Cap. 11 - Răsplata celor nerăsplătiți

„Te-am iubit frumos Isuse, Ți-am cântat și-am plâns cu dor

Ți-am dat inima întreagă? - poate, dar eram dator

- Ți-am urmat cu neclintire și Te-am ascultat pe plac?

Ți-am muncit cu râvnă? - poate, dar eram dator s-o fac!”

Adevărata Lucrarea a Domnului Isus pe pământ, a trebuit să fie dusă aproape întotdeauna în cele mai grele condiții de sărăcie, de lipsuri, de apăsare. Nu numai din cauza că aproape toți acei ce au fost aleși de Domnul pentru lucrul Lui au fost săraci ori au devenit îndată săraci, - ci mai ales pentru că vrăjmașul lui Hristos care se lăuda că are toate bogățiile lumii acesteia, le ține acestea numai pentru sine și pentru acei ce vreau să i se închine lui.

Pentru Dumnezeu nu vrea să lase nimic.

Deși tot pământul este al Domnului, după cum este scris, - totuși Satana l-a acaparat pe nedrept, atrăgându-l cu lăcomie și cu grabă în totul numai în slujba lui.

Al Domnului este tot aurul pământului și ale Lui sunt toate materiile prețioase de sub pământ, - și totuși iată cum Satana le-a răpit pe toate și iată cum le-a pus și le folosește numai în slujba lui, fără a lăsa lui Dumnezeu nimic.

Ale Domnului sunt pădurile și hârtia care se face din ele și ale Domnului sunt bogățiile de deasupra pământului, - și totuși iată cum vrăjmașul lui Hristos le-a tras cu viclenie și silnicie pe toate folosindu-le numai în slujba sa, fără a lăsa lui Hristos nimic.

Ale Domnului sunt mările lumii, dar tot ce se transportă pe ele, Satana caută să atragă numai în slujba sa și spre împlinirea scopurilor lui.

Al Domnului este spațiul deasupra pământului, dar Satana caută cu dinadinsul ca să-l folosească numai pentru împlinirea planurilor lui nimicitoare.

De la Domnul este priceperea și puterea dată oamenilor pentru invenții și descoperiri, pentru construirea de mașini și de mijloace, dar iată câtă stăpânire a pus cel rău pe toate acestea - și cum le atrage el în slujba lui pentru nefericirea și nimicirea omului și a vieții pe care le-a creat Dumnezeu să fie fericite.

Iată câte tipografii lucrează în lume, câte mașini umblă, câte mijloace produc, câte idei se difuzează, câte persoane muncesc, câte fonduri se risipesc... Și din toată această uriașă alergare, a câta parte este pentru Satana și scopurile sale, și a câta parte este pentru Dumnezeu?

Câte localuri are Satana în lume, câte cârciumi, câte case de desfrâu, câte fabrici de băuturi sau de armament, câte mijloace și câți oameni puși în slujba lui, - și totuși nu-i mulțumit. Vrea tot mai multe și tot mai mult. Vrea totul și vrea pe totdeauna numai în folosul său - iar pentru Domnul și pentru Lucrarea Lui, umblă să nu lase nimic. Chiar nimic.

Până și puținul care mai lucrează încă pentru Dumnezeu Satan vrea cu totul să-l oprească. Chiar și firicelul de lumină ce se mai strecoară printre zidurile întunecate ridicate de el, umblă ca să-l piardă. Și pe cei puțini și slabi care mai lucrează pentru Hristos, - să-i nimicească.

O, cât de nemărginit de bun și cât de îndelung răbdător este Domnul Dumnezeu, chiar și față de Satana, răbdându-l așa.

La toate acestea mă gândeam aproape totdeauna stând de vorbă cu părintele Iosif în acel an 1935, când ne zbăteam în muncă și în sărăcie cu Lucrarea Domnului.

Mitropolitul prigonitor părea atotputernic nu numai la Sibiu ci și la București. Și nu numai în Biserică ci și în Guvern. Și el folosea toată puterea și influența pe care o avea pentru a nimici nu numai Oastea Domnului ci și pe părintele Iosif. Și nu numai cinstea ci chiar și persoana lui.

Cu cenzura supusă lui, a oprit foaia Isus Biruitorul.

Cu poliția supusă lui, a sigilat tipografia Oastei.

Cu poșta supusă lui, i-a oprit corespondența, i-a confiscat mandatele, i-a furat adresele abonaților părintelui.

Cu justiția supusă lui, l-a judecat și condamnat pe nedrept la caterisire și la confiscarea întregii averi personale.

Cu minciunile gazetarilor lui, i-a ponegrit cinstea, i-a denaturat intențiile, i-a înjosit numele.

Cu măsurile restrictive i-a zdrobit sănătatea și i-a tăiat toate mijloacele de existență.

Cu chiriile excesive și cu cametele exagerate pe care i le-a impus, l-a sărăcit și ruinat.

Și cu toate loviturile morale, i-a agravat boala și i-a grăbit moartea.

Pe cei care căutau să-l ajute i-a lovit, i-a amenințat și i-a îndepărtat de lângă calvarul său. Iar pe cei de care s-a folosit în toată desfășurarea acestui plan satanic i-a făcut să se acopere și ei, din slăbiciune și servilism, cu aceeași vinovăție și osândă ca și el, în fața lui Dumnezeu și a Judecății Lui. Cu toții încărcându-și conștiința și sufletul cu una dintre cele mai veșnice și mai uriașe crime, nu numai împotriva acestui mare martir al lui Hristos ci și mai mult, împotriva întregului nostru neam și a întregii noastre biserici, prin împiedicarea și zădărnicirea acestei providențiale Lucrări mântuitoare, pe care Domnul Dumnezeu a trimis-o în chip deosebit și binevoitor țării și credinței noastre.

Să fie și această slabă, dar cutremurătoare mărturie pe care o depun acum și aici din tot sufletul meu pentru acest adevăr și pentru această învinuire contra tuturor celor vinovați, atât în fața lui Dumnezeu cât și a Istoriei.

Am fost martorul care am văzut cu ochii mei, am auzit cu urechile mele și am trăit cu toată ființa mea, toate acestea nespus mai crâncen de cum le-am putut înfățișa atât aici cât și în alte părți, prin cuvântul sau prin scrisul meu.

De aceea adeveresc acestea pentru a nu se mai șterge niciodată, până le va confirma și Judecata lui Hristos Însuși.

Luptam cu o sărăcie cruntă!

Pe lângă nedreptățile autorității răzbunătoare și crude ni se adăugau și nedreptățile pe care ni le făceau abonații și desfăcătorii neplătitori ai datoriilor făcute.

Părintele Iosif, fiind însuflețit de dorința de a da sufletelor nu numai pâinea cea mai bună dar și la prețul cel mai ieftin și în condițiile cele mai avantajoase, - fixase la cărțile și foile sale prețul cel mai mic cu putință. Acesta chiar achitat în întregime de cititori, abia ar fi acoperit cheltuielile de tipar, de hârtie, de transport și toate celelalte.

Pe lângă asta spre a încuraja răspândirea lor cât mai largă, nu numai că se da un rabat de 25 și chiar 30% celui ce le vindea, dar și se trimiteau pe așteptare oricui le cerea.

E ușor de înțeles cum s-au îmbulzit atunci mulți necinstiți, care prefăcându-se iubitori de Dumnezeu și dornici de răspândirea Cuvântului Sfânt, au cerut pe așteptare și au vândut transporturi întregi de cărți, fără a le mai plăti apoi niciodată. Și nu numai din tipăriturile părintelui Iosif ci și din zeci de mii de Biblii pe care el le cumpăra cu bani gata de la Societatea Biblică iar apoi le trimitea pe încredere celor ce le cereau... Toate acestea numai și numai pentru a umplea cu Cuvântul lui Hristos țara noastră lipsită și secătuită cu totul de acest Cuvânt.

Astfel părintele Iosif plătea înainte ceea ce dădea apoi pe așteptare, pentru ca după aceea mai mult de jumătate dintre cei ce vânduseră cărțile să nu le mai achite niciodată. Neputându-i da în judecata lumească - păgubașul a trebuit să sufere și să-și restrângă tot mai mult și lucrul Domnului și trebuințele sale și ale celor ce erau cu el.

Jumătatea care se încasa de la cei ce-și plăteau cinstit datoriile, abia ajungea să achite cheltuielile absolut necesare și care nu îngăduiau nici întârziere nici reducere. Plata tipografilor și întreținerea tipografiei cu chirii, cu impozite, cu hârtie, cu cerneală, clișee, etc. Plata celorlalți salariați, celorlalte chirii, celorlalte taxe, impozite, rate și cambii scadente... După toate acestea abia mai ajungeam cu ce să plătim spitalizarea și medicamentele părintelui și a fraților bolnavi, precum și sărăcăcioasa noastră bucătărie, la care nu mâncam numai noi, ci mai totdeauna aveam frați și surori veniți de prin țară cu care ne împărțeam porția noastră de hrană. Prăjituri sau plăcinte nu-mi amintesc să fi avut la masă nici chiar de sărbătorile mari.

Față de scumpetea pieței și de ieftinirea cărților și foilor noastre, venitul nostru înjumătățit cu neplătitorii, era așa de puțin că permanent ne zbăteam în sărăcia cea mai cruntă.

Ratele neachitate pentru tipografie, cambiile mereu amânate pentru hârtie, chiriile mereu amânate - creșteau cametele și ridicau sumele datoriilor care apăsau tot mai greu și mai greu.

Prețurile creșteau, obligațiile se înmulțeau, cerințele Evangheliei creșteau și ele și toate acestea ne încărcau apăsând din ce în ce tot mai tare pe sufletul dar și pe trupul cel mai slab dintre noi. Părintele scădea mereu de unde putea, pentru a adăuga mereu unde era silit.

Un mic ajutor în locul neplătitorilor, ni-l mai dădeau cei ce făceau daruri și colecte pentru sprijinul tipografiei.

Noi cei doi de la redacție - Marini și eu - eram cei ce lucram permanent lângă părintele. Redacția era creierul care gândea și inima ei care simțea. Ceilalți erau mâinile care lucrau ori picioarele care alergau, fără a ști, fără a gândi și fără a simți prea mult din toate cele ce apăsau și amenințau. Dar nici nu li se putea cere lor asta.

Lucrând alături de părintele, noi am fost mereu martorii tuturor frământărilor și zbuciumului său. Am văzut în ce lipsuri se zbate și cum renunță la absolut tot ce ar fi fost o trebuință și un drept al lui. Trei ani și jumătate cât am fost cu el știu că nu și-a cumpărat și n-a trimis să se cumpere pentru el personal nimic. Avea un singur pardesiu vechi pentru vară și un singur palton vechi pentru iarnă. Pălăria la fel. Celor două-trei cămăși pe care le avea, sora Lița le schimba numai gulerul. Altceva îmbrăcăminte n-am mai văzut să fi avut la el.

Fratele Marini și eu, am înțeles de la început toată această stare de lucruri - și am refuzat orice salar. Și noi amândoi am acceptat cu bucurie aceeași soartă ca a părintelui în privința aceasta. Purtam fiecare doar câte un singur costum până când nu mai rezista. Abia atunci ne cumpăram altul. În zilele de lucru sau sărbătoare, în lunile de vară sau de iarnă, noi ne purtam aproape tot la fel.

Părintele se jena adeseori văzându-ne așa și căuta să se scuze spunând:

- Îmi pare nespus de rău că trebuie să suferiți și voi alături de mine, fără ca eu să vă pot asigura măcar un cât de modest salar și vouă ca și celorlalți. Poate ne va ajuta Domnul și vom mai ieși și noi din sărăcie... O, dacă cei ce ne datorează atâția bani și-ar aduce aminte să ne plătească măcar o parte din datorie, ne-am mai ușura și noi povara asta.

Dar speranța asta se dovedea tot mai zadarnică. Orice apel prin foaie și prin poștă către ei nu mai aducea nimic. Cei mai mulți din datornici își schimbaseră și adresele, ori nici nu mai răspundeau.

Ca să vedeți sărăcia noastră vă voi povesti că toate drumurile le făceam pe jos, deși multe căi le aveam pe lângă linia de tramvai. Dar n-aveam nici măcar atâția bani în buzunar cât costă un bilet de tramvai. Nici chiar când trebuia să mergem împreună cu părintele Iosif de la sanatoriu până la librărie.

Odată când fiind cu el pe drum, n-a mai putut merge pe jos, ne-am suit amândoi în tramvai fără să avem nici unul în buzunar bani pentru bilet. Atunci jenat, părintele s-a dus la conductorul tramvaiului care îl cunoștea, i-a lăsat amanet ceasul și i-a zis:

- Te rog ține-l în loc de bilet, până când vom veni înapoi. Atunci vom achita totul.

Și așa am și făcut. Când am venit înapoi, i-am achitat cei trei lei pentru bilet. Luasem de la librărie doar cei trei lei - și am luat ceasul înapoi.

În toamna anului 1935, a venit după mine soția ca să mă ia și să mă duc acasă.

Am dus-o de la librărie la părintele la spital să o vadă și el și să-l vadă și ea cât de slăbit și de bolnav este, pentru a mă înțelege că nu pot să-l las așa și să mă duc de lângă el. Marini era și el internat în alt spital, Vonica plecase acasă la Poiana, Viorel era dus la școală, Titus era cu administrația și grijile casei.

Atunci părintele slăbit și bolnav, de-abia vorbind i-a spus soției mele despre marea nevoie de care o are acolo de ajutorul meu în lucrul Domnului, arătându-i că nu se poate lipsi acum de mine nici măcar o zi.

- Ce fac eu aici fără el, vezi și tu. Nici eu nici Marini nu putem nici măcar să ne sculăm de pe pat. El este singurul care merge și vine pentru noi toți. E adevărat că nu putem să-i plătim acum cum se cuvine ca să vă mai trimită și vouă acasă ceva. Dar nădăjduim că vom mai scăpa cât de curând și noi din aceste lipsuri și atunci vă vom trimite și acolo, căci știu câte nevoi sunt și la țară. Acuma îți vom plăti drumul înapoi și mergi acasă. Lasă-l căci vezi bine că nu putem acum aici fără el.

Iar mie, după aceea, aparte îmi zise trist:

- Poți tu să mergi acum de aici să mă lași așa? Ce să faci acolo, să rânești gunoiul din poiată de la vaci, - iar aici să lași lucrul Domnului pentru care te-a chemat El? Las-o în pace să se ducă acasă și tu vezi-ți de lucrul pentru care ai fost chemat de Dumnezeu, nu vezi moții noștri, că mai mult sunt prin țară ca acasă!

Așa s-a și întâmplat. Am condus-o până la gară și a plecat singură, iar eu am rămas mai departe. Și n-a mai venit apoi de acasă nimeni după mine niciodată.

Când mi-a apărut primul volum de poezii La Golgota, am luat și eu un premiu de câteva sute de lei, pe care l-am trimis lor acasă, soției și părinților care se schimbaseră mult...

Erau primii mei bani încasați de la redacția foii.

În tot timpul acesta când noi ne zbăteam în această cruntă sărăcie și lipsuri - despre care mai scriam din când în când și prin foaie, - Lucrarea Domnului mergea cu putere și cu multe biruințe înainte. Gazeta apărea totuși regulat, cărțile se tipăreau și se trimiteau în toate părțile - iar noi ne bucuram cu o bucurie negrăită la primirea scrisorilor zilnice de prin țară, scrisori care ne aduceau numai vești de mari izbânzi și roade duhovnicești. Zeci și sute de scrisori, mărturiseau despre minunatele nașteri din nou și învieri duhovnicești de pe toate fronturile Oastei Domnului. Mulțimi de noi înscrieri în Oaste, sute de suflete care se întorceau din întuneric la lumină - și de sub puterea satanei la Dumnezeu.

Îmi amintesc că într-o dimineață ne-au sosit cu poșta mai multe astfel de scrisori. În una, cineva din Bucovina îi scria părintelui Iosif o lungă și fierbinte mulțumire că datorită cărților sale, el care fusese înainte vreme un bețiv și un pătimaș jucător de cărți, își pierduse casa și averea prin aceste două mari păcate. Dar că citind odată cartea cu Oglinda inimii omului, el s-a întors la Domnul și prin nașterea din nou și-a schimbat cu totul felul de viață. După aceea muncind cinstit, în câțiva ani și-a recâștigat toată averea și și-a ridicat o altă casă, mult mai frumoasă și mai mare decât cea dinainte... Omul pusese în plic și fotografia casei, ca o vilă nouă...

Un altul, un colonel în armată de prin Moldova, scria că de când s-a întors la Domnul prin intrarea lui în Oastea Domnului, a cheltuit din averea sa patru milioane de lei pentru ridicarea a patru biserici în patru sate care nu aveau biserică.

Și făcuse patru fântâni în patru părți la drumul mare pentru călători.

Și cumpărase patru vaci cu lapte la patru familii sărace cu mulți copii...

Un altul, un frate pensionar și invalid, scria părintelui că este foarte mișcat văzând anunțat prin foaie cu câte nevoi și greutăți luptă Lucrarea Domnului și cum prea mulți nu-și plătesc de ani de zile datoriile, fapt pentru care noi ne zbatem în lipsuri. El a strâns din mica lui pensioară de invalid și trimite pentru ajutorarea Lucrării Domnului suma de două mii de lei...

- Vezi dragă Dorz, îmi zise părintele oftând cu tristețe și cu două lacrimi în luminile ochilor încercănați, - noi cu Lucrarea Domnului ne zbatem în atâtea greutăți și lipsuri cum numai Domnul Singur ne știe și ne crede. Și iată cum se poartă față de greutățile Evangheliei cei avuți și cei săraci.

Primul cu casa, recunoaște că Lucrarea Oastei Domnului l-a salvat nu numai din pierzarea sufletească dar i-a ajutat să iese și din ruină și sărăcie. El citește mereu prin gazetele noastre despre lipsurile și greutățile pe care le avem, - dar nu se gândește că din tot avutul pe care el l-a realizat în urma harului lui Dumnezeu și a muncii noastre, ar fi dator să ajute și el cu o parte Lucrarea Domnului care l-a ajutat și-l ajută mereu pe el. Afacerile lui propășesc, dar de ale Domnului nu-i pasă...

Al doilea se vede că are multe avuții de vreme ce poate cheltui patru milioane în curs de numai câțiva ani, pentru zidirea de biserici, pentru săparea de fântâni și pentru cumpărarea de vaci.

Departe de noi gândul să spunem că acestea nu ar fi de folos. Sunt de foarte mare folos toate. Dar astfel de fapte bune mai fac și alții și pentru asta se mai găsesc fonduri și din alte părți. Dar acest frate ostaș având atâtea posibilități, nu-și aduce totuși aminte și nu poate înțelege că Lucrarea aceasta a Oastei Domnului predică de aici Evanghelia în țara întreagă și în lumea întreagă vestind Cuvântul mântuirii la sute de mii de suflete, nu numai la câteva zeci care se adună într-o biserică.

Și că de aici se adapă cu apă vie și proaspătă mulțimi nesfârșite de suflete, nu numai cei câțiva călători care trec din când în când pe un drum.

Și că de aici se hrănesc cu laptele duhovnicesc dulce și bun al Evangheliei un număr nesfârșit de copii care mulțumesc și așteaptă cu sete acest lapte sfânt - și nu numai câteva case, care poate nici nu-i mulțumesc niciodată.

În înfăptuirea binelui, omul trebuie să aibă grijă în primul rând unde este nevoia cea mai mare să faci binele. Și unde aduce acest bine folosul cel mai mult. Iar această nevoie și folos este în primul rând cel sufletesc, apoi cel trupesc.

Dar iată cine se află singurul care să se gândească și să jertfească ceva și pentru nevoile Domnului!... Bietul frate nevoiaș și bolnav. Fratele invalid din pensioara lui mică nu uită să pună ceva de-o parte. Sora văduvă cu bieții ei doi bănuți. Copilașul sărac cu cele cinci pâinișoare și cei doi peștișori. Sufletele acestea simple și curate, care din puținul lor nu uită să dea și partea Domnului. Prin aceste daruri curate și sfinte puse din toată inima la picioarele Domnului, El face minuni. Pentru că în acestea El pune putere și se ajunge.

Le binecuvântează și le înmulțește.

Le sfințește și ele satură.

Și prin acestea Domnul Își va duce Lucrarea Lui înainte și în viitor - și n-o va lăsa.

Pe Hristos și pe săraci numai cei săraci îi ajută. Cei bogați prea puțin.

Mă gândesc - continua părintele zâmbind și întorcând discuția pe altă față, cum făcea de obicei, - ce s-ar alege și de noi dacă - să zicem - s-ar ivi și la noi în Oastea Domnului un Mecenate cum au fost la alții, unul care ar avea să ne facă un mare dar, cum e acesta cu milioanele... Poate că am fi ispitiți să zicem și noi: acum slăvit să fie Domnul, am scăpat. Destul cu sărăcia și cu munca. Hai Dorz dragă să ne mai așezăm și noi de acum pe odihnă și pe trai mai bun. Avem dreptul și noi să ne îmbrăcăm mai bine, să stăm mai comozi, să ne petrecem mai omenește viața. Destul cu munca cea aspră, cu lipsurile, cu postul și jertfa...

Apoi adăugă vesel: Slăvit să fie Domnul că nu este așa. Știi ce s-ar putea alege și din noi? Ce s-a ales din pârâiașul cel limpede și curgător care și-a zis și el într-o zi: Destul am tot alergat și eu toată viața la vale printre aceste pietre și dealuri. Ajunge cât am tot udat la câmpii și grădini. Mă voi opri să mai odihnesc și eu. Mai ostenească și alții. Și s-a oprit.

Dar curând apele lui cele limpezi s-au întins într-o baltă stătută, care s-a urâțit umplându-se de broaște, de șerpi, de gunoaie și de noroi.

Și tot așa a zis odată și plugul cel strălucitor: M-am săturat și eu să tot ar pământul.

A venit vremea să mă mai și odihnesc. Și s-a așezat pe odihnă în șopru.

Dar foarte curând a venit rugina, l-a urâțit și l-a ros, până ce l-a făcut netrebnic și urgisit.

Poate că așa am ajunge și noi, dacă nu ne-ar feri Dumnezeu. Căci și la noi pot veni câteodată gânduri ispititoare.

Desigur că asta era numai o glumă tristă, un haz de necaz. La noi totuși s-ar fi întâmplat altfel. Dar Domnul știe mai bine totul.

Mai este încă ceva: Oriunde s-au adunat bogății, este cu neputință să nu se fi făcut și nedreptăți. În mod chiar cinstit - nimeni nu poate aduna bogăție. Tocmai de aceea Mântuitorul a osândit pentru totdeauna bogăția când a spus: mai ușor ar intra cămila prin urechile acului decât un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că oriunde este bogăție este și păcat (Matei 19, 24).

Tocmai de aceea Domnul S-a ferit El Însuși și a vrut să-Și ferească și Lucrarea Sa de banii și de bogățiile lumești, peste care apasă totdeauna osânda nedreptăților și scârba necurăției prin care trebuie să se fi adunat, ori să se țină.

Domnul Dumnezeu a vrut mai cu bucurie să Se folosească în lucrul Său sfânt numai de mijloacele smerite ale sărăciei curate și de puținul dat cu sinceritate și duioșie de către nevoiașii Lui. Pe acestea le-a binecuvântat Domnul și prin acestea Și-a întreținut El Lucrarea Evangheliei Sale vii în lume de-a lungul veacurilor. Și iată că tot așa face și astăzi.

Iată câte lucrări lăudate, subvenționate, susținute cu atâta risipă de fonduri, de înlesniri, de mijloace și bani, - s-au nimicit fără să rămână nimic după ele, pe când Lucrarea Oastei Domnului care, omenește vorbind, pare că de-abia își trage sufletul de azi pe mâine, trăiește, rodește și biruiește totuși atât de viu și de puternic, fiindcă ea rezistă și se bizuiește numai pe Puterea și pe Numele Cel Sfânt, iar nu pe subvenții, fonduri și cotizații bănești.

Și așa va fi și în viitor. - Vei vedea că de toată Lucrarea Oastei false a mitropolitului, asigurată cu atâtea fonduri și bogății pământești, în curând nu se va mai alege nimic. Pentru că este întemeiată pe nedreptate, pe violență, pe fățărnicie și pe înșelăciune.

Pe când această Lucrare a Oastei cu adevărat a Domnului, va dăinui pe totdeauna, trecând prin toate valurile ridicate împotriva ei. Pentru că ea se întemeiază numai pe Numele Domnului Isus. Și se întreține cu sudoarea sfântă și cu lacrimile curate ale săracilor Lui.

Iată chiar și noi, eu și voi, ce vase puține, slabe și neputincioase suntem, pe lângă ei cei mulți, sănătoși, înălțați și puternici, care sunt împotriva noastră!... Și totuși ce minuni face Dumnezeu prin sărăcia noastră și pe câți îmbogățim (2 Cor. 6, 10).

Și, o, câtă dreptate avea părintele Iosif atunci!

Nici zece ani nu mai aveau să treacă după această dată - și toată înjghebarea aceea șubredă și artificială, orgolioasă și falsă, - se prăbușea ca o baracă putredă. Și în curând după ea s-au prăbușit la fel pe totdeauna și acei care o făcuseră.

Iată niște învățăminte grele și ascuțite pe care va trebui să le aibă cu toată grija în vedere atât unii cât și alții dintre cei îndatorați la aceasta, pe tot de-a lungul drumului prin lume al Lucrării lui Dumnezeu - și a lor către Judecata Lui.

Dar toate evenimentele acestea și altele din viața Oastei Domnului sunt scrise mai pe larg în Istoria Oastei, volumul 1 cu primii ani ai ei din 1923 până la 1935. Cine dorește să le știe le poate afla acolo.

Slăvit să fie Domnul!