Cap. 12 - Fermenții sunt născuți să moară

„Eu nu vreau să mor în lupte

și nici să gem, oriunde-aș sta

ci vreau, cu cât mai multe roade

s-ajung la biruința Ta

și nu vreau să nu dau tot prețul

cu care simt că sunt dator

ci vreau senin să-Ți fiu Isuse

în clipa-n care am să mor”.

În toate generațiile, profeții neamurilor, aducând solii care-și aveau rădăcina în trecut, tulpina în prezent, iar ramurile în viitor - au avut de întâmpinat și de luptat întotdeauna cu inerția celor de jos și împotrivirea celor de sus. Atât unii cât și ceilalți erau tulburați în comoditatea și în obișnuitul lor.

Neamul nostru și vremea noastră își aveau un păr. Iosif și în Oastea Domnului profetul lor. Lucrarea aceasta și omul acesta veniseră cu o solie și cu un adevăr deosebit de la Dumnezeu. Acest adevăr fusese nedescifrat până acum, fiindcă solia era neobișnuită și mesajul era divin.

Înțelepciunea și grija Tatălui ceresc față de poporul nostru, găsise că a venit vremea să Se îndure de suferințele de veacuri ale înaintașilor noștri și dorea să aducă urmașilor acelora, odată cu dezrobirea națională, și dezrobirea sufletească. Războiul care se termina în 1918, trebuia să aducă poporului nostru independența trupească, iar războiul duhovnicesc care începea îndată după aceea prin Oastea Domnului, trebuia să ne aducă în final independența cea sufletească.

Dar după cum au trebuit să treacă atâtea veacuri și atâtea lupte, atâția martiri și atâtea jertfe până când să se nască și să se formeze în poporul nostru conștiința lui națională, care să-l ducă la independența sa, - tot așa se vede că vor mai trebui poate mai multe lupte, mai mulți martiri și mai multe jertfe din partea luptătorilor Evangheliei, până când să se ajungă aici și la trezirea și formarea conștiinței noastre evanghelice.

Marile idei și adevăruri cer adesea un lung proces de dospire iar fiii acestor idei și ale acestor adevăruri sunt aluatul și fermenții acestora puși în frământătura popoarelor spre a le dospi și pregăti gloatele lor pentru ceasul și felul marilor împliniri ale istoriei acestora.

Dar fermenții acestui aluat, acele suflete vizionare și nobile care descifrează viitorul cu mult înaintea gloatei, - sunt condamnați întotdeauna să lupte și să moară jertfindu-se pentru dospirea marilor idei și coacerea acelor gloate, în frământătura cărora sunt.

Oastea Domnului era aluatul evanghelic și înnoitor, pus de Dumnezeu în frământătura rece și moartă a decăderii noastre sociale și a formalismului nostru religios. Fiecare ostaș, ca un ferment viu și lucrător, trebuia să lupte ca să antreneze la viață și la rod grămada cea mare și moartă din jurul său.

Desigur soarta noastră este să ne dospim asemenea fermenților vii din aluatul salvator pentru o cât mai grabnică și mai deplină dospire a frământăturii în care suntem puși. Aceasta este și datoria și scopul nostru, pentru care ne-a făcut și ne-a rânduit Dumnezeu.

Dar a ne jertfi total și frumos nu este până la urmă numai un merit, - deși este și acesta. Ci este tocmai rostul și datoria, sensul și frumusețea vieții noastre de fermenți.

...Conștiința misiunii noastre se trezea și se forma tot mai frumos. Datoria noastră ne-o vedem din ce în ce tot mai mulți și tot mai clar, dar și greutatea muncii tot așa. Pentru că noi aveam aici poate că munca cea mai grea decât a tuturor celor care trebuie să lucreze în alte popoare și în alte părți.

Poporul nostru fiind atâtea secole subjugat numai la popoare inferioare din toate punctele de vedere, a avut cel mai greu de îndurat jugul robiei. Și s-a ales cu cele mai urâte influențe și obiceiuri.

Obiceiurile păgânești de la prilejurile noastre religioase cu jocuri, băuturi și figuri sălbatice, - de la popoarele păgâne care ne-au stăpânit, le-am învățat. Patima furtului, a minciunii și înșelării, la fel. Pentru că stăpânii fiind răi, zgârciți și nedrepți, bieții robi n-au avut decât atunci când au furat, când au mințit și când au înșelat, după cum spune proverbul: Stăpânul zgârcit își învață pe slugă hoț.

Iar stările acestea de lucruri dăinuind de sute de ani, desigur și deprinderile aduse de ele s-au adâncit și s-au înrădăcinat peste măsură de puternic în firea multora. Și la dezrădăcinarea tuturor acestor rele și ale altora, eram chemați noi să muncim și să luptăm, prin Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu și prin aducerea tuturor sufletelor până la nașterea din nou.

Lucrarea aceasta uriașă și adâncă trebuie făcută nu numai cu toată societatea noastră, ci cu fiecare ins în parte. Trupul neamului va fi sănătos pe deplin numai atunci când fiecare celulă va fi primenită însănătoșindu-se.

Acest adevăr necesar îl vedeau mulți, dar că această însănătoșire nu se poate face decât prin Hristos, prin minunea nașterii din nou în El, aceasta n-o vedeau decât foarte puțini. Și nu încerca să facă pe viu decât Oastea Domnului și profetul ei părintele Iosif Trifa.

Credința noastră bună și străbună avea nevoie de aceeași transformare, pentru că aceleași stăpâniri nedrepte, întunecară prin trăirile lor păgânești și bunele și străbunele noastre obiceiuri creștine.

Strămoșii noștri, coloniștii romani, fuseseră exilați aici tocmai pentru zelul și dragostea lor creștină. Familiile întemeiate de ei, desigur că la început au fost însuflețite de cea mai sfântă ascultare și trăire evanghelică în Duhul Sfânt. Dar vrăjmașii stăpânitori au făcut totul ca bunele lor obiceiuri de la botezuri, de la nunți, de la aniversări sau înmormântări, - să fie păgânizate. Și în cea mai mare parte au reușit. Astfel că astăzi toate acestea sunt otrăvite cu băuturi și spurcate cu desfrânări.

Toată credința noastră trebuie încreștinată.

Toată viața noastră bisericească trebuie înnoită și evanghelizată.

Trebuie făcut un salt sfânt peste cei o mie cinci sute de ani, până la vremile creștine ale primilor noștri părinți, spre a ne uni cu credința lor, spre a ne regăsi adevărata noastră identitate de la nașterea creștină a poporului nostru.

Asta era și este chemată să o facă Oastea Domnului care este și trebuie să fie sarea evanghelică a pământului românesc.

Lumina cerească a societății noastre.

Și aluatul duhovnicesc al vieții noastre bisericești.

Primejdiile și amenințările de tot felul prin care trebuie să ne facem munca aceasta a noastră atât de frumoasă dar și atât de grea, ne împingea mereu la rugăciunea cea mai fierbinte și înlăcrimată. Ori de câte ori puteam găsi un răgaz, ne adunam doi-trei pe unde puteam și îngenuncheam în cele mai puternice rugăciuni și cereri către Domnul Dumnezeu pentru ajutorul și izbânda de care aveam nevoie în mijlocul tuturor marilor frământări și lupte prin care treceam.

Regăsisem iarăși fericita mea nevoie de părtășie și setea mea după ea, din primii ani ai intimității mele cu Domnul, în post și rugăciune.

O, ce binefăcătoare sunt încercările pentru credința noastră!

Cu părintele mă rugam la sanatoriu, dimineața și seara când ne întâlneam și ne despărțeam.

Cu fratele Marini mă rugam acasă.

Iar cu ceilalți uneori retrași prin magazia de tipărituri, printre baloturi și stive de cărți

și Biblii, - cu genunchii pe cimentul gol.

Puterea pe care o primeam totdeauna era înălțătoare și liniștită.

Viața de post și de rugăciune ne ridică și ne păstrează totdeauna în stări de mare har,

de încredere și inspirație, completând toate lipsurile de tot felul pe care le aveam.

Harul lui Dumnezeu a lucrat atunci prin toate aceste mijloace la creșterea, la maturizarea și la inițierea noastră în așa fel, că deși eram doar niște copii în toate privințele, totuși lucrul pe care Duhul Sfânt îl făcea prin noi purta pecetea unei seriozități și vrednicii, de care se puteau folosi atât de frumos Domnul și cauza Evangheliei Sale.

Din toate părțile, primeam multe încurajări în lupta noastră dreaptă și inegală cu toți potrivnicii care ne prigoneau. Multe ziare și reviste din țară, apreciau în felul cel mai înalt eforturile noastre și ne apărau dreptatea pentru care luptam.

Am văzut atunci un alt mare adevăr - și anume că în lumea asta mai sunt încă foarte mulți oameni și cinstiți care atunci când văd o nedreptate, nu se lasă influențați nici de asupritorul prigonitor, nici de relațiile lui lumești oricât de mari ar fi acestea, ci chiar și cu riscul de a suferi ceva pentru atitudinea lor, - sar în ajutorul celui asuprit și în apărarea celui drept, osândindu-l pe asupritor.

Ziarul Universul, cel mai mare ziar din țară, a luat în repetate rânduri apărarea părintelui Iosif, sfătuind la moderație și înțelepciune pe autoritatea bisericească prigonitoare. Un alt ziar de mare tiraj, Credința a scris și ea în cei mai categorici termeni despre gafa de la Sibiu, acuzând și condamnând nedreptatea pe care o făcea mitropolia în numele Credinței și bisericii, tocmai împotriva celei mai curate și mai frumoase inițiative duhovnicești. Împotriva celui mai vrednic dintre slujitorii bisericii.

Până și Unirea, organul oficial al Bisericii Române Unite de la Blaj, își ridica în mod repetat glasul puternic în apărarea dreptății cauzei părintelui Iosif.

Dar mitropolitul furios și anturajul lui lingușitor și gelos, nu s-au lăsat înduplecați de nici un sfat și de nici o înștiințare de oriunde ar fi venit. Își urmăreau cu toată ura și nerușinarea scopul lor necurat și crud de a nimici nu numai moral ci chiar și fizic, victima pe care o sugrumau.

A trecut astfel anul 1935 și am intrat în 1936.

Vonica, soțul nostru de jug, căruia de la început îi plăcea să aibă întâietatea între noi cei trei pe care cineva ne supranumise calfele lui Neemia, - Vonica deci era tot mai bolnav.

Din cauza asta stătea mai puțin la noi și mai mult la spital. Dar între noi trei, eu eram privit mult mai inferior celor doi, mai ales din cauza nepregătirii mele școlare față de ei. Din cauza asta mai ales el, Vonica, pretindea să-l servesc până și cu cele mai mărunte lucruri personale, pe care și le putea face și singur.

Eu tăceam și făceam conștient de inferioritatea mea față de ei, dar adeseori luptam cu multă revoltă în inima mea. Uneori am fost chiar ispitit să mă plâng la părintele Iosif pentru asta. Mulțumesc Domnului din toată inima că nu am făcut-o. I-aș fi produs o supărare de care mi-ar fi părut rău până la moarte.

Nici fratelui Marini nu i-am spus niciodată nimic din supărarea cu Vonica, din cauza bolii și suferinței lui.

Nici nu prea discutam cu fratele Marini decât foarte puțin și doar relațiile de lucru dintre noi și dispoziții de-ale părintelui. De fapt o oarecare reținere îmi impunea și față de el diploma lui de învățător. Și felul cum i se adresau cei veniți din Săsciori care îi ziceau mereu numai frate învățător și nu frate Marini. El primea să i se spună în felul acesta, iar asta eu o consideram ca un semn deosebit de atenție care îl ridica îndată cel puțin cu un cap mai presus de mine.

Simțământul meu de inferioritate a fost foarte bun și m-a ajutat foarte mult pentru a nu cădea în ușurătate și în familiarism cu nici unul dintre ei, deși lucram împreună... Și cred că partea mea de contribuție nu era cu nimic mai prejos decât a lor în cadrul redacției. Ba poate chiar și mai presus într-o anumită privință.

Singurul meu merit era numai munca mea. Dar nefiind eu însumi niciodată mulțumit de ea, cum puteam să-mi fac din asta un motiv de laudă? Așa că am tăcut și m-am privit eu însumi la nivelul unde mă așezaseră și ei.

Titus, fiul părintelui, din cauza conflictului cu mitropolia își întrerupsese școala lui teologică de la București unde studiase - și venise acasă - dar Viorel, nepotul fiind direct afectat de asta, își continua aceeași școală, dar la Chișinău.

Firea lui Viorel, ca și a lui Titus - era complet diferită de a părintelui Iosif. Îndeosebi Viorel, îndată ce a devenit mai nesupravegheat și-a dat drumul firii lui dure, ambițioase și încrezute, impunându-se peste tot în felul acesta. Destul de capabil de altfel, a ajuns repede un conducător al studenților, colegii săi, apoi ușor a căzut în ispita primejdioasei politici de atunci.

Părintele Iosif când a aflat despre această cotitură necredincioasă a nepotului său, l-a mustrat și l-a sfătuit să o rupă imediat cu această cale primejdioasă.

Dar fiul fratelui său crescut de el, acum nu mai voia să asculte. Ba mai mult, prin influența pe care o câștigase asupra lui Titus care era cu doi ani mai mic, - făcea pe acest fiu să nu mai asculte nici el de tatăl său. Când venea acasă la Sibiu Viorel îl lua seara și pe Titus cu el - și se duceau pe ascuns la ședințe politice și la mai cine știe ce întâlniri dubioase.

Cu experiența câștigată în preajma părintelui Iosif și cu ambiția lui orgolioasă, - Viorel a înființat la Chișinău un cerc literar al studențimii și a început să editeze o revistă al cărei redactor șef era el. Așa a început înlăturarea și prăbușirea lui Viorel.

Părintele Iosif fiind atât de bolnav și suferind, iar în același timp atât de absorbit de toată munca duhovnicească cât și de luptele potrivnice, - atât Viorel cât și Titus, au putut destul timp să se sustragă controlului riguros al părintelui. El era departe în spital, iar ei în rarele răstimpuri când mergeau pe la el, știau să se comporte în așa fel încât părintele să nu bănuiască nimic. Frații nu-i puteau supraveghea, și care totuși observau ceva la ei, din respect și din milă față de starea părintelui nu-i spuneau nimic.

Eu și fratele Marini, care locuiam împreună cu ei, îi vedeam cum ies și pleacă seara de acasă, ori dintre noi și nu mai știam când veneau noaptea târziu.

Ei nu numai că nu ne spuneau nouă niciodată unde se duc cum le spuneam noi când mergeam, - dar nici după aceea când îi întrebam nu ne spuneau unde au fost. Ba dimpotrivă se prefăceau supărați și ne dădeau să înțelegem că întrebări de felul acesta din partea noastră sunt o mare îndrăzneală, - și noi nu trebuie să ne uităm poziția noastră de acolo.

Îi vedeam tot mai des în tovărășia unor tineri lumești - iar la adunările frățești nu mai veneau.

Cu Viorel - eu eram născut din același an, el din aprilie eu din decembrie. Câtă vreme el nu apucase în cursele lumești, noi ne înțelesesem atât de bine încât ajunsesem să ne spunem dulce frăchiuțule, unul altuia fără ca el să facă deosebire între noi.

Dar îndată ce el a ajuns să umble cu străinii, simțeam cum ni se despart sufletele din ce în ce mai mult. Ceva rece și greu se lăsase între noi.

Știu că prima lovitură pe care am primit-o din partea lui a fost în August 1935, într-o zi când el intrând în redacție împreună cu Titus, cum umblau ei atunci, - avea în mână o revistă în limba franceză Gringoire...

Eu, neavând de unde să știu franceza am pronunțat atunci în fața lor titlul revistei în limba română, așa cum era scris și nu în franceză cum s-ar fi cuvenit. Viorel a izbucnit atunci într-un râs disprețuitor și distant - și uitându-se la mine într-un fel în care n-am să-l uit niciodată îmi zise:

- Mă, da prost mai poți fi!

Și mă lăsă, întorcându-mi spatele și continuă să vorbească cu Titus râzând.

Eu m-am simțit lovit până în fundul sufletului, și din clipa aceea am rupt-o cu toată intimitatea câtă reușisem s-o am cu el. Din ziua aceea eu nu i-am mai putut zice niciodată frăchiuțule ca înainte. Pe urmă a tot rărit-o și el până ce am ajuns să nu ne mai vedem deloc.

Așa se poate zdrobi un suflet și o prietenie pe totdeauna cu un cuvânt și cu un gest urât.

Am mai avut și alte experiențe cu el, - din care am constatat cum poate lumea să transforme chiar și pe sufletul cel mai bun într-un suflet rău. Și din firea cea mai iubitoare să facă o fire dură, aproape crudă. La el am observat cel mai bine și cel mai repede transformarea asta.

Locuiam atunci pe Strada Ion Creangă, mutați din Strada Zidarilor, - la Ion Munteanu, directorul ziarului Acțiunea - cu care ne împrietenisem. Locuința asta era aproape de Arena Sportivă, în orașul de jos.

Pentru a merge de acolo la tipografie și la sanatoriul părintelui, trebuia să urcăm destul de mult pe drumul ce duce în orașul de sus și dă în piața din centrul orașului.

Într-una din după amiezile acelea, urcam toți trei cu el și cu Titus pe strada-șosea spre centru. Titus avea bicicleta și mergea pe jos fiindcă urcușul era greu.

Deodată Viorel se opri în loc, se uită la mine și râzând îmi zise:

- Dacă poți să urci pe bicicletă de 20 de ori dealul acesta de acolo din vale și până sus, - ai de la mine 100 de lei.

El avea totdeauna bani și Titus avea. Lucrau la administrație și își făceau totdeauna stat de plată, încasând salar și cheltuind, fără să le prea pese mult de cele ce se petreceau cu adevărat în jurul lor. Și mi-a arătat moneda argintie de 100 zicându-mi râzând:

- Uite o vezi? Ce zici?

- Pot, am zis eu. Dați bicicleta încoace și stați aici și numărați!

Am luat bicicleta lui Titus și am mers cu ea în jos ca să încep de acolo urcarea numărul unu. Ei s-au așezat la cotitura de la mijlocul drumului de unde se vedea bine și jos și sus și-au început să se uite după mine, vorbind și râzând.

Eu mă învoiam la aceasta gândindu-mă că acești bani îmi ajung să-mi cumpăr o cămașă - și îmi mai și rămâneau. Aveam numai două cămăși uzate.

Am urcat cât puteam de repede, dar distanța era lungă și panta grea iar drumul numai pietre și gropi, fiindcă treceau sute de căruțe și de mașini pe el ziua și noaptea.

După vreo zece urcări, picioarele începură să-mi tremure, iar fața să mi se umfle de sudoare și de praf.

De la a cincisprezecea urcare simțeam că nu mai pot și-mi părea rău că m-am prins. Dar acum îmi era rușine să mă las.

- Îmi dați voie să mai stau câte cinci minute jos? - i-am întrebat eu.

- Poți să stai, dar numai cinci minute zise Viorel uitându-se spre Titus râzând și părea bucuros că nu mai pot.

Popasurile mele scurte, parcă mă făceau și mai slab. Picioarele îmi amorțiseră, oasele îmi erau țepene de-abia mă mai puteam ridica de jos. Mâinile îmi tremurau, ochii mi se împăienjeniseră, iar urechile îmi vuiau de nu mai auzeam deloc. Tot sângele mi se suise la cap și la inimă. Un nod mi se pusese în gât oprindu-mi răsuflarea.

- Ei, hai dă-i drumul, ai stat prea mult - îmi striga Viorel râzând și agitând mâna în semn să mă scol și să pornesc.

Treceam pe lângă ei aproape fără să-i mai văd, gâfâind în sus și în jos. Ei mă priveau râzând - și mi se părea chiar cu dispreț. Îmi părea așa de rău de asta.

Și simțindu-mă dintr-o dată străin și batjocorit, - nu-mi mai păsa nici de viață.

Am urcat nespus de greu, aproape fără cunoștință a nouăsprezecea și apoi a douăzecea oară, fără să mă mai uit la ei și fără să-mi mai pese dacă îmi vor da suta sau nu. Voiam numai să-mi țin cuvântul, să nu rămân de rușine în fața lor.

Când am terminat, le-am trântit bicicleta la picioare apoi m-am întors zdrobit pe iarba șanțului șoselei, fără să mă mai uit la ei. Și-am început să plâng...

Eram îngrozitor de singur, de părăsit și de disprețuit. Sărăcia mea voită, îmi era disprețuită atât de mult. De ce sunt atât de naiv? De ce să-mi dau eu viața pentru ca cineva care râde de mine să-mi arunce 100 de lei? Voi merge îndată la părintele și-i voi spune purtarea lor și prostia mea.

...I-am spus cu lacrimi și cu durere. El m-a mângâiat pe păr cu duioasă milă și înțelegere zicându-mi:

- Să nu mai faci asta! Dumnezeu ți-a dat ție puterea și sănătatea pentru altceva și nu pentru a ți le primejdui în astfel de lucruri. A avut Dumnezeu milă de noi și n-a lăsat să ți se întâmple răul care ți se putea întâmpla. Când ai nevoie de ceva bani, spune-mi și scot eu de la ei pentru tine. Să nu mai faci de astea. Lor ce le pasă?

Într-adevăr, la Viorel n-am văzut nici un strop de părere de rău pentru ce făcuse cu mine. De la Titus nici nu așteptam.

Nu mult după întâmplarea asta, Viorel și Titus, continuând drumul lor lumesc inventară încă ceva, pentru râderea de noi ceilalți. Într-o seară, veniră în librărie și ne spuseseră să venim cu toții în redacție că au să ne citească ceva foarte interesant și neobișnuit. Dar fiecare dintre noi care vrem să ascultăm trebuie să plătim un leu. Ne vor citi o gazetă nou apărută în Sibiu care circulă numai într-un singur exemplar. Nu se vinde, nici nu se citește - ci numai se ascultă, - dați fiecare leul! Am dat fiecare leul. Viorel scoase din buzunar o coală bătută la mașină și ne-o arătă zicând:

- Gazeta costoșilor... apare când poate. Nu se înmânează ci numai se ascultă. Taxa de ascultare un leu. Cei vizați n-au dreptul să se supere...

Și începând să citească pe rând când el când Titus tot felul de glume lumești pe care ei le scriseseră pe socoteala noastră, a fiecăruia dintre noi ceilalți, începând cu mine, cu fratele Marini, apoi cu ceilalți de la administrație, librărie, compactorie - care o parte eram acolo.

Numele de costoși îl luaseră dintr-o vorbă a părintelui care stând odată cu noi la masă și privindu-ne cu dragoste ne numise cu duioșie costoșii mei. Costoși se numeau atunci obișnuit acei oameni care luau masa cu plată sau fără într-o familie la oraș.

Acele glume destul de răutăcioase și în orice caz lumești pe care mi le-am auzit atunci din gura lor, au mai turnat încă o măsură de amărăciune în inima mea. În foaia Domnului nu mai găseau timp să scrie nimic bun, iar pentru lucruri lumești de felul celor publicate prin gazetele umoristice Bobârnace și Bazaconii sau Calicul care apăreau pe atunci, - văd că aveau vreme.

Ce dureros și ce repede se prăbușește sufletul când se desprinde de Hristos, când pierde Duhul Sfânt și când lasă în inima lui să pătrundă duhul lumii acesteia, nu uitați asta!

Se apropia data de 1 aprilie 1936. Înainte cu o săptămână de această dată am primit de acasă o scrisoare în care îmi puseseră un bilet, un bilet verde, pe care scria Ordin de chemare. Sosise vremea să mă prezint pentru a fi luat în armată, la Cercul de Recrutare din Oradea.

Era o lovitură la care nu mă gândisem. Când i l-am arătat părintelui, în ochii lui s-au ivit lacrimi și a grăit cu amărăciune:

- Deci și în privința asta ne-a înșelat Oprișan. Doar l-am rugat stăruitor încă în toamnă și mi-a promis solemn că va aranja el la Marele Stat Major din București să te strămute ca să faci armata aici la Sibiu, unde te-aș fi avut aproape de mine. Dar iată că n-a făcut nimic.

Îmi pare foarte rău că m-am încrezut în el. Dacă aș fi știut că nu face nimic, m-aș fi dus eu personal la București și aș fi făcut totul ca să te avem aici. Acum este prea târziu. Domnul să aibă milă de noi, căci rămânem atât de slăbiți...

Cine mai pleacă acum la armată dintre tinerii noștri de aici din Sibiu?

- Numai Roșianu și Comiza!

Roșianu Vasile lucra ca brutar la spital și vorbea adeseori la adunare. Părintelui îi plăcea tare mult de el fiindcă era cel mai duhovnicesc dintre tinerii sibieni din adunare.

Comiza era croitor, dar avea un altfel de suflet mai închis, mai distant și ceva mai plin de importanța sa. Nu am simțit la el niciodată ceva cald și apropiat. Începuse să se încline tot mai mult spre tabăra cealaltă, în care până la urmă a și ajuns. În afară de prezența sa cu trupul printre noi, niciodată nu-mi amintesc să mai fi făcut ceva.

După câteva zile la sfârșitul lui martie 1936, într-o adunare restrânsă ținută în sala din Strada Turnului 33, părintele Iosif și frații, au ținut să-și ia rămas bun în felul cel mai frumos de la noi cei care plecam în armata țării.

- Voi plecați acum la oastea țării - ne-a spus părintele în cuvântul său - dar nici acolo să nu uitați că voi sunteți mai întâi de toate ostași ai Domnului Isus. Să dați și acolo dovadă că Domnul v-a învățat ca să fiți disciplinați, harnici și destoinici în așa fel ca toți să vadă că voi sunteți cu adevărat niște oameni credincioși, exemplu bun și oameni de nădejde în toate privințele. În felul acesta veți face cinste Domnului și Oastei Sale în care v-ați înrolat ca să-L slujiți.

Și ne-a îmbrățișat pe fiecare dintre noi.

Ce greu m-am despărțit atunci de părintele meu sufletesc și de munca mea.

Venisem aici un copil, cu un cerc de cunoștințe atât de îngust, iar acum aveam totuși un nespus mai mare orizont în toate privințele. Nu voi merge prea departe, dar voi reveni cât mai curând iarăși aici. Dar chiar și numai pentru câteva zile, de-ar fi fost depărtarea aceasta mă îndurera nespus de mult.

De fapt, de toți ceilalți ușor mă puteam despărți, fiindcă niciodată ei nu se lipiseră deplin și deosebit de mine nici unul. Nici eu de ei. Singur Viorel, fusese o excepție. Dar după experiențele cu el - acum chiar doream să ne despărțim.

La plecare ne-am rugat singuri și-am plâns mult cu capul pe umărul părintelui Iosif. Iar el cu mâinile împrejurul grumazului meu.

Ne-am făgăduit încă o dată dragoste până la moarte. Și eu lui și el mie.

Și ne-am ținut de cuvânt amândoi...

Slăvit să fie Domnul!