Cântarea Roadelor
Traian Dorz - Cântările Roadelor
Cine sunt acei ce-nfruntă vremea atât de aspră şi de grea
arând şi semănând întruna batjocoriţi de cei din jur?
... Pe feţe stropii de sudoare
cu stropi de lacrimi se-mpreun
nici vântul iernii nu le uscă,
nici ploaia verii nu le spală
doar soarele ce dogoreşte le schimbă-n ceva lucitor
de nu ştii dacă-s stropi de sânge
sau stropi de aur de Ofir...
La ce privesc aşa nainte spre Răsărit cu bucurie?
Spre unde-aleargă-aşa de grabnic
chiar dacă duc povară grea?
De ce aşa de tare-apasă pe plugul prea cu greu mergând?
De ce trec aruncând sămânţa
de-atâtea ori pe-acelaşi loc?
De ce pe boabe de seminţe cad boabe de pe fruntea lor?
Când seara este-atât de-aproape
de ce ei nu privesc napoi?
- Sunt cei ce seamănă cu lacrimi
pentru culesul cu cântări!
Cine sunt acei ce-n braţe pline culeg lumină şi comori?
A-cui sunt cântecele-acestor frumoase roade
dulci şi mari?
- Căci până peste tot hotarul întins, răsună voioşia
atâtor vii, livezi şi lanuri,
cu largi arome de belşug!
- Sunt fraţii mei de ger şi jertfă,
de crez şi cer
de plug şi plâns
cu care-am semănat alături
şi-aş vrea alături să culeg...
- Stăpâne-al Roadelor Eterne,
doresc să-Ţi cer să-mi dai la urmă
cântarea celui ce culege un rod prin muncă câştigat
de-acolo chiar de unde nimeni n-a mai crezut
decât el singur
nu numai pentru că acolo a plâns şi-a suferit ca nimeni
ci pentru că-a crezut atuncea,
când nimeni alţii nu credeau!