Cap. 11 - Răsplata celor nerăsplătiţi

„Te-am iubit frumos Isuse, Ţi-am cântat şi-am plâns cu dor

Ţi-am dat inima întreagă? - poate, dar eram dator

- Ţi-am urmat cu neclintire şi Te-am ascultat pe plac?

Ţi-am muncit cu râvnă? - poate, dar eram dator s-o fac!”

Adevărata Lucrarea a Domnului Isus pe pământ, a trebuit să fie dusă aproape întotdeauna în cele mai grele condiţii de sărăcie, de lipsuri, de apăsare. Nu numai din cauza că aproape toţi acei ce au fost aleşi de Domnul pentru lucrul Lui au fost săraci ori au devenit îndată săraci, - ci mai ales pentru că vrăjmaşul lui Hristos care se lăuda că are toate bogăţiile lumii acesteia, le ţine acestea numai pentru sine şi pentru acei ce vreau să i se închine lui.

Pentru Dumnezeu nu vrea să lase nimic.

Deşi tot pământul este al Domnului, după cum este scris, - totuşi Satana l-a acaparat pe nedrept, atrăgându-l cu lăcomie şi cu grabă în totul numai în slujba lui.

Al Domnului este tot aurul pământului şi ale Lui sunt toate materiile preţioase de sub pământ, - şi totuşi iată cum Satana le-a răpit pe toate şi iată cum le-a pus şi le foloseşte numai în slujba lui, fără a lăsa lui Dumnezeu nimic.

Ale Domnului sunt pădurile şi hârtia care se face din ele şi ale Domnului sunt bogăţiile de deasupra pământului, - şi totuşi iată cum vrăjmaşul lui Hristos le-a tras cu viclenie şi silnicie pe toate folosindu-le numai în slujba sa, fără a lăsa lui Hristos nimic.

Ale Domnului sunt mările lumii, dar tot ce se transportă pe ele, Satana caută să atragă numai în slujba sa şi spre împlinirea scopurilor lui.

Al Domnului este spaţiul deasupra pământului, dar Satana caută cu dinadinsul ca să-l folosească numai pentru împlinirea planurilor lui nimicitoare.

De la Domnul este priceperea şi puterea dată oamenilor pentru invenţii şi descoperiri, pentru construirea de maşini şi de mijloace, dar iată câtă stăpânire a pus cel rău pe toate acestea - şi cum le atrage el în slujba lui pentru nefericirea şi nimicirea omului şi a vieţii pe care le-a creat Dumnezeu să fie fericite.

Iată câte tipografii lucrează în lume, câte maşini umblă, câte mijloace produc, câte idei se difuzează, câte persoane muncesc, câte fonduri se risipesc... Şi din toată această uriaşă alergare, a câta parte este pentru Satana şi scopurile sale, şi a câta parte este pentru Dumnezeu?

Câte localuri are Satana în lume, câte cârciumi, câte case de desfrâu, câte fabrici de băuturi sau de armament, câte mijloace şi câţi oameni puşi în slujba lui, - şi totuşi nu-i mulţumit. Vrea tot mai multe şi tot mai mult. Vrea totul şi vrea pe totdeauna numai în folosul său - iar pentru Domnul şi pentru Lucrarea Lui, umblă să nu lase nimic. Chiar nimic.

Până şi puţinul care mai lucrează încă pentru Dumnezeu Satan vrea cu totul să-l oprească. Chiar şi firicelul de lumină ce se mai strecoară printre zidurile întunecate ridicate de el, umblă ca să-l piardă. Şi pe cei puţini şi slabi care mai lucrează pentru Hristos, - să-i nimicească.

O, cât de nemărginit de bun şi cât de îndelung răbdător este Domnul Dumnezeu, chiar şi faţă de Satana, răbdându-l aşa.

La toate acestea mă gândeam aproape totdeauna stând de vorbă cu părintele Iosif în acel an 1935, când ne zbăteam în muncă şi în sărăcie cu Lucrarea Domnului.

Mitropolitul prigonitor părea atotputernic nu numai la Sibiu ci şi la Bucureşti. Şi nu numai în Biserică ci şi în Guvern. Şi el folosea toată puterea şi influenţa pe care o avea pentru a nimici nu numai Oastea Domnului ci şi pe părintele Iosif. Şi nu numai cinstea ci chiar şi persoana lui.

Cu cenzura supusă lui, a oprit foaia Isus Biruitorul.

Cu poliţia supusă lui, a sigilat tipografia Oastei.

Cu poşta supusă lui, i-a oprit corespondenţa, i-a confiscat mandatele, i-a furat adresele abonaţilor părintelui.

Cu justiţia supusă lui, l-a judecat şi condamnat pe nedrept la caterisire şi la confiscarea întregii averi personale.

Cu minciunile gazetarilor lui, i-a ponegrit cinstea, i-a denaturat intenţiile, i-a înjosit numele.

Cu măsurile restrictive i-a zdrobit sănătatea şi i-a tăiat toate mijloacele de existenţă.

Cu chiriile excesive şi cu cametele exagerate pe care i le-a impus, l-a sărăcit şi ruinat.

Şi cu toate loviturile morale, i-a agravat boala şi i-a grăbit moartea.

Pe cei care căutau să-l ajute i-a lovit, i-a ameninţat şi i-a îndepărtat de lângă calvarul său. Iar pe cei de care s-a folosit în toată desfăşurarea acestui plan satanic i-a făcut să se acopere şi ei, din slăbiciune şi servilism, cu aceeaşi vinovăţie şi osândă ca şi el, în faţa lui Dumnezeu şi a Judecăţii Lui. Cu toţii încărcându-şi conştiinţa şi sufletul cu una dintre cele mai veşnice şi mai uriaşe crime, nu numai împotriva acestui mare martir al lui Hristos ci şi mai mult, împotriva întregului nostru neam şi a întregii noastre biserici, prin împiedicarea şi zădărnicirea acestei providenţiale Lucrări mântuitoare, pe care Domnul Dumnezeu a trimis-o în chip deosebit şi binevoitor ţării şi credinţei noastre.

Să fie şi această slabă, dar cutremurătoare mărturie pe care o depun acum şi aici din tot sufletul meu pentru acest adevăr şi pentru această învinuire contra tuturor celor vinovaţi, atât în faţa lui Dumnezeu cât şi a Istoriei.

Am fost martorul care am văzut cu ochii mei, am auzit cu urechile mele şi am trăit cu toată fiinţa mea, toate acestea nespus mai crâncen de cum le-am putut înfăţişa atât aici cât şi în alte părţi, prin cuvântul sau prin scrisul meu.

De aceea adeveresc acestea pentru a nu se mai şterge niciodată, până le va confirma şi Judecata lui Hristos Însuşi.

Luptam cu o sărăcie cruntă!

Pe lângă nedreptăţile autorităţii răzbunătoare şi crude ni se adăugau şi nedreptăţile pe care ni le făceau abonaţii şi desfăcătorii neplătitori ai datoriilor făcute.

Părintele Iosif, fiind însufleţit de dorinţa de a da sufletelor nu numai pâinea cea mai bună dar şi la preţul cel mai ieftin şi în condiţiile cele mai avantajoase, - fixase la cărţile şi foile sale preţul cel mai mic cu putinţă. Acesta chiar achitat în întregime de cititori, abia ar fi acoperit cheltuielile de tipar, de hârtie, de transport şi toate celelalte.

Pe lângă asta spre a încuraja răspândirea lor cât mai largă, nu numai că se da un rabat de 25 şi chiar 30% celui ce le vindea, dar şi se trimiteau pe aşteptare oricui le cerea.

E uşor de înţeles cum s-au îmbulzit atunci mulţi necinstiţi, care prefăcându-se iubitori de Dumnezeu şi dornici de răspândirea Cuvântului Sfânt, au cerut pe aşteptare şi au vândut transporturi întregi de cărţi, fără a le mai plăti apoi niciodată. Şi nu numai din tipăriturile părintelui Iosif ci şi din zeci de mii de Biblii pe care el le cumpăra cu bani gata de la Societatea Biblică iar apoi le trimitea pe încredere celor ce le cereau... Toate acestea numai şi numai pentru a umplea cu Cuvântul lui Hristos ţara noastră lipsită şi secătuită cu totul de acest Cuvânt.

Astfel părintele Iosif plătea înainte ceea ce dădea apoi pe aşteptare, pentru ca după aceea mai mult de jumătate dintre cei ce vânduseră cărţile să nu le mai achite niciodată. Neputându-i da în judecata lumească - păgubaşul a trebuit să sufere şi să-şi restrângă tot mai mult şi lucrul Domnului şi trebuinţele sale şi ale celor ce erau cu el.

Jumătatea care se încasa de la cei ce-şi plăteau cinstit datoriile, abia ajungea să achite cheltuielile absolut necesare şi care nu îngăduiau nici întârziere nici reducere. Plata tipografilor şi întreţinerea tipografiei cu chirii, cu impozite, cu hârtie, cu cerneală, clişee, etc. Plata celorlalţi salariaţi, celorlalte chirii, celorlalte taxe, impozite, rate şi cambii scadente... După toate acestea abia mai ajungeam cu ce să plătim spitalizarea şi medicamentele părintelui şi a fraţilor bolnavi, precum şi sărăcăcioasa noastră bucătărie, la care nu mâncam numai noi, ci mai totdeauna aveam fraţi şi surori veniţi de prin ţară cu care ne împărţeam porţia noastră de hrană. Prăjituri sau plăcinte nu-mi amintesc să fi avut la masă nici chiar de sărbătorile mari.

Faţă de scumpetea pieţei şi de ieftinirea cărţilor şi foilor noastre, venitul nostru înjumătăţit cu neplătitorii, era aşa de puţin că permanent ne zbăteam în sărăcia cea mai cruntă.

Ratele neachitate pentru tipografie, cambiile mereu amânate pentru hârtie, chiriile mereu amânate - creşteau cametele şi ridicau sumele datoriilor care apăsau tot mai greu şi mai greu.

Preţurile creşteau, obligaţiile se înmulţeau, cerinţele Evangheliei creşteau şi ele şi toate acestea ne încărcau apăsând din ce în ce tot mai tare pe sufletul dar şi pe trupul cel mai slab dintre noi. Părintele scădea mereu de unde putea, pentru a adăuga mereu unde era silit.

Un mic ajutor în locul neplătitorilor, ni-l mai dădeau cei ce făceau daruri şi colecte pentru sprijinul tipografiei.

Noi cei doi de la redacţie - Marini şi eu - eram cei ce lucram permanent lângă părintele. Redacţia era creierul care gândea şi inima ei care simţea. Ceilalţi erau mâinile care lucrau ori picioarele care alergau, fără a şti, fără a gândi şi fără a simţi prea mult din toate cele ce apăsau şi ameninţau. Dar nici nu li se putea cere lor asta.

Lucrând alături de părintele, noi am fost mereu martorii tuturor frământărilor şi zbuciumului său. Am văzut în ce lipsuri se zbate şi cum renunţă la absolut tot ce ar fi fost o trebuinţă şi un drept al lui. Trei ani şi jumătate cât am fost cu el ştiu că nu şi-a cumpărat şi n-a trimis să se cumpere pentru el personal nimic. Avea un singur pardesiu vechi pentru vară şi un singur palton vechi pentru iarnă. Pălăria la fel. Celor două-trei cămăşi pe care le avea, sora Liţa le schimba numai gulerul. Altceva îmbrăcăminte n-am mai văzut să fi avut la el.

Fratele Marini şi eu, am înţeles de la început toată această stare de lucruri - şi am refuzat orice salar. Şi noi amândoi am acceptat cu bucurie aceeaşi soartă ca a părintelui în privinţa aceasta. Purtam fiecare doar câte un singur costum până când nu mai rezista. Abia atunci ne cumpăram altul. În zilele de lucru sau sărbătoare, în lunile de vară sau de iarnă, noi ne purtam aproape tot la fel.

Părintele se jena adeseori văzându-ne aşa şi căuta să se scuze spunând:

- Îmi pare nespus de rău că trebuie să suferiţi şi voi alături de mine, fără ca eu să vă pot asigura măcar un cât de modest salar şi vouă ca şi celorlalţi. Poate ne va ajuta Domnul şi vom mai ieşi şi noi din sărăcie... O, dacă cei ce ne datorează atâţia bani şi-ar aduce aminte să ne plătească măcar o parte din datorie, ne-am mai uşura şi noi povara asta.

Dar speranţa asta se dovedea tot mai zadarnică. Orice apel prin foaie şi prin poştă către ei nu mai aducea nimic. Cei mai mulţi din datornici îşi schimbaseră şi adresele, ori nici nu mai răspundeau.

Ca să vedeţi sărăcia noastră vă voi povesti că toate drumurile le făceam pe jos, deşi multe căi le aveam pe lângă linia de tramvai. Dar n-aveam nici măcar atâţia bani în buzunar cât costă un bilet de tramvai. Nici chiar când trebuia să mergem împreună cu părintele Iosif de la sanatoriu până la librărie.

Odată când fiind cu el pe drum, n-a mai putut merge pe jos, ne-am suit amândoi în tramvai fără să avem nici unul în buzunar bani pentru bilet. Atunci jenat, părintele s-a dus la conductorul tramvaiului care îl cunoştea, i-a lăsat amanet ceasul şi i-a zis:

- Te rog ţine-l în loc de bilet, până când vom veni înapoi. Atunci vom achita totul.

Şi aşa am şi făcut. Când am venit înapoi, i-am achitat cei trei lei pentru bilet. Luasem de la librărie doar cei trei lei - şi am luat ceasul înapoi.

În toamna anului 1935, a venit după mine soţia ca să mă ia şi să mă duc acasă.

Am dus-o de la librărie la părintele la spital să o vadă şi el şi să-l vadă şi ea cât de slăbit şi de bolnav este, pentru a mă înţelege că nu pot să-l las aşa şi să mă duc de lângă el. Marini era şi el internat în alt spital, Vonica plecase acasă la Poiana, Viorel era dus la şcoală, Titus era cu administraţia şi grijile casei.

Atunci părintele slăbit şi bolnav, de-abia vorbind i-a spus soţiei mele despre marea nevoie de care o are acolo de ajutorul meu în lucrul Domnului, arătându-i că nu se poate lipsi acum de mine nici măcar o zi.

- Ce fac eu aici fără el, vezi şi tu. Nici eu nici Marini nu putem nici măcar să ne sculăm de pe pat. El este singurul care merge şi vine pentru noi toţi. E adevărat că nu putem să-i plătim acum cum se cuvine ca să vă mai trimită şi vouă acasă ceva. Dar nădăjduim că vom mai scăpa cât de curând şi noi din aceste lipsuri şi atunci vă vom trimite şi acolo, căci ştiu câte nevoi sunt şi la ţară. Acuma îţi vom plăti drumul înapoi şi mergi acasă. Lasă-l căci vezi bine că nu putem acum aici fără el.

Iar mie, după aceea, aparte îmi zise trist:

- Poţi tu să mergi acum de aici să mă laşi aşa? Ce să faci acolo, să râneşti gunoiul din poiată de la vaci, - iar aici să laşi lucrul Domnului pentru care te-a chemat El? Las-o în pace să se ducă acasă şi tu vezi-ţi de lucrul pentru care ai fost chemat de Dumnezeu, nu vezi moţii noştri, că mai mult sunt prin ţară ca acasă!

Aşa s-a şi întâmplat. Am condus-o până la gară şi a plecat singură, iar eu am rămas mai departe. Şi n-a mai venit apoi de acasă nimeni după mine niciodată.

Când mi-a apărut primul volum de poezii La Golgota, am luat şi eu un premiu de câteva sute de lei, pe care l-am trimis lor acasă, soţiei şi părinţilor care se schimbaseră mult...

Erau primii mei bani încasaţi de la redacţia foii.

În tot timpul acesta când noi ne zbăteam în această cruntă sărăcie şi lipsuri - despre care mai scriam din când în când şi prin foaie, - Lucrarea Domnului mergea cu putere şi cu multe biruinţe înainte. Gazeta apărea totuşi regulat, cărţile se tipăreau şi se trimiteau în toate părţile - iar noi ne bucuram cu o bucurie negrăită la primirea scrisorilor zilnice de prin ţară, scrisori care ne aduceau numai veşti de mari izbânzi şi roade duhovniceşti. Zeci şi sute de scrisori, mărturiseau despre minunatele naşteri din nou şi învieri duhovniceşti de pe toate fronturile Oastei Domnului. Mulţimi de noi înscrieri în Oaste, sute de suflete care se întorceau din întuneric la lumină - şi de sub puterea satanei la Dumnezeu.

Îmi amintesc că într-o dimineaţă ne-au sosit cu poşta mai multe astfel de scrisori. În una, cineva din Bucovina îi scria părintelui Iosif o lungă şi fierbinte mulţumire că datorită cărţilor sale, el care fusese înainte vreme un beţiv şi un pătimaş jucător de cărţi, îşi pierduse casa şi averea prin aceste două mari păcate. Dar că citind odată cartea cu Oglinda inimii omului, el s-a întors la Domnul şi prin naşterea din nou şi-a schimbat cu totul felul de viaţă. După aceea muncind cinstit, în câţiva ani şi-a recâştigat toată averea şi şi-a ridicat o altă casă, mult mai frumoasă şi mai mare decât cea dinainte... Omul pusese în plic şi fotografia casei, ca o vilă nouă...

Un altul, un colonel în armată de prin Moldova, scria că de când s-a întors la Domnul prin intrarea lui în Oastea Domnului, a cheltuit din averea sa patru milioane de lei pentru ridicarea a patru biserici în patru sate care nu aveau biserică.

Şi făcuse patru fântâni în patru părţi la drumul mare pentru călători.

Şi cumpărase patru vaci cu lapte la patru familii sărace cu mulţi copii...

Un altul, un frate pensionar şi invalid, scria părintelui că este foarte mişcat văzând anunţat prin foaie cu câte nevoi şi greutăţi luptă Lucrarea Domnului şi cum prea mulţi nu-şi plătesc de ani de zile datoriile, fapt pentru care noi ne zbatem în lipsuri. El a strâns din mica lui pensioară de invalid şi trimite pentru ajutorarea Lucrării Domnului suma de două mii de lei...

- Vezi dragă Dorz, îmi zise părintele oftând cu tristeţe şi cu două lacrimi în luminile ochilor încercănaţi, - noi cu Lucrarea Domnului ne zbatem în atâtea greutăţi şi lipsuri cum numai Domnul Singur ne ştie şi ne crede. Şi iată cum se poartă faţă de greutăţile Evangheliei cei avuţi şi cei săraci.

Primul cu casa, recunoaşte că Lucrarea Oastei Domnului l-a salvat nu numai din pierzarea sufletească dar i-a ajutat să iese şi din ruină şi sărăcie. El citeşte mereu prin gazetele noastre despre lipsurile şi greutăţile pe care le avem, - dar nu se gândeşte că din tot avutul pe care el l-a realizat în urma harului lui Dumnezeu şi a muncii noastre, ar fi dator să ajute şi el cu o parte Lucrarea Domnului care l-a ajutat şi-l ajută mereu pe el. Afacerile lui propăşesc, dar de ale Domnului nu-i pasă...

Al doilea se vede că are multe avuţii de vreme ce poate cheltui patru milioane în curs de numai câţiva ani, pentru zidirea de biserici, pentru săparea de fântâni şi pentru cumpărarea de vaci.

Departe de noi gândul să spunem că acestea nu ar fi de folos. Sunt de foarte mare folos toate. Dar astfel de fapte bune mai fac şi alţii şi pentru asta se mai găsesc fonduri şi din alte părţi. Dar acest frate ostaş având atâtea posibilităţi, nu-şi aduce totuşi aminte şi nu poate înţelege că Lucrarea aceasta a Oastei Domnului predică de aici Evanghelia în ţara întreagă şi în lumea întreagă vestind Cuvântul mântuirii la sute de mii de suflete, nu numai la câteva zeci care se adună într-o biserică.

Şi că de aici se adapă cu apă vie şi proaspătă mulţimi nesfârşite de suflete, nu numai cei câţiva călători care trec din când în când pe un drum.

Şi că de aici se hrănesc cu laptele duhovnicesc dulce şi bun al Evangheliei un număr nesfârşit de copii care mulţumesc şi aşteaptă cu sete acest lapte sfânt - şi nu numai câteva case, care poate nici nu-i mulţumesc niciodată.

În înfăptuirea binelui, omul trebuie să aibă grijă în primul rând unde este nevoia cea mai mare să faci binele. Şi unde aduce acest bine folosul cel mai mult. Iar această nevoie şi folos este în primul rând cel sufletesc, apoi cel trupesc.

Dar iată cine se află singurul care să se gândească şi să jertfească ceva şi pentru nevoile Domnului!... Bietul frate nevoiaş şi bolnav. Fratele invalid din pensioara lui mică nu uită să pună ceva de-o parte. Sora văduvă cu bieţii ei doi bănuţi. Copilaşul sărac cu cele cinci pâinişoare şi cei doi peştişori. Sufletele acestea simple şi curate, care din puţinul lor nu uită să dea şi partea Domnului. Prin aceste daruri curate şi sfinte puse din toată inima la picioarele Domnului, El face minuni. Pentru că în acestea El pune putere şi se ajunge.

Le binecuvântează şi le înmulţeşte.

Le sfinţeşte şi ele satură.

Şi prin acestea Domnul Îşi va duce Lucrarea Lui înainte şi în viitor - şi n-o va lăsa.

Pe Hristos şi pe săraci numai cei săraci îi ajută. Cei bogaţi prea puţin.

Mă gândesc - continua părintele zâmbind şi întorcând discuţia pe altă faţă, cum făcea de obicei, - ce s-ar alege şi de noi dacă - să zicem - s-ar ivi şi la noi în Oastea Domnului un Mecenate cum au fost la alţii, unul care ar avea să ne facă un mare dar, cum e acesta cu milioanele... Poate că am fi ispitiţi să zicem şi noi: acum slăvit să fie Domnul, am scăpat. Destul cu sărăcia şi cu munca. Hai Dorz dragă să ne mai aşezăm şi noi de acum pe odihnă şi pe trai mai bun. Avem dreptul şi noi să ne îmbrăcăm mai bine, să stăm mai comozi, să ne petrecem mai omeneşte viaţa. Destul cu munca cea aspră, cu lipsurile, cu postul şi jertfa...

Apoi adăugă vesel: Slăvit să fie Domnul că nu este aşa. Ştii ce s-ar putea alege şi din noi? Ce s-a ales din pârâiaşul cel limpede şi curgător care şi-a zis şi el într-o zi: Destul am tot alergat şi eu toată viaţa la vale printre aceste pietre şi dealuri. Ajunge cât am tot udat la câmpii şi grădini. Mă voi opri să mai odihnesc şi eu. Mai ostenească şi alţii. Şi s-a oprit.

Dar curând apele lui cele limpezi s-au întins într-o baltă stătută, care s-a urâţit umplându-se de broaşte, de şerpi, de gunoaie şi de noroi.

Şi tot aşa a zis odată şi plugul cel strălucitor: M-am săturat şi eu să tot ar pământul.

A venit vremea să mă mai şi odihnesc. Şi s-a aşezat pe odihnă în şopru.

Dar foarte curând a venit rugina, l-a urâţit şi l-a ros, până ce l-a făcut netrebnic şi urgisit.

Poate că aşa am ajunge şi noi, dacă nu ne-ar feri Dumnezeu. Căci şi la noi pot veni câteodată gânduri ispititoare.

Desigur că asta era numai o glumă tristă, un haz de necaz. La noi totuşi s-ar fi întâmplat altfel. Dar Domnul ştie mai bine totul.

Mai este încă ceva: Oriunde s-au adunat bogăţii, este cu neputinţă să nu se fi făcut şi nedreptăţi. În mod chiar cinstit - nimeni nu poate aduna bogăţie. Tocmai de aceea Mântuitorul a osândit pentru totdeauna bogăţia când a spus: mai uşor ar intra cămila prin urechile acului decât un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că oriunde este bogăţie este şi păcat (Matei 19, 24).

Tocmai de aceea Domnul S-a ferit El Însuşi şi a vrut să-Şi ferească şi Lucrarea Sa de banii şi de bogăţiile lumeşti, peste care apasă totdeauna osânda nedreptăţilor şi scârba necurăţiei prin care trebuie să se fi adunat, ori să se ţină.

Domnul Dumnezeu a vrut mai cu bucurie să Se folosească în lucrul Său sfânt numai de mijloacele smerite ale sărăciei curate şi de puţinul dat cu sinceritate şi duioşie de către nevoiaşii Lui. Pe acestea le-a binecuvântat Domnul şi prin acestea Şi-a întreţinut El Lucrarea Evangheliei Sale vii în lume de-a lungul veacurilor. Şi iată că tot aşa face şi astăzi.

Iată câte lucrări lăudate, subvenţionate, susţinute cu atâta risipă de fonduri, de înlesniri, de mijloace şi bani, - s-au nimicit fără să rămână nimic după ele, pe când Lucrarea Oastei Domnului care, omeneşte vorbind, pare că de-abia îşi trage sufletul de azi pe mâine, trăieşte, rodeşte şi biruieşte totuşi atât de viu şi de puternic, fiindcă ea rezistă şi se bizuieşte numai pe Puterea şi pe Numele Cel Sfânt, iar nu pe subvenţii, fonduri şi cotizaţii băneşti.

Şi aşa va fi şi în viitor. - Vei vedea că de toată Lucrarea Oastei false a mitropolitului, asigurată cu atâtea fonduri şi bogăţii pământeşti, în curând nu se va mai alege nimic. Pentru că este întemeiată pe nedreptate, pe violenţă, pe făţărnicie şi pe înşelăciune.

Pe când această Lucrare a Oastei cu adevărat a Domnului, va dăinui pe totdeauna, trecând prin toate valurile ridicate împotriva ei. Pentru că ea se întemeiază numai pe Numele Domnului Isus. Şi se întreţine cu sudoarea sfântă şi cu lacrimile curate ale săracilor Lui.

Iată chiar şi noi, eu şi voi, ce vase puţine, slabe şi neputincioase suntem, pe lângă ei cei mulţi, sănătoşi, înălţaţi şi puternici, care sunt împotriva noastră!... Şi totuşi ce minuni face Dumnezeu prin sărăcia noastră şi pe câţi îmbogăţim (2 Cor. 6, 10).

Şi, o, câtă dreptate avea părintele Iosif atunci!

Nici zece ani nu mai aveau să treacă după această dată - şi toată înjghebarea aceea şubredă şi artificială, orgolioasă şi falsă, - se prăbuşea ca o baracă putredă. Şi în curând după ea s-au prăbuşit la fel pe totdeauna şi acei care o făcuseră.

Iată nişte învăţăminte grele şi ascuţite pe care va trebui să le aibă cu toată grija în vedere atât unii cât şi alţii dintre cei îndatoraţi la aceasta, pe tot de-a lungul drumului prin lume al Lucrării lui Dumnezeu - şi a lor către Judecata Lui.

Dar toate evenimentele acestea şi altele din viaţa Oastei Domnului sunt scrise mai pe larg în Istoria Oastei, volumul 1 cu primii ani ai ei din 1923 până la 1935. Cine doreşte să le ştie le poate afla acolo.

Slăvit să fie Domnul!