Aceasta este deosebirea dintre Lege și Har.
4 - De lege este nevoie numai acolo unde nu s-a ajuns la Har...
Sau unde Harul s-a pierdut.
De obligație este nevoie numai acolo unde există simțământul datoriei din conștiință.
De amintirea datoriei cerute, este nevoie numai acolo unde dragostea părtășiei este uitată, disprețuită, părăsită și călcată.
Ce trist este să ceri ceva care ar trebui oferit cu cea mai bucuroasă dărnicie!
5 - Sabia Domnului are două tăișuri: și spre în afară și spre înăuntru.
Harul are două mijloace de lucru: dragostea și nuiaua.
Amândouă sunt folositoare și amândouă sunt folosite de Aceeași Mână Atotștiutoare a lui Dumnezeu,
care urmărește și mântuirea noastră
și neștirbirea Adevărului Său.
6 - Nu disprețui conținutul, din pricină că ți se pare că vasul care-l poartă este prea modest.
Când ți se înfățișează Harul lui Dumnezeu cu adevărat, să nu te oprească simplitatea celui prin care Dumnezeu ți-l trimite, ci primește-L smerindu-te!
Aurul dă valoare și pungii în care este ținut.
7 - Adevărata smerenie este aceea care în smerenie și în răbdare dorește sincer locul cel mai din urmă,
și sarcina cea mai grea,
și răsplata cea mai mică.
8 - Smerenia nu se va supăra niciodată,
nu se va certa niciodată,
nu va pretinde niciodată merite și răsplată de la nimeni și pentru nimic.
Smerenia renunță totdeauna,
mulțumește totdeauna și pentru toate,
și este totdeauna liniștită, îndelung răbdătoare și statornic credincioasă.
9 - Smerenia nu se va asemăna pe ea niciodată cu ceea ce este mai mult, mai bun, mai ales și mai vrednic de cinstit între oameni.
Ci totdeauna va alege mai degrabă desprinderea de meritele și calitățile sale,
decât să se arate într-o stare mai văzută înaintea oamenilor.
De aceea este frumoasă smerenia.
10 - Roadele smereniei lucrate în tăcere și în cinste, sunt curate și sănătoase, totdeauna dulci și sfințitoare.
Cuvintele smereniei sunt totdeauna măsurate, înțelepte, rare și frumoase.
Pentru că izvorăsc dintr-o inimă sfințită.
Și dintr-o minte stăpânită de credință vie și înțeleaptă,
care nu-și pierde niciodată din vedere marea parte de slăbiciune pe care o are.
Nici nu se uită decât la cât de puțin împlinește din ceea ce ar fi nevoie să fie de făcut.
11 - Smerenia nu se uită niciodată la cât a făcut,
ci se uită la cât mai este încă de făcut înainte.
Nu privește la cât este, ci la cât ar trebui să fie, nu se așează printre cei dintâi, ci printre cei din urmă,
și chiar dacă primește o slujbă aleasă și sfântă, trăiește mereu cu povara temerii și cu conștiința slăbiciunii, că nu este
și că nu merită să se cheme că este,
ceea ce este, într-adevăr...
12 - Puțini oameni din lume spun despre ei înșiși că sunt mai puțin decât sunt.
Tuturor li se pare că sunt mai mult decât sunt.
Puțini oameni zic despre ei adevărul...
Cei mai mulți folosesc cuvintele, nu ca să spună, ci ca să ascundă cu ele adevărul despre ei înșiși.
Fiindcă puțini sunt cei care trăiesc în așa fel încât să poată spune tot adevărul despre ei înșiși.
Iar cei care trăiesc în adevăr astfel, aceștia din smerenie și din modestie nu-l spun.
13 - Fiecare dintre noi are școala pe care o arată prin înțelepciunea sa.
Pregătirea pe care o arată, prin dărniciile sale.
Credința pe care o arată prin faptele sale și bogăția pe care o arată prin dărniciile sale.
Aceasta este ceea ce zicem noi fiecare despre noi înșine.
Și numai aceasta nu înșală.
14 - Glasul care sună pentru netezirea căilor Domnului, sună mereu în pustiu.
În singurătate.
Și în zadar.
Pustiul este locul fără ecou.
Acolo poți striga că nicăieri nu se aude și nimeni nu răspunde.
Un glas în pustiu este chiar nimic.
O, ce smerenie, ce răbdare și credință mare îți trebuie ca să strigi acolo unde n-ai nici o nădejde să te audă cineva!
De aceea Ioan Botezătorul a fost mare. De aceea cei smeriți sunt mari.
15 - Cei care duc solii lumești, mincinoase, hazlii, curioase și uluitoare sunt încurajați mereu de ascultătorii atenți și mulți.
Dar aceia care duc solia Evangheliei și vestirea lui Hristos, vorbesc adesea în pustiu!...
Ce adevăr trist este acesta!
16 - Suflete preaiubit, dacă ești solul Domnului, strigă în pustiu!
Nu vorbi încet, acolo unde Hristos nu-I ascultat.
Nu vorbi nici prea domol, nici prea dulce, ci strigă.
Acolo unde vezi că este pustiu sufletesc, trebuie să strigi,
căci sufletele sunt depărtate de tot și împotrivitoare față de Dumnezeu.
Este nevoie de curaj și de voință puternică acolo unde este nepăsare, amorțire și împotriviri neobișnuite față de Hristos.
17 - Trimisule ceresc, strigă adevărul.
Strigă până ce vor auzi toți cei surzi,
toți cei somnoroși
toți cei depărtați
și toți cei îmbătrâniți în păcate,
ori rătăciți de multe căi înșelătoare, câte sunt de obicei prin pustiu.
Strigă totdeauna cu putere, cu răbdare și cu credință!
Ceva neapărat se va face,
cineva neapărat se va trezi.
Dumnezeul nostru nu lasă niciodată fie chiar în zadar un strigăt puternic și sincer pentru El.
18 - Un sfânt părinte, când a fost ales episcop, îngrozit de răspunderea cea mare a unei astfel de slujbe, a fugit și s-a ascuns plângând.
Și cu toate stăruințele bisericii n-a voit
- el cel mai vrednic de această slujbă -
să o primească. Din pricina nevredniciei pe care spunea el că și-o simte...
Ce mari oameni a avut odinioară Biserica Domnului -
- deși răspunderea de astăzi e și mai mare!
19 - În mijlocul lumii istorice,
în mijlocul lumii geografice,
în mijlocul lumii religioase,
în mijlocul lumii și Universului,
- stă Hristos prin opera Sa,
prin Persoana Sa,
prin toată prezența Sa copleșitoare și de neînlăturat,
pentru ca, în egală măsură să poată fi cunoscut, văzut, slujit sau descoperit, de către toți cu ușurință!
Vai de cine se uită și nu-L vede.
Aude și nu-L ascultă.
I se arată și nu crede.