Cap. 10 - Ușor e jugul lui Hristos
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Rămâi pe brazda dreaptă cu ochii către Țel
și-apasă plugul Cinstei cât mai adânc să are
în Dumnezeu te-ncrede, cu tine este El
- și grâul tău va umple cereștile grânare...”
În tinerețea mea de la țară, tatăl meu avea odată un bou anume Iambor. Am mai scris undeva niște întâmplări și adevăruri despre el.
Iambor se născuse și crescuse la casa noastră, a devenit un bou blând și cuminte, puternic și ascultător, răbdător și harnic, mai mult ca oricare dintre ceilalți trăgători la jug. El nu numai că ducea aproape singur toată povara la care era înjugat, dar niciodată n-a lăsat carul la mijlocul drumului, oricât a fost de greu și de încărcat. Niciodată n-a părăsit munca lui și n-a fugit de jugul său. A dus cât i s-a încărcat și a suit până în vârful dealului cu povara pusă, chiar dacă trebuia să tragă în genunchi. I se zdrențuia pielea pe genunchi de pietrele prin care suia uneori cu carul încărcat, dar n-a dat înapoi și nici n-a cotit în altă parte ca să scape.
Frumusețea purtării lui Iambor începea de la intrarea lui în jug. Oricât de obosit ori de flămând era, culcat în grajd sau mâncând la iesle, ori la iarbă pe câmp, - era de-ajuns ca tata să-i arate jugul și să-l cheme: „Iambor hai la jugul tău...” - că el se și scula greoi dacă era culcat și obosit, ori lăsa mâncarea, chiar dacă încă nu se săturase - și uitându-se ascultător în ochii stăpânului său, venea încet și intra cu grumazul lui puternic în jugul ridicat de tata până în dreptul lui.
Apoi tata punându-i resteul, Iambor rămânea acolo ținând singur jugul sus, până era adus și celălalt bou, soțul lui, care numai cu greu și de frică venea la jug.
Acum ajuns și eu aici la jugul Domnului la care trebuie să trag din greu, mi-am adus aminte de ascultarea lui Iambor, de hărnicia lui, de răbdarea și de tăcerea lui în fața muncii și a jertfelor grele care i se cereau lui atunci.
Mi-am adus aminte de supunerea și devotamentul lui față de stăpânul său.
Mi-am adus aminte de luarea jugului de bunăvoie, la cea dintâi chemare.
De renunțarea lui la orice drept de mâncare sau odihnă când era nevoie de muncă și de ascultare, fără condiții și fără cârtire - și fără nici o plată, numai pe mâncare și adăpost.
Munca pe care trebuia s-o fac și eu aici la lucrul Domnului era aici cam ca a lui Iambor la casa părinților mei: lungă, obositoare și destul de grea pentru nivelul puterilor mele. Și numai pe mâncare și adăpost - din cauza lipsurilor materiale.
Mai întâi trebuia să învăț totul de la început. Luat de la țară și strămutat la oraș, trebuia să fiu foarte atent la absolut tot ce aud, tot ce văd, tot ce spun, tot ce fac, pentru a nu face de rușine locul și numele sfânt în care lucram. De la cel mai mic gest până la cel mai mare cuvânt.
Trebuia să învăț să citesc nu atât pe rânduri ci printre rânduri și pe sub rânduri, fiindcă adevărul de cele mai multe ori nu se spune, ci se tace. Și nu se arată ci se ascunde. Iar în misiunea pe care o aveam eu trebuia să învăț cum dintr-un grăunte se face un lan, dintr-o idee o pagină și dintr-o lacrimă o cântare. Trebuia să învăț de la felul cum se ține în mână un condei, până la felul cum se umple cu el o pagină albă cu litere de aur și de foc. De la felul cum să te apropii de suflete, până la felul cum să îngenunchezi cu ele la picioarele mântuitoare ale Crucii lui Hristos.
Toate acestea a trebuit să le învăț pe viu, lovindu-mă de ele uneori ca de niște colțuri de stâncă de piatră cu capul gol făcând experiențele amare și dureroase, ale căror urme le port și astăzi pe suflet, după cum port pe mâini, pe picioare și pe spate toate urmele tăieturilor, ale împunsăturilor sau ale loviturilor pe care le-am îndurat de-a lungul anilor mei.
Căutam să ocolesc cât mai mult confruntările cu neștiința mea, până când voi ajunge s-o depășesc singur. Trebuia să-mi însușesc prin lupta și prin munca aceasta crâncenă tot ce pierdusem în anii când nu putusem face nimic. Cunoștințele răvășite pe care le strânsesem din grămada de cărți și reviste pe care le citisem la întâmplare pe acasă, erau singura zestre cu care venisem în lumea asta nouă și pretențioasă în care mă aflam, și unde totul era ordonat.
Nici voința mea puternică dar săracă, nici memoria mea atentă dar slabă nu-mi puteau fi de-ajuns pentru tot ce trebuia să știu și să fac, atunci și acolo unde mi se cereau atât de mari și de serioase lucruri. În preajma unui atât de mare, dar și de vulnerabil uriaș al credinței. Și în locul atât de înalt, dar și atât de lovit de la Centrul unei Mișcări Duhovnicești, care era ca o avalanșă pornită din Vârful Înalt al Golgotei, trebuind să fie atât de atent și de competent îndrumată, spre a nu se sfărâma subit de vreuna din multele stânci așezate de-a lungul drumului ei ori a se împotmoli în vreo văgăună devenind moloz.
Părintele Iosif, acest uriaș duhovnicesc era atât de bolnav și de slăbit trupește încât numai o minune a Domnului îl ținea în viață. Munca și hărțuirea aceasta la care era expus pe atâtea planuri de la inițierea acestei Lucrări unice, până la organizarea și alimentarea ei, îi cereau puteri mult mai mari decât omenește te puteai gândi că avea. Și îi cereau ceasuri mai multe decât aveau zilele și nopțile lui. Cele două boli neiertătoare, de plămâni și de intestine, rodeau necruțător în trupușorul lui puțin, din care mai rămăseseră doar niște moaște chinuite, pe care dragostea Domnului și ura vrăjmașului le storceau în aceeași măsură.
Este o tactică știută a vrăjmașului oricărei unități, că atunci când vrea să nimicească unitatea îi atacă mai întâi steagul și pe stegarul acestei unități. Vrăjmașul știe bine că atunci când a doborât steagul trebuie să fie mai întâi doborât stegarul și echipa lui. Așa s-a procedat totdeauna.
Așa se proceda acum și cu părintele Iosif, stegarul Oastei Domnului. I-au fost atacați în grup toți sprijinitorii lui, apoi fiecare în parte, spre a-l face să rămână singur. Pe unii i-au înlăturat cu amenințări, pe alții i-au atras prin promisiuni, ademeniri și șantaj.
Căzând ai lui - gândeau prigonitorii, - va cădea și el.
Căzând el, va cădea și ideea.
Căzând ideea se va zădărnici și risipi toată înjghebarea din jurul ideii...
Acesta era planul și calculul vrăjmașului care lovea.
Și au căzut într-adevăr cu grămada încă de la primele lovituri, toți vitejii ofițeri ai Oastei cum se numeau ei înșiși. Toți din așa-zisa elită a Oastei Domnului, în frunte cu cei din București, printre care cei mai lăudați erau scriitorii I. Gr. Oprișan, Al. Lascarov Moldovanu, preoții Chiricuță, Gafton, Paschia și alții... și alții, din multe alte părți.
Odată ce autoritatea clericală a luat drastică atitudine contrară cuiva, - pe drept sau pe nedrept, nu conta pentru ei, - toți acești aserviți ai cucerniciei oficiale, direct sau indirect, au fost gata să urmeze cu slugărnicia cea mai dezonorantă poruncile și exemplul acesteia. Ba chiar depășind-o uneori în zel și în cruzime.
S-au repetat aidoma și aici toate cele ce s-au petrecut în cazul Mântuitorului când cărturarii se asociau josnic de vinovat, cu fariseii împotriva mântuirii Sale. - Deși cărturarii n-aveau nimic de câștigat ci numai de pierdut pentru cultură, din această asociere.
Atacurile prin gazetele și prin circularele oficiale curgeau necruțător asupra părintelui Iosif, a foii sale Isus Biruitorul și asupra celor ce-l sprijineam și-i rămăsesem atașați. Pe lângă loviturile morale prin insulte, calomnii și denaturări de tot felul - și până la măsurile polițienești cu sigilarea tipografiei, cu sistarea foii, cu furarea adreselor, cu confiscarea mandatelor, cu returnarea corespondenței, cu intimidarea colaboratorilor - nici una din aceste nedreptăți n-au fost cruțate în lupta pentru doborârea stegarului și nimicirea unității.
Dintre cei mulți care trecuseră și se opriseră câte un timp în jurul părintelui, abia mai rămăsesem noi cei câțiva, care n-am plecat. Prin aceștia, Lucrarea de la Centrul Oastei continua fără oprire și izvorul se revărsa puternic făcând să rodească până departe grâul cel curat semănat cu hărnicie în suflete.
În țară și peste hotare, marea majoritate a fraților simpli stătea unită în jurul stegarului și steagului Oastei. Dar rândurile intelectualilor s-au prăbușit sub obligațiilor lor față de oameni, crezute pentru ei mai puternice decât obligațiile lor față de Dumnezeu.
Mi-am pus atunci - și de atunci până astăzi, mereu marea și dureroasa întrebare la care nici eu nu-i pot găsi un răspuns mulțumitor: De ce oare cărturarii, oameni culți, oamenii progresului - se unesc mereu cu fariseii, cu oamenii stagnării și ai interesului egoist? De ce oamenii culturii în loc să rămână fideli adevărului pe care ei îl cunosc și îl pătrund mai bine ca oricare, cad mereu în compromisuri și cedează mereu formalismului bigot și conservatorist? Și prin asociere de nivel se unesc cu minciuna care este mereu cu cei culți, împotriva adevărului care este mereu cu cei desculți?
În Lucrarea lui Dumnezeu am învățat adevărul amar că nu te poți bizui niciodată pe cărturari. Domnul a știut de la început acest mare adevăr, de aceea nu Și-a ales printre ucenicii și trimișii Lui, nici un diplomat și nici un închipuit dintre cei care își au toată valoarea lor în hârtie sau în haină. Ci dintre cei ce-o au în smerenia minții și în sinceritatea inimii. Sfântul Pavel a fost o excepție divină.
Noi însă nu știm acest adevăr, de aceea ne înșelăm mereu crezând contrariul. Bineînțeles că sunt și excepții, dar foarte rare. Dumnezeu să binecuvânteze aceste excepții căci tocmai prin raritatea lor dovedesc cât de valoroase sunt.
Desigur vin și cărturari la Domnul. Vin uneori chiar foarte mulți. Și poate că rămân și dintre ei unii un timp mai scurt sau mai lung. Rămân atâta vreme însă cât totul le surâde senin și pașnic, liber și oarecum avantajos... Dar îndată ce vin vremile de încercare, împrejurările de primejdie, soluțiile de risc, ei - cu grămada cea mare, sunt gata să se lepede, să caute compromisul, sau umbra. De teama să nu-și piardă nimic - sau cât mai puțin pentru Hristos. Nu pot renunța aproape niciodată și aproape nici unii, la situațiile privilegiate, la condițiile de confort, la relațiile de castă.
Fiți obiectivi, judecați drept - și veți vedea că aproape sută la sută așa stau lucrurile.
De ce oare Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, Stăpânul Universului, venind pe pământ nu S-a născut în vreun palat împărătesc, nici din vreo prințesă imperială, nici nu Și-a ales ca ucenici ai Săi dintre niște filozofi? Doar în felul acesta ce ușor I-ar fi fost să-Și răspândească Evanghelia Sa și să-Și supună pe toți oamenii?
Slăvit să fie Domnul Isus Hristos Cel Sfânt și Smerit însă pentru că n-a fost așa. Ce străină de inima noastră ne-ar fi fost o astfel de Evanghelie și ce greu am fi ajuns noi la credința ei! Ce departe de dragostea sufletelor noastre ar fi fost slujirea față de un astfel de Hristos - și niciodată un astfel de Mântuitor n-ar fi putut cuceri iubirea unei inimi sincere, nici fiorul unui sărut dulce, nici lacrima unei cântări dragi. Mulțimile celor ce sufăr I-ar fi rămas străine și toți cei săraci, flămânzi, goi și singuratici, ar fi murit pe totdeauna în nefericirea lor nemaiîndrăznind nici unul și niciodată să se apropie de El. Tocmai ei, cei față de care nimeni altcineva nu are nici o milă și nici o înțelegere, decât Hristos.
Domnul Isus Hristos, din tot ce ne-a lăsat scris în Evanghelia Sa, a dovedit că n-a avut niciodată nici un fel de încredere în acele pături suspuse nu numai că inimile acestora grase și sătule n-aveau nici o nevoie de mângâierile Lui, dar nici mințile lor îndopate cu tot felul de teorii îngâmfate, nu aveau nici un fel de înțelegere pentru învățătura Sa. De aceea nici sufletele lor, satisfăcute și sofisticate n-aveau nevoie de mântuirea pe care o aducea El.
Având tot ce le lipsea în lumea aceasta, ei n-aveau nici o nevoie și nici o dorință după cealaltă. Neconsiderând nimic ca păcat, nu aveau nevoie de nici o mântuire. Și neiubindu-se decât pe ei înșiși, nu numai că n-ar fi dorit salvarea și ridicarea nici unuia dintre semenii lor înapoiați, ci chiar urându-i pe aceștia și fiindu-le silă de ei, - ar fi avut tot interesul ca aceștia să le rămână veșnic numai niște robi îndatorați și supuși.
Desigur Domnul Dumnezeu în bunătatea Sa, n-a lepădat nici o tagmă în întregimea ei, numai pentru că mentalitatea obișnuită a membrilor acestei tagme era străină de Evanghelia și de Voința Sa. Ori pentru că trăsăturile acestei tagme o făceau să fie mai împotrivitoare față de Hristos.
Dragostea nepărtinitoare a Tatălui Ceresc i-a chemat și i-a dorit mereu pe toți oamenii la mântuire, indiferent de tagmele din care făceau ei parte. Și oricine a primit această dragoste sfântă, a fost transformat și înnoit, devenind dintr-un fiu al tagmei, un fiu al lui Hristos - de la orice nivel de cunoștință s-ar fi aflat el. Dovadă sunt fariseul Nicodim, Iosif din Arimatea, Saul din Tars...
Dar tot așa este de adevărat și că după ce au venit la Hristos, ei n-au mai avut ce căuta în vechea lor societate și mentalitate. Societatea lor i-a eliminat din mijlocul ei, și dacă au vrut să rămână cu Hristos ei au trebuit s-o rupă definitiv cu ea. Dar această rupere, prea puțini au putut-o face.
La Oastea Domnului, situația a fost întocmai așa. Dar spre a-și justifica faptele lor, cărturarii Oastei au invocat fiecare în cazul său o mulțime de dezvinovățiri. În fața lui Dumnezeu însă și a legământului sfânt făcut cu El, nici una din aceste motivări nu puteau justifica păcatul trădării lor. Un astfel de act - de fapt - este păcat chiar și numai a încerca să-l justifici.
Încă o dată: Domnul Dumnezeu să binecuvânteze excepțiile - dacă sunt. Iar acestea să ne ierte dacă n-am putut să ne stăpânim durerea acestor constatări - și să le tăcem. Am promis însă că vom spune tot ce-am experimentat prin suferințe și lupte. Iar acest adevăr este o astfel de experiență - și nimeni să nu se înșele. Oricine vrea să fie un înțelept în Hristos, spune sf. Pavel, trebuie să se facă un nebun pentru lumea aceasta. Rog să fiu înțeles bine și nu rău.
Așa am intrat eu în jugul meu aici, iubind acest jug de la început din toată ființa mea și purtându-l cu toată bucuria inimii mele.
Timpul meu petrecut cel mai mult împreună cu părintele Iosif, lucrând împreună sau stând și ascultând la tot ce-mi spunea el, - a fost pentru mine cea mai binecuvântată școală. Asta a fost „facultatea” mea. Aici stând la picioarele Domnului Isus, lângă patul celui ce mi-a fost părinte, învățător și prieten trei ani și jumătate, - mi-am adunat și primit eu, prin Duhul Domnului, zestrea cu care am putut lucra apoi până astăzi - tot ce am făcut, după ce am rămas fără el.
O, ce mare har este de la Dumnezeu să ai un părinte bun, un învățător sfânt, un îndrumător binecuvântat, la începutul formării tale! Și mai ales dacă știi să prețuiești harul acesta și să te știi folosi de el - și să-l asculți în cel mai cu grijă fel, atunci când îl ai și cât îl ai. Căci foarte curând vine vremea să ți se ia. Iar după aceea mai ai ceea ce ți-a mai rămas după ce ai uitat ce te-a învățat el.
Cel mai important lucru pe care îl avem de făcut, era întocmirea săptămânală a gazetei Isus Biruitorul și expedierea ei la timp, pentru a putea fi primită pe sâmbătă seara chiar și în cel mai îndepărtat colț de țară.
Foaia apărea pe atunci în câte 8-10-12 și chiar 16 pagini. Părintele purta sarcina principală, scriind totdeauna articolul de fond, din prima pagină - apoi cele două sau uneori chiar patru pagini, din mijlocul gazetei.
Pentru aceasta, începând de luni dimineața își făcea notițele în caietul său, iar seara îmi dicta mie și le scriam. El stătea pe pat cu caietul în mână, - eu la măsuța de lângă patul său.
Munca asta ținea uneori până după miezul nopții. După aceea plecam și eu acasă în cealaltă parte a orașului... A doua și a treia seară lucram la fel. Între timp făceam și noi cei doi cu fr. Marini partea noastră, materialul de umplutură pe care ni-l revedea și ni-l corecta părintele. Apoi se întocmea după importanța materialului, paginația gazetei.
Tot acest material îl duceam de câte ori era nevoie la tipografie unde făceam și corectura paginilor, uneori cu Titus sau cu Marini, alteori le duceam la părintele, alteori le făceam singur.
Părintele Iosif avea o uriașă putere de muncă și un neobișnuit dar al scrisului și al pătrunderii dintr-o dată și fără greutate în miezul adevărului tuturor lucrurilor. Probleme pe care noi nici nu le sesizam, ori la care noi lucram muncind din greu și îndelung, el le rezolva în câteva clipe prin câteva trăsături de condei, fără nici o greutate și în cel mai inspirat fel.
De fiecare dată ne învăța arătându-ne totul cu bunătate veselă și iubitoare, în așa fel încât dintr-o dată cu ușurință și cu bucurie deprindeam limpezirea tainelor acestora minunate.
Miercuri seara gazeta trebuia să fie gata de tipar. Joi se tipărea, iar joi după masă și seara urma împăturarea, adresarea și expedierea ei.
Fiecare număr de gazetă lucrat și trimis în lume era pentru noi un mare examen și o mare bucurie. Luminoasele pagini ale lui Isus Biruitorul duceau multe binecuvântări sutelor de mii de frați și suflete care le citeau, din țară și străinătate, - iar nouă ne aduceau nespuse bucurii arătate prin atâtea scrisori de mulțumire venite din toate părțile.
Sutele de mii de suflete care Îl aflaseră pe Domnul prin Lucrarea Oastei Domnului și alimentate mereu cu cea mai aleasă și dulce hrană a Cuvântului Sfânt, erau pentru noi comoara cea mai scumpă înaintea lui Dumnezeu. De dragul lor nu luam în seamă nici o amenințare a prigonitorilor noștri și nu ni se părea prea grea nici un fel de muncă.
De multe ori, cu toată boala și suferința sa, părintele Iosif venea de la spital până jos la compactorie unde se făcea expediția foii, pentru a supraveghea trimiterea ei la timp... Uneori când erau prea puțini sau prea obosiți cei de la administrație sau compactorie, mai rămâneau o parte din foi netrimise.
- În zadar muncim noi cei de la redacție și cei de la tipografie ca gazeta să iese frumoasă și la timp - zicea atunci părintele, - dacă expedierea ei întârzie și cititorii n-o au duminica pe masa lor... Voi nu știți cu cât dor și cu câtă sete sufletească așteaptă fiecare cititor foaia lui, care este singura lui hrană după ce flămânzește o săptămână întreagă. Cu osteneala unei nopți nedormite, noi putem bucura o țară și o lume întreagă de frați și de surori. Hai, dați-i zor, să prindem ultimele trenuri...
Câteodată, după plecarea părintelui, unii obosiți și somnoroși se mai duceau la culcare, lăsând pe ceilalți să lucreze și partea lor.
Pe măsură ce se termina împachetarea și adresarea lor, - foile pregătite de expediție erau încărcate într-o căroaie mare cu două roți care era împinsă manual de unul-doi pe șinele liniei de tramvai până la gară. De obicei asta se făcea noaptea când tramvaiele nu mai circulau.
Toată munca expediției trebuia să o facă cei de la administrație și compactorie. Dar pentru că totul trebuia terminat cât mai repede, mai dam ajutor și noi cei de la redacție, - care puteam. De fapt Vonica și Marini fiind bolnavi, rareori puteau sta în picioare, ori chiar la masă pentru a ajuta. Mai ajutau uneori câte un frate din oraș sau din țară, care erau în trecere prin Sibiu.
Căratul la gară era foarte greu. Cei de la căroaie uneori foarte obosiți plecau lăsând ultimele pachete neduse la trenuri. Atunci, priveam cu durere la grămada de foi care stăteau acolo parcă plângând și rugându-mă. Mă înhămam eu la căroaie și o împingeam singur, uneori în fugă să ajung la timp cu ele ultima ambulanță. Cât am asudat și am gâfâit de atâtea ori și pentru treaba asta. Dar eram fericit când cu mâinile tremurânde și cu picioarele împleticite mă întorceam pe la orele 3 dimineața - mulțumind lui Dumnezeu că totul s-a împlinit la timp. Știam că dimineața părintele mă va întreba nerăbdător:
- Dorz dragă, - ați terminat expediția azi noapte?
Și ce fericiți eram amândoi, când îi puteam spune bucuros și liniștit:
- Da părinte, - slăvit să fie Domnul! - s-au dus toate...
De fapt numai după ce știam tot lucrul sfârșit cu bine puteam să merg și eu liniștit la odihnă! Știam cât de mult se întristează părintele când ceva nu se făcea bine sau nu se termina la timp.
Atunci își frământa cu amărăciune buzele, își frângea îndurerat mâinile cu vinișoarele vineții pe sub pielea străvezie. Și i se iveau lacrimi de întristare în ochii cei cu cearcăne adânci. Pentru puțina noastră râvnă față de Domnul și pentru slaba noastră dragoste față de frați.
Nimic nu mă durea atât de mult ca atunci când vedeam o astfel de întristare pe fața lui. Atunci așa mă vedeam de mic și de nevrednic încât îmi părea că toată viața n-am fost în stare să fac nimic bun. Că o mie de fapte bune pe care le-aș fi făcut până atunci n-au nici un preț pe lângă asta una rea.
De aceea făceam tot ce puteam totdeauna, numai ca totul să se termine cu bine, ca niciodată să nu-l văd decât bucuros.
Nu mă cruțam deloc. Eram obișnuit cu munca grea iar Domnul îmi dăduse un trup tare și sănătos. La cei douăzeci de ani de atunci - și la dragostea acelora, nimic nu-mi părea nici greu și nici mult.
Ce frumos și fericit faci o muncă pe care o iubești lângă acela pe care-l iubești.
Jugul meu cu Domnul și pentru El îmi era și fericit și frumos. Nimic nu-mi apărea mai fericit și mai frumos decât când trăgeam la cel mai greu jug, simțindu-L lângă mine pe Dulcele și Dragul și Preaiubitul meu Mântuitor Isus Hristos și pe părintele meu.
Slăvit să fie Domnul!