Al treilea cuvânt

Primele două părţi din istorisirea asta mi-a fost oarecum uşor a le scrie, pentru că despre întâmplările din ele mai erau şi multe mărturii scrise. Zic mi-a fost mai uşor căci doar a trebuit să pun faptele într-o ordine, apoi să fac legătura dintre cele în parte cunoscute şi în parte nu. Munca aceasta deşi nu prea uşoară n-a fost totuşi nici prea grea de făcut.

Dar acum, la a treia parte, am ajuns cu firul acestei povestiri la o vreme din care nu mai avem nici o mărturie scrisă. Nu mai avem decât amintirile noastre, ale celor care încă mai supravieţuim. Ale celor care am trăit anii răstimpului de care va trebui să vorbim - şi care încă nu ne-am pierdut chiar de tot ţinerea lor de-aminte.

Dar ne-am izbit de două mari greutăţi. Una a soartei noastre omeneşti: bătrâneţea cu slăbiciunea care vine cu ea: uitarea. A doua, vitregia vremurilor prin care am trecut, cu teama şi cu primejdia oricăror însemnări scrise.

Cea dintâi greutate vine fără voia noastră: îmbătrânind, toţi uităm. Mai ales dacă în vremea bătrâneţii avem parte de nişte vremi frământate şi apăsătoare când grija fiecărei zile nu-ţi lasă timp să te mai poţi gândi în linişte şi la trecut. Nemaiîmprospătând amintirile, oricât de adânci urme lăsaseră ele cândva, - de la o vreme încep să se şteargă încet-încet din minte. Şi se acopăr cu iarbă ca nişte cărări pe care nu mai merge nimeni... Ca nişte morminte pe care nu le mai îngrijeşti...

A doua greutate ţine de vremurile în care am ajuns la capătul vieţii prin care am trecut. Vremuri când te temi să stai cu o lumină aprinsă noaptea de la o anumită oră... Când trebuie să ascunzi caietul la zgomotul fiecărui pas care trece mai aproape de geamul tău. Şi când te poţi aştepta în fiecare clipă să-ţi fie scotocită casa, chinuit trupul şi stoarsă memoria, spre a-ţi putea fi pedepsită şi nimicită orice urmă de amintire care incomodează pe cineva.

Oamenilor care mai au amintiri, le este frică să şi le mai scrie. Nu cumva dând cineva peste ele, să afle acolo un motiv pentru care uşor se poate ajunge în temniţă. Acolo apoi se poate uşor putrezi pe ani sau pe veşnicie, împreună cu încă cine ştie câţi.

De aceea sunt aşa de puţini cei care sunt gata să mai aibă amintiri despre Hristos şi cu El.

Aş fi ţinut şi eu un jurnal al întâmplărilor din fiecare zi, cum făcusem cândva demult. Dar dacă aş fi însemnat zilnic cu câţi şi cu care fraţi m-am întâlnit, la ce adunări am fost, cine a fost la mine sau ce am vorbit şi ce am păţit pentru toate acestea - uşor îşi poate închipui oricine câte luni de anchete ar fi urmat. Câte dosare de declaraţii şi apoi câţi ani de închisori şi pentru câţi fraţi! Dacă pentru o adunare de rugăciune şi pentru răspândirea unor Biblii - se primeau ani de închisoare cu bătăi şi foamete, uneori cu confiscarea întregii averi, - e lesne de închipuit ce ar fi urmat după atâtea!

Astfel că n-am mai însemnat nimic nici unii... Iar acum desigur că ne este nespus de greu a reface numai din memorie tot ce a fost, pentru ca să nu se piardă nimic din marile şi unicele învăţăminte pe care are să ni le spună fiecare părticică de istorie prin care am trecut. De aceea am putut aminti numai atât de puţine din multele pe care le-am trăit.

Am tot amânat redarea învăţămintelor câte le-am putut desprinde din înlănţuirea întâmplărilor prin care am trecut odată cu semenii şi fraţii mei - în nădejdea că ajungând spre capătul vieţii mele voi avea de la Dumnezeu mai mult timp şi mai multă linişte pentru a le depăna mai fără grabă şi mai fără primejdii. Dar iată că anii mei s-au dus, iar eu simt acum că am ajuns la capătul care nu-mi mai îngăduie o amânare. Şi simt că n-aş putea muri în pace dacă n-aş sfârşi cu bine ceea ce am început.

În toată istorisirea aceasta nu am fost călăuzit de un alt scop decât de acela de a înşira nişte întâmplări din trecut cu învăţăminte pentru prezent şi pentru viitor. Scopul meu a fost să desprind din întâmplările văzute, înţelesul lor cel nevăzut. Să mă ajut pe mine însumi şi pe alţii ca să vedem urmele lui Dumnezeu prin istoria mea şi a altora. Spre a cunoaşte voia şi lucrarea lui Dumnezeu din tot ce ni s-a făcut, sau a fost îngăduit să ni se facă.

De aceea tot ce am scris nu am scris pentru a învinui pe cineva sau pentru a dezvinovăţi pe altcineva.

Nu învinuiesc pe nimeni: nici pe cei mari nici pe cei mici. Nici vremile nici oamenii. Fiecare se va învinovăţi sau se va dezvinovăţi pe sine însuşi din faptele sau din cuvintele sale. Care indiferent că le-a scris cineva sau că nu le-a scris cu cerneală şi pe hârtie, - ele s-au întipărit toate şi pe totdeauna, pe clipa şi pe întâmplarea lor. Zilele lor - cu ele cu tot - s-au dus pe rând la Dumnezeu, unde stau ca nişte dosare încheiate gata pentru Ziua Marii Judecăţi înaintea căreia vom merge fiecare din noi. Ca să ne primim plata sau răsplata. După binele sau răul pe care l-am făcut. Şi despre care vor da mărturie atunci toate cele ce le-am imprimat noi pe filmul şi pe banda zilelor trăite, spre fericirea sau nefericirea semenilor noştri, spre slava sau spre ocara lui Hristos, spre slujirea binelui sau a răului în care am umblat.

Poate a fost un rău în această amânare, fiindcă multe din cele ce s-au petrecut le-am uitat. Memoria mea, atât de îndelung bruscată şi de brutal stoarsă, s-a împăienjenit, s-a înceţoşat. Şi conturul multor evenimente s-a şters pe totdeauna din ea...

Sau poate a fost un bine amânarea, fiindcă cu anii, cu cât au trecut mai mulţi, cu atâta au limpezit mai bine apele înţelesurilor vrednice de reţinut. Şi astfel cele ce au rămas înseamnă că sunt cele pe care vrea Dumnezeu să nu le uităm.

Aici, trebuie neapărat să repet din nou ceea ce am mai spus de atâtea ori: Oastea Domnului fiind o lucrare duhovnicească, un răsad al Duhului Cel Sfânt şi Veşnic al lui Dumnezeu, - este în lume, dar nu este din lume. Ea trăieşte încă pe pământ, dar nu pentru pământ. Vorbeşte cu cuvinte fireşti dar cu înţeles duhovnicesc. Prin însăşi structura ei Oastea Domnului este o lucrare divină şi nu omenească. De aceea a riscat şi riscă întotdeauna să fie înţeleasă rău şi nu bine. Greşit şi nu drept. Fiindcă oamenii nenăscuţi din nou, oamenii neduhovniceşti, - (adică aproape toţi acei care sunt puşi să se ocupe de noi) - nu ne pot înţelege.

Şi neputându-ne înţelege duhovniceşte bine, ne înţeleg lumeşte rău.

Nevăzând partea duhovnicească a lucrurilor, ei le interpretează fireşte.

Şi astfel se repetă şi cu noi mereu tragedia patimilor Mântuitorului nostru Isus Hristos. El era de Sus, iar cei ce-L judecau - fiind ei înşişi de jos - L-au judecat ca pe unul de jos.

El le vorbea lor cu un înţeles ceresc, iar ei interpretau totul pământeşte.

Astfel au încadrat în cele mai incriminale paragrafe ale Codului lor Penal pe Cel mai Nevinovat dintre toţi supuşii Legii, pe Singurul care nu le încălcase nici o lege a lor niciodată. Pe Însuşi Făcătorul Dreptăţii.

Totuşi, cu riscul de a înfrunta alţi ani (mai am eu acum oare ani? de alte chinuri şi primejdii, poate chiar moartea acolo (- slăvit să fie Domnul! -) de acum nu mai pot amâna. Cuvântul care trebuie spus nu-mi mai dă pace. Şi adevărul care se cere apărat şi arătat nu-mi mai dă răgaz. Ochii mi-au slăbit, mâinile îmi tremură, inima cedează... nu mai am timp să aştept. Voi depăna deci mai departe firul istorisirii pe care am început-o, scoţând din întâmplările cele trecătoare, înţelesul lor cel netrecător. Din viaţa asta de acum care este un vis, adevăruri pentru viaţa cea eternă care este singura realitate. Şi înfăţişând oameni şi fapte care vor arăta ce a fost aur şi ce gunoi.

Mă voi strădui deci să însemn aici ceea ce mi-a mai rămas din tot ce a fost după 1947. Scriu şi în grabă şi sub presiune, doar aceea ce mi-a mai rămas după ce am uitat (sau a trebuit să „uit”) - tot ce am văzut cu ochii mei, am auzit cu urechile mele, sau am stropit cu propriul meu sânge în cei aproape treizeci de ani peste care se întinde partea ultimă a acestei istorisiri.

N-am putut până acum însemna în scris nimic. De grija să nu cadă în mâinile nimicitoare de vieţi şi de cugete. Dar de acum primejdia aceasta aproape a trecut. Cea mai mare parte din cei pomeniţi aici, s-au dus în veşnicie. Deci sunt în afară de orice ameninţare omenească. Unii sunt în cer, - alţii în pământ, alţii s-au lepădat.

Cei dintâi sunt prea sus, ceilalţi prea jos ca să le mai poată face vreun om ceva. Iar mie, nu-mi pasă, pot să-mi facă tot ce vor vrea. Şi aşa, peste puţină vreme nu-mi va mai putea face nimeni nimic: nici rău nici bine. Dacă mă vor băga oamenii pe o uşă de fier, Dumnezeul meu mă va scoate de cealaltă parte pe o uşă de aur. Dacă mă vor lovi, ştiu că nu dor decât primele două lovituri, iar după aceea se preface totul în nişte cununi cereşti. Dacă voi fi scuipat, ştiu că acolo unde scuipă oamenii, va săruta Hristos. Nu mi se mai poate face aproape nimic care să nu mi se fi mai făcut...

Într-un anumit fel poate că ar fi fost bine ca firul acestei istorisiri să se fi încheiat la sfârşitul lui 1947. Dar fie că ne place istoria, fie că nu ne place, ea se desfăşoară fără a depinde de noi, aşa cum a fost. Ea este singura realitate pe care n-o putem falsifica. O poezie poţi s-o scrii cum îţi place, sau o cântare poţi s-o cânţi cum vrei, - însă o istorie trebuie ori s-o taci ori să o spui aşa cum a fost. Altfel eşti ori un mincinos ori un nelegiuit - şi în ambele cazuri vei fi blestemat.

Aş fi tăcut-o! Ar fi fost mai neprimejdios pentru trupul acesta. Dar cum aş fi răspuns mâine în faţa lui Dumnezeu pentru adevărurile învăţămintelor care trebuiau lăsate urmaşilor noştri, spre a nu cădea şi ei în greşeli pe care noi, în mare parte, din neştiinţă le-am făcut?

Nouă ne-a fost de atâta folos cunoaşterea suferinţelor prin care au trăit înaintaşii noştri. Însemnarea suferinţelor lor era atunci poate şi pentru ei împreunată cu nespuse primejdii. Mulţi dintre scriitorii acestor suferinţe, au plătit cu viaţa lor îndrăzneala de a le fi scris...

Dar a venit vremea când aceste însemnări preţuiesc mai mult decât tot aurul lumii. Astăzi, cât de minunat este că nouă ne-au rămas scrise cărţile Sfintelor Scripturi sau ale vieţii sfinţilor, care veacuri la rând au fost stropite cu sângele acelora care le-au transcris şi le-au ascuns, ca să ajungă până la noi.

Se vede că aceasta a fost prin veacuri soarta Evangheliei Domnului Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru. - Şi aceasta trebuie să fie până la Venirea Lui şi soarta Bisericii Sale vii şi adevărate. Oriunde ar fi şi ar trăi ea.

Indiferent de nume şi de locuri, vor fi mereu călăi ai Evangheliei şi vor fi mereu victime ale ei. Spre a se dovedi că şirul martiriului creştin continuă în fiecare epocă. Şi că dragostea lui Hristos este tot aşa de vie şi astăzi la sfârşitul veacurilor creştinismului, precum era în veacurile lui de la început.

Ceea ce am vrut să se vadă din fiecare amănunt al acestor întâmplări - este adevărul biblic că: vrăjmăşia lumii faţă de Hristos şi Adevărul Său, a rămas aceeaşi. După cum aceeaşi a rămas şi dragostea Bisericii Sale vii faţă de El. Din confruntarea acestor două forţe puternice am vrut să se vadă că tot mai tare este dragostea lui Hristos. Şi că în toiul îndelungatelor şi crâncenelor lupte, dacă mulţi au căzut ori într-o parte ori în alta, - cei care au rămas biruitori au fost numai aceia care au pus mai presus de orice preţ alipirea lor faţă de Hristos.

Şi încrederea lor nezdruncinată în Adevărul Lui.

Acest adevăr am dorit să se vadă cât mai limpede din tot ce am spus şi voi mai spune.

Sunt încredinţat că Duhul lui Dumnezeu va face ca aceste cuvinte să-i trezească pe unii dintre acei care fac răul (poate fără să-şi dea seama) - şi să nu-l mai facă. Îi vor întări sufleteşte pe unii din cei ce trec, sau vor mai avea să treacă, prin astfel de cerneri ale pătimirii pentru Hristos şi îi vor ajuta să poată suferi mai cu răbdare şi mai cu nădejde (când nu vor putea cu bucurie). Gândindu-se că şi alţi fraţi ai lor au avut de trecut prin astfel de încercări. Astfel se vor încuraja şi vor privi cu încredere la răsplata veşnică spre a putea birui suferinţele trecătoare. Şi în al treilea rând, vor fi tuturor celor viitori, - un dreptar spre a şti cum să se ferească pe ei înşişi şi pe urmaşii lor, de ceea ce le-ar putea nenoroci pe veci nu numai trupul ci şi sufletul. Nu numai inşii ci şi neamul: adică Păcatul. Să dobândească şi să păstreze ceea ce îi poate mântui pe toţi, atât pe pământ cât şi sub el, adică: pe Hristos.

Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Te rugăm fă acest bine al mântuirii până la al miilea neam, tuturor celor ce Te vor înţelege şi Te vor primi pe Tine din aceste adevăruri. Amin.

Meditaţii

Când de la un hotar până la celălalt al ţării noastre, tot românul se va hotărî să lupte împotriva păcatelor,

când de la o margine la alta a României, tot românul se va aprinde de dorinţa să trăiască o viaţă după Evanghelia lui Hristos,

când stăpânirea noastră va fi luminată de dragoste faţă de supuşii ei,

când şi stăpânitorii şi poporul vor fi uniţi în acelaşi gând curat şi bun,

- atunci am asigurat pe veci viitorul acestei ţări, al acestui neam!

Păr. Iosif Trifa