Atâtea stele...
Traian Dorz - Cântările Dintâi
Atâtea stele mincinoase
în viaţa mea au răsărit
şi către zări necunoscute
să le urmez m-au amăgit.
Am fost vrăjit de-a lor chemare
şi glasul lor m-a fermecat
pe căi pierdute şi străine
prea-ncrezător eu l-am urmat.
O, unde am ajuns pe urmă
şi-n ce adânc m-am prăbuşit
ce-am plâns nădejdile-nşelate
şi drumul meu nesocotit!
Şi totuşi le-am urmat nainte
purtat de-un gând, vrăjit de-un dor,
atras de raza mincinoasă,
crezând în nemurirea lor.
Dar când m-am pomenit în noapte
şi mai adânc în greu păcat
cu ce ochi - spăimântaţi de groază
să-mi lumineze-am aşteptat!
Dar vai, din toate-aceste stele
ce-n greu adânc m-au prăbuşit
în noaptea zbuciumării mele
nici una nu mi-a mai lucit.
În bezna neagră-a deznădejdii
eu singur m-am zbătut plângând
o rază... o, măcar o rază
de mângâiere aşteptând.
Şi-atunci am ridicat spre Tine
al deznădejdii plâns zdrobit -
şi, Dumnezeul meu, Isuse
ce soare-atunci mi-ai răsărit!
Ce soare mi-a umplut viaţa
ce fericire mi-ai adus,
scăpat acum pe veci din noapte
Te cânt şi-Ţi mulţumesc Isus!