Atâtea stele...
Traian Dorz - Cântările Dintâi
Atâtea stele mincinoase
în viața mea au răsărit
și către zări necunoscute
să le urmez m-au amăgit.
Am fost vrăjit de-a lor chemare
și glasul lor m-a fermecat
pe căi pierdute și străine
prea-ncrezător eu l-am urmat.
O, unde am ajuns pe urmă
și-n ce adânc m-am prăbușit
ce-am plâns nădejdile-nșelate
și drumul meu nesocotit!
Și totuși le-am urmat nainte
purtat de-un gând, vrăjit de-un dor,
atras de raza mincinoasă,
crezând în nemurirea lor.
Dar când m-am pomenit în noapte
și mai adânc în greu păcat
cu ce ochi - spăimântați de groază
să-mi lumineze-am așteptat!
Dar vai, din toate-aceste stele
ce-n greu adânc m-au prăbușit
în noaptea zbuciumării mele
nici una nu mi-a mai lucit.
În bezna neagră-a deznădejdii
eu singur m-am zbătut plângând
o rază... o, măcar o rază
de mângâiere așteptând.
Și-atunci am ridicat spre Tine
al deznădejdii plâns zdrobit -
și, Dumnezeul meu, Isuse
ce soare-atunci mi-ai răsărit!
Ce soare mi-a umplut viața
ce fericire mi-ai adus,
scăpat acum pe veci din noapte
Te cânt și-Ți mulțumesc Isus!