Al treilea cuvânt
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 3
Primele două părți din istorisirea asta mi-a fost oarecum ușor a le scrie, pentru că despre întâmplările din ele mai erau și multe mărturii scrise. Zic mi-a fost mai ușor căci doar a trebuit să pun faptele într-o ordine, apoi să fac legătura dintre cele în parte cunoscute și în parte nu. Munca aceasta deși nu prea ușoară n-a fost totuși nici prea grea de făcut.
Dar acum, la a treia parte, am ajuns cu firul acestei povestiri la o vreme din care nu mai avem nici o mărturie scrisă. Nu mai avem decât amintirile noastre, ale celor care încă mai supraviețuim. Ale celor care am trăit anii răstimpului de care va trebui să vorbim - și care încă nu ne-am pierdut chiar de tot ținerea lor de-aminte.
Dar ne-am izbit de două mari greutăți. Una a soartei noastre omenești: bătrânețea cu slăbiciunea care vine cu ea: uitarea. A doua, vitregia vremurilor prin care am trecut, cu teama și cu primejdia oricăror însemnări scrise.
Cea dintâi greutate vine fără voia noastră: îmbătrânind, toți uităm. Mai ales dacă în vremea bătrâneții avem parte de niște vremi frământate și apăsătoare când grija fiecărei zile nu-ți lasă timp să te mai poți gândi în liniște și la trecut. Nemaiîmprospătând amintirile, oricât de adânci urme lăsaseră ele cândva, - de la o vreme încep să se șteargă încet-încet din minte. Și se acopăr cu iarbă ca niște cărări pe care nu mai merge nimeni... Ca niște morminte pe care nu le mai îngrijești...
A doua greutate ține de vremurile în care am ajuns la capătul vieții prin care am trecut. Vremuri când te temi să stai cu o lumină aprinsă noaptea de la o anumită oră... Când trebuie să ascunzi caietul la zgomotul fiecărui pas care trece mai aproape de geamul tău. Și când te poți aștepta în fiecare clipă să-ți fie scotocită casa, chinuit trupul și stoarsă memoria, spre a-ți putea fi pedepsită și nimicită orice urmă de amintire care incomodează pe cineva.
Oamenilor care mai au amintiri, le este frică să și le mai scrie. Nu cumva dând cineva peste ele, să afle acolo un motiv pentru care ușor se poate ajunge în temniță. Acolo apoi se poate ușor putrezi pe ani sau pe veșnicie, împreună cu încă cine știe câți.
De aceea sunt așa de puțini cei care sunt gata să mai aibă amintiri despre Hristos și cu El.
Aș fi ținut și eu un jurnal al întâmplărilor din fiecare zi, cum făcusem cândva demult. Dar dacă aș fi însemnat zilnic cu câți și cu care frați m-am întâlnit, la ce adunări am fost, cine a fost la mine sau ce am vorbit și ce am pățit pentru toate acestea - ușor își poate închipui oricine câte luni de anchete ar fi urmat. Câte dosare de declarații și apoi câți ani de închisori și pentru câți frați! Dacă pentru o adunare de rugăciune și pentru răspândirea unor Biblii - se primeau ani de închisoare cu bătăi și foamete, uneori cu confiscarea întregii averi, - e lesne de închipuit ce ar fi urmat după atâtea!
Astfel că n-am mai însemnat nimic nici unii... Iar acum desigur că ne este nespus de greu a reface numai din memorie tot ce a fost, pentru ca să nu se piardă nimic din marile și unicele învățăminte pe care are să ni le spună fiecare părticică de istorie prin care am trecut. De aceea am putut aminti numai atât de puține din multele pe care le-am trăit.
Am tot amânat redarea învățămintelor câte le-am putut desprinde din înlănțuirea întâmplărilor prin care am trecut odată cu semenii și frații mei - în nădejdea că ajungând spre capătul vieții mele voi avea de la Dumnezeu mai mult timp și mai multă liniște pentru a le depăna mai fără grabă și mai fără primejdii. Dar iată că anii mei s-au dus, iar eu simt acum că am ajuns la capătul care nu-mi mai îngăduie o amânare. Și simt că n-aș putea muri în pace dacă n-aș sfârși cu bine ceea ce am început.
În toată istorisirea aceasta nu am fost călăuzit de un alt scop decât de acela de a înșira niște întâmplări din trecut cu învățăminte pentru prezent și pentru viitor. Scopul meu a fost să desprind din întâmplările văzute, înțelesul lor cel nevăzut. Să mă ajut pe mine însumi și pe alții ca să vedem urmele lui Dumnezeu prin istoria mea și a altora. Spre a cunoaște voia și lucrarea lui Dumnezeu din tot ce ni s-a făcut, sau a fost îngăduit să ni se facă.
De aceea tot ce am scris nu am scris pentru a învinui pe cineva sau pentru a dezvinovăți pe altcineva.
Nu învinuiesc pe nimeni: nici pe cei mari nici pe cei mici. Nici vremile nici oamenii. Fiecare se va învinovăți sau se va dezvinovăți pe sine însuși din faptele sau din cuvintele sale. Care indiferent că le-a scris cineva sau că nu le-a scris cu cerneală și pe hârtie, - ele s-au întipărit toate și pe totdeauna, pe clipa și pe întâmplarea lor. Zilele lor - cu ele cu tot - s-au dus pe rând la Dumnezeu, unde stau ca niște dosare încheiate gata pentru Ziua Marii Judecăți înaintea căreia vom merge fiecare din noi. Ca să ne primim plata sau răsplata. După binele sau răul pe care l-am făcut. Și despre care vor da mărturie atunci toate cele ce le-am imprimat noi pe filmul și pe banda zilelor trăite, spre fericirea sau nefericirea semenilor noștri, spre slava sau spre ocara lui Hristos, spre slujirea binelui sau a răului în care am umblat.
Poate a fost un rău în această amânare, fiindcă multe din cele ce s-au petrecut le-am uitat. Memoria mea, atât de îndelung bruscată și de brutal stoarsă, s-a împăienjenit, s-a încețoșat. Și conturul multor evenimente s-a șters pe totdeauna din ea...
Sau poate a fost un bine amânarea, fiindcă cu anii, cu cât au trecut mai mulți, cu atâta au limpezit mai bine apele înțelesurilor vrednice de reținut. Și astfel cele ce au rămas înseamnă că sunt cele pe care vrea Dumnezeu să nu le uităm.
Aici, trebuie neapărat să repet din nou ceea ce am mai spus de atâtea ori: Oastea Domnului fiind o lucrare duhovnicească, un răsad al Duhului Cel Sfânt și Veșnic al lui Dumnezeu, - este în lume, dar nu este din lume. Ea trăiește încă pe pământ, dar nu pentru pământ. Vorbește cu cuvinte firești dar cu înțeles duhovnicesc. Prin însăși structura ei Oastea Domnului este o lucrare divină și nu omenească. De aceea a riscat și riscă întotdeauna să fie înțeleasă rău și nu bine. Greșit și nu drept. Fiindcă oamenii nenăscuți din nou, oamenii neduhovnicești, - (adică aproape toți acei care sunt puși să se ocupe de noi) - nu ne pot înțelege.
Și neputându-ne înțelege duhovnicește bine, ne înțeleg lumește rău.
Nevăzând partea duhovnicească a lucrurilor, ei le interpretează firește.
Și astfel se repetă și cu noi mereu tragedia patimilor Mântuitorului nostru Isus Hristos. El era de Sus, iar cei ce-L judecau - fiind ei înșiși de jos - L-au judecat ca pe unul de jos.
El le vorbea lor cu un înțeles ceresc, iar ei interpretau totul pământește.
Astfel au încadrat în cele mai incriminale paragrafe ale Codului lor Penal pe Cel mai Nevinovat dintre toți supușii Legii, pe Singurul care nu le încălcase nici o lege a lor niciodată. Pe Însuși Făcătorul Dreptății.
Totuși, cu riscul de a înfrunta alți ani (mai am eu acum oare ani? de alte chinuri și primejdii, poate chiar moartea acolo (- slăvit să fie Domnul! -) de acum nu mai pot amâna. Cuvântul care trebuie spus nu-mi mai dă pace. Și adevărul care se cere apărat și arătat nu-mi mai dă răgaz. Ochii mi-au slăbit, mâinile îmi tremură, inima cedează... nu mai am timp să aștept. Voi depăna deci mai departe firul istorisirii pe care am început-o, scoțând din întâmplările cele trecătoare, înțelesul lor cel netrecător. Din viața asta de acum care este un vis, adevăruri pentru viața cea eternă care este singura realitate. Și înfățișând oameni și fapte care vor arăta ce a fost aur și ce gunoi.
Mă voi strădui deci să însemn aici ceea ce mi-a mai rămas din tot ce a fost după 1947. Scriu și în grabă și sub presiune, doar aceea ce mi-a mai rămas după ce am uitat (sau a trebuit să „uit”) - tot ce am văzut cu ochii mei, am auzit cu urechile mele, sau am stropit cu propriul meu sânge în cei aproape treizeci de ani peste care se întinde partea ultimă a acestei istorisiri.
N-am putut până acum însemna în scris nimic. De grija să nu cadă în mâinile nimicitoare de vieți și de cugete. Dar de acum primejdia aceasta aproape a trecut. Cea mai mare parte din cei pomeniți aici, s-au dus în veșnicie. Deci sunt în afară de orice amenințare omenească. Unii sunt în cer, - alții în pământ, alții s-au lepădat.
Cei dintâi sunt prea sus, ceilalți prea jos ca să le mai poată face vreun om ceva. Iar mie, nu-mi pasă, pot să-mi facă tot ce vor vrea. Și așa, peste puțină vreme nu-mi va mai putea face nimeni nimic: nici rău nici bine. Dacă mă vor băga oamenii pe o ușă de fier, Dumnezeul meu mă va scoate de cealaltă parte pe o ușă de aur. Dacă mă vor lovi, știu că nu dor decât primele două lovituri, iar după aceea se preface totul în niște cununi cerești. Dacă voi fi scuipat, știu că acolo unde scuipă oamenii, va săruta Hristos. Nu mi se mai poate face aproape nimic care să nu mi se fi mai făcut...
Într-un anumit fel poate că ar fi fost bine ca firul acestei istorisiri să se fi încheiat la sfârșitul lui 1947. Dar fie că ne place istoria, fie că nu ne place, ea se desfășoară fără a depinde de noi, așa cum a fost. Ea este singura realitate pe care n-o putem falsifica. O poezie poți s-o scrii cum îți place, sau o cântare poți s-o cânți cum vrei, - însă o istorie trebuie ori s-o taci ori să o spui așa cum a fost. Altfel ești ori un mincinos ori un nelegiuit - și în ambele cazuri vei fi blestemat.
Aș fi tăcut-o! Ar fi fost mai neprimejdios pentru trupul acesta. Dar cum aș fi răspuns mâine în fața lui Dumnezeu pentru adevărurile învățămintelor care trebuiau lăsate urmașilor noștri, spre a nu cădea și ei în greșeli pe care noi, în mare parte, din neștiință le-am făcut?
Nouă ne-a fost de atâta folos cunoașterea suferințelor prin care au trăit înaintașii noștri. Însemnarea suferințelor lor era atunci poate și pentru ei împreunată cu nespuse primejdii. Mulți dintre scriitorii acestor suferințe, au plătit cu viața lor îndrăzneala de a le fi scris...
Dar a venit vremea când aceste însemnări prețuiesc mai mult decât tot aurul lumii. Astăzi, cât de minunat este că nouă ne-au rămas scrise cărțile Sfintelor Scripturi sau ale vieții sfinților, care veacuri la rând au fost stropite cu sângele acelora care le-au transcris și le-au ascuns, ca să ajungă până la noi.
Se vede că aceasta a fost prin veacuri soarta Evangheliei Domnului Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul nostru. - Și aceasta trebuie să fie până la Venirea Lui și soarta Bisericii Sale vii și adevărate. Oriunde ar fi și ar trăi ea.
Indiferent de nume și de locuri, vor fi mereu călăi ai Evangheliei și vor fi mereu victime ale ei. Spre a se dovedi că șirul martiriului creștin continuă în fiecare epocă. Și că dragostea lui Hristos este tot așa de vie și astăzi la sfârșitul veacurilor creștinismului, precum era în veacurile lui de la început.
Ceea ce am vrut să se vadă din fiecare amănunt al acestor întâmplări - este adevărul biblic că: vrăjmășia lumii față de Hristos și Adevărul Său, a rămas aceeași. După cum aceeași a rămas și dragostea Bisericii Sale vii față de El. Din confruntarea acestor două forțe puternice am vrut să se vadă că tot mai tare este dragostea lui Hristos. Și că în toiul îndelungatelor și crâncenelor lupte, dacă mulți au căzut ori într-o parte ori în alta, - cei care au rămas biruitori au fost numai aceia care au pus mai presus de orice preț alipirea lor față de Hristos.
Și încrederea lor nezdruncinată în Adevărul Lui.
Acest adevăr am dorit să se vadă cât mai limpede din tot ce am spus și voi mai spune.
Sunt încredințat că Duhul lui Dumnezeu va face ca aceste cuvinte să-i trezească pe unii dintre acei care fac răul (poate fără să-și dea seama) - și să nu-l mai facă. Îi vor întări sufletește pe unii din cei ce trec, sau vor mai avea să treacă, prin astfel de cerneri ale pătimirii pentru Hristos și îi vor ajuta să poată suferi mai cu răbdare și mai cu nădejde (când nu vor putea cu bucurie). Gândindu-se că și alți frați ai lor au avut de trecut prin astfel de încercări. Astfel se vor încuraja și vor privi cu încredere la răsplata veșnică spre a putea birui suferințele trecătoare. Și în al treilea rând, vor fi tuturor celor viitori, - un dreptar spre a ști cum să se ferească pe ei înșiși și pe urmașii lor, de ceea ce le-ar putea nenoroci pe veci nu numai trupul ci și sufletul. Nu numai inșii ci și neamul: adică Păcatul. Să dobândească și să păstreze ceea ce îi poate mântui pe toți, atât pe pământ cât și sub el, adică: pe Hristos.
Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, Te rugăm fă acest bine al mântuirii până la al miilea neam, tuturor celor ce Te vor înțelege și Te vor primi pe Tine din aceste adevăruri. Amin.
Meditații
Când de la un hotar până la celălalt al țării noastre, tot românul se va hotărî să lupte împotriva păcatelor,
când de la o margine la alta a României, tot românul se va aprinde de dorința să trăiască o viață după Evanghelia lui Hristos,
când stăpânirea noastră va fi luminată de dragoste față de supușii ei,
când și stăpânitorii și poporul vor fi uniți în același gând curat și bun,
- atunci am asigurat pe veci viitorul acestei țări, al acestui neam!
Păr. Iosif Trifa