Cap. 12 - Fermenţii sunt născuţi să moară
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Eu nu vreau să mor în lupte
şi nici să gem, oriunde-aş sta
ci vreau, cu cât mai multe roade
s-ajung la biruinţa Ta
şi nu vreau să nu dau tot preţul
cu care simt că sunt dator
ci vreau senin să-Ţi fiu Isuse
în clipa-n care am să mor”.
În toate generaţiile, profeţii neamurilor, aducând solii care-şi aveau rădăcina în trecut, tulpina în prezent, iar ramurile în viitor - au avut de întâmpinat şi de luptat întotdeauna cu inerţia celor de jos şi împotrivirea celor de sus. Atât unii cât şi ceilalţi erau tulburaţi în comoditatea şi în obişnuitul lor.
Neamul nostru şi vremea noastră îşi aveau un păr. Iosif şi în Oastea Domnului profetul lor. Lucrarea aceasta şi omul acesta veniseră cu o solie şi cu un adevăr deosebit de la Dumnezeu. Acest adevăr fusese nedescifrat până acum, fiindcă solia era neobişnuită şi mesajul era divin.
Înţelepciunea şi grija Tatălui ceresc faţă de poporul nostru, găsise că a venit vremea să Se îndure de suferinţele de veacuri ale înaintaşilor noştri şi dorea să aducă urmaşilor acelora, odată cu dezrobirea naţională, şi dezrobirea sufletească. Războiul care se termina în 1918, trebuia să aducă poporului nostru independenţa trupească, iar războiul duhovnicesc care începea îndată după aceea prin Oastea Domnului, trebuia să ne aducă în final independenţa cea sufletească.
Dar după cum au trebuit să treacă atâtea veacuri şi atâtea lupte, atâţia martiri şi atâtea jertfe până când să se nască şi să se formeze în poporul nostru conştiinţa lui naţională, care să-l ducă la independenţa sa, - tot aşa se vede că vor mai trebui poate mai multe lupte, mai mulţi martiri şi mai multe jertfe din partea luptătorilor Evangheliei, până când să se ajungă aici şi la trezirea şi formarea conştiinţei noastre evanghelice.
Marile idei şi adevăruri cer adesea un lung proces de dospire iar fiii acestor idei şi ale acestor adevăruri sunt aluatul şi fermenţii acestora puşi în frământătura popoarelor spre a le dospi şi pregăti gloatele lor pentru ceasul şi felul marilor împliniri ale istoriei acestora.
Dar fermenţii acestui aluat, acele suflete vizionare şi nobile care descifrează viitorul cu mult înaintea gloatei, - sunt condamnaţi întotdeauna să lupte şi să moară jertfindu-se pentru dospirea marilor idei şi coacerea acelor gloate, în frământătura cărora sunt.
Oastea Domnului era aluatul evanghelic şi înnoitor, pus de Dumnezeu în frământătura rece şi moartă a decăderii noastre sociale şi a formalismului nostru religios. Fiecare ostaş, ca un ferment viu şi lucrător, trebuia să lupte ca să antreneze la viaţă şi la rod grămada cea mare şi moartă din jurul său.
Desigur soarta noastră este să ne dospim asemenea fermenţilor vii din aluatul salvator pentru o cât mai grabnică şi mai deplină dospire a frământăturii în care suntem puşi. Aceasta este şi datoria şi scopul nostru, pentru care ne-a făcut şi ne-a rânduit Dumnezeu.
Dar a ne jertfi total şi frumos nu este până la urmă numai un merit, - deşi este şi acesta. Ci este tocmai rostul şi datoria, sensul şi frumuseţea vieţii noastre de fermenţi.
...Conştiinţa misiunii noastre se trezea şi se forma tot mai frumos. Datoria noastră ne-o vedem din ce în ce tot mai mulţi şi tot mai clar, dar şi greutatea muncii tot aşa. Pentru că noi aveam aici poate că munca cea mai grea decât a tuturor celor care trebuie să lucreze în alte popoare şi în alte părţi.
Poporul nostru fiind atâtea secole subjugat numai la popoare inferioare din toate punctele de vedere, a avut cel mai greu de îndurat jugul robiei. Şi s-a ales cu cele mai urâte influenţe şi obiceiuri.
Obiceiurile păgâneşti de la prilejurile noastre religioase cu jocuri, băuturi şi figuri sălbatice, - de la popoarele păgâne care ne-au stăpânit, le-am învăţat. Patima furtului, a minciunii şi înşelării, la fel. Pentru că stăpânii fiind răi, zgârciţi şi nedrepţi, bieţii robi n-au avut decât atunci când au furat, când au minţit şi când au înşelat, după cum spune proverbul: Stăpânul zgârcit îşi învaţă pe slugă hoţ.
Iar stările acestea de lucruri dăinuind de sute de ani, desigur şi deprinderile aduse de ele s-au adâncit şi s-au înrădăcinat peste măsură de puternic în firea multora. Şi la dezrădăcinarea tuturor acestor rele şi ale altora, eram chemaţi noi să muncim şi să luptăm, prin Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu şi prin aducerea tuturor sufletelor până la naşterea din nou.
Lucrarea aceasta uriaşă şi adâncă trebuie făcută nu numai cu toată societatea noastră, ci cu fiecare ins în parte. Trupul neamului va fi sănătos pe deplin numai atunci când fiecare celulă va fi primenită însănătoşindu-se.
Acest adevăr necesar îl vedeau mulţi, dar că această însănătoşire nu se poate face decât prin Hristos, prin minunea naşterii din nou în El, aceasta n-o vedeau decât foarte puţini. Şi nu încerca să facă pe viu decât Oastea Domnului şi profetul ei părintele Iosif Trifa.
Credinţa noastră bună şi străbună avea nevoie de aceeaşi transformare, pentru că aceleaşi stăpâniri nedrepte, întunecară prin trăirile lor păgâneşti şi bunele şi străbunele noastre obiceiuri creştine.
Strămoşii noştri, coloniştii romani, fuseseră exilaţi aici tocmai pentru zelul şi dragostea lor creştină. Familiile întemeiate de ei, desigur că la început au fost însufleţite de cea mai sfântă ascultare şi trăire evanghelică în Duhul Sfânt. Dar vrăjmaşii stăpânitori au făcut totul ca bunele lor obiceiuri de la botezuri, de la nunţi, de la aniversări sau înmormântări, - să fie păgânizate. Şi în cea mai mare parte au reuşit. Astfel că astăzi toate acestea sunt otrăvite cu băuturi şi spurcate cu desfrânări.
Toată credinţa noastră trebuie încreştinată.
Toată viaţa noastră bisericească trebuie înnoită şi evanghelizată.
Trebuie făcut un salt sfânt peste cei o mie cinci sute de ani, până la vremile creştine ale primilor noştri părinţi, spre a ne uni cu credinţa lor, spre a ne regăsi adevărata noastră identitate de la naşterea creştină a poporului nostru.
Asta era şi este chemată să o facă Oastea Domnului care este şi trebuie să fie sarea evanghelică a pământului românesc.
Lumina cerească a societăţii noastre.
Şi aluatul duhovnicesc al vieţii noastre bisericeşti.
Primejdiile şi ameninţările de tot felul prin care trebuie să ne facem munca aceasta a noastră atât de frumoasă dar şi atât de grea, ne împingea mereu la rugăciunea cea mai fierbinte şi înlăcrimată. Ori de câte ori puteam găsi un răgaz, ne adunam doi-trei pe unde puteam şi îngenuncheam în cele mai puternice rugăciuni şi cereri către Domnul Dumnezeu pentru ajutorul şi izbânda de care aveam nevoie în mijlocul tuturor marilor frământări şi lupte prin care treceam.
Regăsisem iarăşi fericita mea nevoie de părtăşie şi setea mea după ea, din primii ani ai intimităţii mele cu Domnul, în post şi rugăciune.
O, ce binefăcătoare sunt încercările pentru credinţa noastră!
Cu părintele mă rugam la sanatoriu, dimineaţa şi seara când ne întâlneam şi ne despărţeam.
Cu fratele Marini mă rugam acasă.
Iar cu ceilalţi uneori retraşi prin magazia de tipărituri, printre baloturi şi stive de cărţi
şi Biblii, - cu genunchii pe cimentul gol.
Puterea pe care o primeam totdeauna era înălţătoare şi liniştită.
Viaţa de post şi de rugăciune ne ridică şi ne păstrează totdeauna în stări de mare har,
de încredere şi inspiraţie, completând toate lipsurile de tot felul pe care le aveam.
Harul lui Dumnezeu a lucrat atunci prin toate aceste mijloace la creşterea, la maturizarea şi la iniţierea noastră în aşa fel, că deşi eram doar nişte copii în toate privinţele, totuşi lucrul pe care Duhul Sfânt îl făcea prin noi purta pecetea unei seriozităţi şi vrednicii, de care se puteau folosi atât de frumos Domnul şi cauza Evangheliei Sale.
Din toate părţile, primeam multe încurajări în lupta noastră dreaptă şi inegală cu toţi potrivnicii care ne prigoneau. Multe ziare şi reviste din ţară, apreciau în felul cel mai înalt eforturile noastre şi ne apărau dreptatea pentru care luptam.
Am văzut atunci un alt mare adevăr - şi anume că în lumea asta mai sunt încă foarte mulţi oameni şi cinstiţi care atunci când văd o nedreptate, nu se lasă influenţaţi nici de asupritorul prigonitor, nici de relaţiile lui lumeşti oricât de mari ar fi acestea, ci chiar şi cu riscul de a suferi ceva pentru atitudinea lor, - sar în ajutorul celui asuprit şi în apărarea celui drept, osândindu-l pe asupritor.
Ziarul Universul, cel mai mare ziar din ţară, a luat în repetate rânduri apărarea părintelui Iosif, sfătuind la moderaţie şi înţelepciune pe autoritatea bisericească prigonitoare. Un alt ziar de mare tiraj, Credinţa a scris şi ea în cei mai categorici termeni despre gafa de la Sibiu, acuzând şi condamnând nedreptatea pe care o făcea mitropolia în numele Credinţei şi bisericii, tocmai împotriva celei mai curate şi mai frumoase iniţiative duhovniceşti. Împotriva celui mai vrednic dintre slujitorii bisericii.
Până şi Unirea, organul oficial al Bisericii Române Unite de la Blaj, îşi ridica în mod repetat glasul puternic în apărarea dreptăţii cauzei părintelui Iosif.
Dar mitropolitul furios şi anturajul lui linguşitor şi gelos, nu s-au lăsat înduplecaţi de nici un sfat şi de nici o înştiinţare de oriunde ar fi venit. Îşi urmăreau cu toată ura şi neruşinarea scopul lor necurat şi crud de a nimici nu numai moral ci chiar şi fizic, victima pe care o sugrumau.
A trecut astfel anul 1935 şi am intrat în 1936.
Vonica, soţul nostru de jug, căruia de la început îi plăcea să aibă întâietatea între noi cei trei pe care cineva ne supranumise calfele lui Neemia, - Vonica deci era tot mai bolnav.
Din cauza asta stătea mai puţin la noi şi mai mult la spital. Dar între noi trei, eu eram privit mult mai inferior celor doi, mai ales din cauza nepregătirii mele şcolare faţă de ei. Din cauza asta mai ales el, Vonica, pretindea să-l servesc până şi cu cele mai mărunte lucruri personale, pe care şi le putea face şi singur.
Eu tăceam şi făceam conştient de inferioritatea mea faţă de ei, dar adeseori luptam cu multă revoltă în inima mea. Uneori am fost chiar ispitit să mă plâng la părintele Iosif pentru asta. Mulţumesc Domnului din toată inima că nu am făcut-o. I-aş fi produs o supărare de care mi-ar fi părut rău până la moarte.
Nici fratelui Marini nu i-am spus niciodată nimic din supărarea cu Vonica, din cauza bolii şi suferinţei lui.
Nici nu prea discutam cu fratele Marini decât foarte puţin şi doar relaţiile de lucru dintre noi şi dispoziţii de-ale părintelui. De fapt o oarecare reţinere îmi impunea şi faţă de el diploma lui de învăţător. Şi felul cum i se adresau cei veniţi din Săsciori care îi ziceau mereu numai frate învăţător şi nu frate Marini. El primea să i se spună în felul acesta, iar asta eu o consideram ca un semn deosebit de atenţie care îl ridica îndată cel puţin cu un cap mai presus de mine.
Simţământul meu de inferioritate a fost foarte bun şi m-a ajutat foarte mult pentru a nu cădea în uşurătate şi în familiarism cu nici unul dintre ei, deşi lucram împreună... Şi cred că partea mea de contribuţie nu era cu nimic mai prejos decât a lor în cadrul redacţiei. Ba poate chiar şi mai presus într-o anumită privinţă.
Singurul meu merit era numai munca mea. Dar nefiind eu însumi niciodată mulţumit de ea, cum puteam să-mi fac din asta un motiv de laudă? Aşa că am tăcut şi m-am privit eu însumi la nivelul unde mă aşezaseră şi ei.
Titus, fiul părintelui, din cauza conflictului cu mitropolia îşi întrerupsese şcoala lui teologică de la Bucureşti unde studiase - şi venise acasă - dar Viorel, nepotul fiind direct afectat de asta, îşi continua aceeaşi şcoală, dar la Chişinău.
Firea lui Viorel, ca şi a lui Titus - era complet diferită de a părintelui Iosif. Îndeosebi Viorel, îndată ce a devenit mai nesupravegheat şi-a dat drumul firii lui dure, ambiţioase şi încrezute, impunându-se peste tot în felul acesta. Destul de capabil de altfel, a ajuns repede un conducător al studenţilor, colegii săi, apoi uşor a căzut în ispita primejdioasei politici de atunci.
Părintele Iosif când a aflat despre această cotitură necredincioasă a nepotului său, l-a mustrat şi l-a sfătuit să o rupă imediat cu această cale primejdioasă.
Dar fiul fratelui său crescut de el, acum nu mai voia să asculte. Ba mai mult, prin influenţa pe care o câştigase asupra lui Titus care era cu doi ani mai mic, - făcea pe acest fiu să nu mai asculte nici el de tatăl său. Când venea acasă la Sibiu Viorel îl lua seara şi pe Titus cu el - şi se duceau pe ascuns la şedinţe politice şi la mai cine ştie ce întâlniri dubioase.
Cu experienţa câştigată în preajma părintelui Iosif şi cu ambiţia lui orgolioasă, - Viorel a înfiinţat la Chişinău un cerc literar al studenţimii şi a început să editeze o revistă al cărei redactor şef era el. Aşa a început înlăturarea şi prăbuşirea lui Viorel.
Părintele Iosif fiind atât de bolnav şi suferind, iar în acelaşi timp atât de absorbit de toată munca duhovnicească cât şi de luptele potrivnice, - atât Viorel cât şi Titus, au putut destul timp să se sustragă controlului riguros al părintelui. El era departe în spital, iar ei în rarele răstimpuri când mergeau pe la el, ştiau să se comporte în aşa fel încât părintele să nu bănuiască nimic. Fraţii nu-i puteau supraveghea, şi care totuşi observau ceva la ei, din respect şi din milă faţă de starea părintelui nu-i spuneau nimic.
Eu şi fratele Marini, care locuiam împreună cu ei, îi vedeam cum ies şi pleacă seara de acasă, ori dintre noi şi nu mai ştiam când veneau noaptea târziu.
Ei nu numai că nu ne spuneau nouă niciodată unde se duc cum le spuneam noi când mergeam, - dar nici după aceea când îi întrebam nu ne spuneau unde au fost. Ba dimpotrivă se prefăceau supăraţi şi ne dădeau să înţelegem că întrebări de felul acesta din partea noastră sunt o mare îndrăzneală, - şi noi nu trebuie să ne uităm poziţia noastră de acolo.
Îi vedeam tot mai des în tovărăşia unor tineri lumeşti - iar la adunările frăţeşti nu mai veneau.
Cu Viorel - eu eram născut din acelaşi an, el din aprilie eu din decembrie. Câtă vreme el nu apucase în cursele lumeşti, noi ne înţelesesem atât de bine încât ajunsesem să ne spunem dulce frăchiuţule, unul altuia fără ca el să facă deosebire între noi.
Dar îndată ce el a ajuns să umble cu străinii, simţeam cum ni se despart sufletele din ce în ce mai mult. Ceva rece şi greu se lăsase între noi.
Ştiu că prima lovitură pe care am primit-o din partea lui a fost în August 1935, într-o zi când el intrând în redacţie împreună cu Titus, cum umblau ei atunci, - avea în mână o revistă în limba franceză Gringoire...
Eu, neavând de unde să ştiu franceza am pronunţat atunci în faţa lor titlul revistei în limba română, aşa cum era scris şi nu în franceză cum s-ar fi cuvenit. Viorel a izbucnit atunci într-un râs dispreţuitor şi distant - şi uitându-se la mine într-un fel în care n-am să-l uit niciodată îmi zise:
- Mă, da prost mai poţi fi!
Şi mă lăsă, întorcându-mi spatele şi continuă să vorbească cu Titus râzând.
Eu m-am simţit lovit până în fundul sufletului, şi din clipa aceea am rupt-o cu toată intimitatea câtă reuşisem s-o am cu el. Din ziua aceea eu nu i-am mai putut zice niciodată frăchiuţule ca înainte. Pe urmă a tot rărit-o şi el până ce am ajuns să nu ne mai vedem deloc.
Aşa se poate zdrobi un suflet şi o prietenie pe totdeauna cu un cuvânt şi cu un gest urât.
Am mai avut şi alte experienţe cu el, - din care am constatat cum poate lumea să transforme chiar şi pe sufletul cel mai bun într-un suflet rău. Şi din firea cea mai iubitoare să facă o fire dură, aproape crudă. La el am observat cel mai bine şi cel mai repede transformarea asta.
Locuiam atunci pe Strada Ion Creangă, mutaţi din Strada Zidarilor, - la Ion Munteanu, directorul ziarului Acţiunea - cu care ne împrietenisem. Locuinţa asta era aproape de Arena Sportivă, în oraşul de jos.
Pentru a merge de acolo la tipografie şi la sanatoriul părintelui, trebuia să urcăm destul de mult pe drumul ce duce în oraşul de sus şi dă în piaţa din centrul oraşului.
Într-una din după amiezile acelea, urcam toţi trei cu el şi cu Titus pe strada-şosea spre centru. Titus avea bicicleta şi mergea pe jos fiindcă urcuşul era greu.
Deodată Viorel se opri în loc, se uită la mine şi râzând îmi zise:
- Dacă poţi să urci pe bicicletă de 20 de ori dealul acesta de acolo din vale şi până sus, - ai de la mine 100 de lei.
El avea totdeauna bani şi Titus avea. Lucrau la administraţie şi îşi făceau totdeauna stat de plată, încasând salar şi cheltuind, fără să le prea pese mult de cele ce se petreceau cu adevărat în jurul lor. Şi mi-a arătat moneda argintie de 100 zicându-mi râzând:
- Uite o vezi? Ce zici?
- Pot, am zis eu. Daţi bicicleta încoace şi staţi aici şi număraţi!
Am luat bicicleta lui Titus şi am mers cu ea în jos ca să încep de acolo urcarea numărul unu. Ei s-au aşezat la cotitura de la mijlocul drumului de unde se vedea bine şi jos şi sus şi-au început să se uite după mine, vorbind şi râzând.
Eu mă învoiam la aceasta gândindu-mă că aceşti bani îmi ajung să-mi cumpăr o cămaşă - şi îmi mai şi rămâneau. Aveam numai două cămăşi uzate.
Am urcat cât puteam de repede, dar distanţa era lungă şi panta grea iar drumul numai pietre şi gropi, fiindcă treceau sute de căruţe şi de maşini pe el ziua şi noaptea.
După vreo zece urcări, picioarele începură să-mi tremure, iar faţa să mi se umfle de sudoare şi de praf.
De la a cincisprezecea urcare simţeam că nu mai pot şi-mi părea rău că m-am prins. Dar acum îmi era ruşine să mă las.
- Îmi daţi voie să mai stau câte cinci minute jos? - i-am întrebat eu.
- Poţi să stai, dar numai cinci minute zise Viorel uitându-se spre Titus râzând şi părea bucuros că nu mai pot.
Popasurile mele scurte, parcă mă făceau şi mai slab. Picioarele îmi amorţiseră, oasele îmi erau ţepene de-abia mă mai puteam ridica de jos. Mâinile îmi tremurau, ochii mi se împăienjeniseră, iar urechile îmi vuiau de nu mai auzeam deloc. Tot sângele mi se suise la cap şi la inimă. Un nod mi se pusese în gât oprindu-mi răsuflarea.
- Ei, hai dă-i drumul, ai stat prea mult - îmi striga Viorel râzând şi agitând mâna în semn să mă scol şi să pornesc.
Treceam pe lângă ei aproape fără să-i mai văd, gâfâind în sus şi în jos. Ei mă priveau râzând - şi mi se părea chiar cu dispreţ. Îmi părea aşa de rău de asta.
Şi simţindu-mă dintr-o dată străin şi batjocorit, - nu-mi mai păsa nici de viaţă.
Am urcat nespus de greu, aproape fără cunoştinţă a nouăsprezecea şi apoi a douăzecea oară, fără să mă mai uit la ei şi fără să-mi mai pese dacă îmi vor da suta sau nu. Voiam numai să-mi ţin cuvântul, să nu rămân de ruşine în faţa lor.
Când am terminat, le-am trântit bicicleta la picioare apoi m-am întors zdrobit pe iarba şanţului şoselei, fără să mă mai uit la ei. Şi-am început să plâng...
Eram îngrozitor de singur, de părăsit şi de dispreţuit. Sărăcia mea voită, îmi era dispreţuită atât de mult. De ce sunt atât de naiv? De ce să-mi dau eu viaţa pentru ca cineva care râde de mine să-mi arunce 100 de lei? Voi merge îndată la părintele şi-i voi spune purtarea lor şi prostia mea.
...I-am spus cu lacrimi şi cu durere. El m-a mângâiat pe păr cu duioasă milă şi înţelegere zicându-mi:
- Să nu mai faci asta! Dumnezeu ţi-a dat ţie puterea şi sănătatea pentru altceva şi nu pentru a ţi le primejdui în astfel de lucruri. A avut Dumnezeu milă de noi şi n-a lăsat să ţi se întâmple răul care ţi se putea întâmpla. Când ai nevoie de ceva bani, spune-mi şi scot eu de la ei pentru tine. Să nu mai faci de astea. Lor ce le pasă?
Într-adevăr, la Viorel n-am văzut nici un strop de părere de rău pentru ce făcuse cu mine. De la Titus nici nu aşteptam.
Nu mult după întâmplarea asta, Viorel şi Titus, continuând drumul lor lumesc inventară încă ceva, pentru râderea de noi ceilalţi. Într-o seară, veniră în librărie şi ne spuseseră să venim cu toţii în redacţie că au să ne citească ceva foarte interesant şi neobişnuit. Dar fiecare dintre noi care vrem să ascultăm trebuie să plătim un leu. Ne vor citi o gazetă nou apărută în Sibiu care circulă numai într-un singur exemplar. Nu se vinde, nici nu se citeşte - ci numai se ascultă, - daţi fiecare leul! Am dat fiecare leul. Viorel scoase din buzunar o coală bătută la maşină şi ne-o arătă zicând:
- Gazeta costoşilor... apare când poate. Nu se înmânează ci numai se ascultă. Taxa de ascultare un leu. Cei vizaţi n-au dreptul să se supere...
Şi începând să citească pe rând când el când Titus tot felul de glume lumeşti pe care ei le scriseseră pe socoteala noastră, a fiecăruia dintre noi ceilalţi, începând cu mine, cu fratele Marini, apoi cu ceilalţi de la administraţie, librărie, compactorie - care o parte eram acolo.
Numele de costoşi îl luaseră dintr-o vorbă a părintelui care stând odată cu noi la masă şi privindu-ne cu dragoste ne numise cu duioşie costoşii mei. Costoşi se numeau atunci obişnuit acei oameni care luau masa cu plată sau fără într-o familie la oraş.
Acele glume destul de răutăcioase şi în orice caz lumeşti pe care mi le-am auzit atunci din gura lor, au mai turnat încă o măsură de amărăciune în inima mea. În foaia Domnului nu mai găseau timp să scrie nimic bun, iar pentru lucruri lumeşti de felul celor publicate prin gazetele umoristice Bobârnace şi Bazaconii sau Calicul care apăreau pe atunci, - văd că aveau vreme.
Ce dureros şi ce repede se prăbuşeşte sufletul când se desprinde de Hristos, când pierde Duhul Sfânt şi când lasă în inima lui să pătrundă duhul lumii acesteia, nu uitaţi asta!
Se apropia data de 1 aprilie 1936. Înainte cu o săptămână de această dată am primit de acasă o scrisoare în care îmi puseseră un bilet, un bilet verde, pe care scria Ordin de chemare. Sosise vremea să mă prezint pentru a fi luat în armată, la Cercul de Recrutare din Oradea.
Era o lovitură la care nu mă gândisem. Când i l-am arătat părintelui, în ochii lui s-au ivit lacrimi şi a grăit cu amărăciune:
- Deci şi în privinţa asta ne-a înşelat Oprişan. Doar l-am rugat stăruitor încă în toamnă şi mi-a promis solemn că va aranja el la Marele Stat Major din Bucureşti să te strămute ca să faci armata aici la Sibiu, unde te-aş fi avut aproape de mine. Dar iată că n-a făcut nimic.
Îmi pare foarte rău că m-am încrezut în el. Dacă aş fi ştiut că nu face nimic, m-aş fi dus eu personal la Bucureşti şi aş fi făcut totul ca să te avem aici. Acum este prea târziu. Domnul să aibă milă de noi, căci rămânem atât de slăbiţi...
Cine mai pleacă acum la armată dintre tinerii noştri de aici din Sibiu?
- Numai Roşianu şi Comiza!
Roşianu Vasile lucra ca brutar la spital şi vorbea adeseori la adunare. Părintelui îi plăcea tare mult de el fiindcă era cel mai duhovnicesc dintre tinerii sibieni din adunare.
Comiza era croitor, dar avea un altfel de suflet mai închis, mai distant şi ceva mai plin de importanţa sa. Nu am simţit la el niciodată ceva cald şi apropiat. Începuse să se încline tot mai mult spre tabăra cealaltă, în care până la urmă a şi ajuns. În afară de prezenţa sa cu trupul printre noi, niciodată nu-mi amintesc să mai fi făcut ceva.
După câteva zile la sfârşitul lui martie 1936, într-o adunare restrânsă ţinută în sala din Strada Turnului 33, părintele Iosif şi fraţii, au ţinut să-şi ia rămas bun în felul cel mai frumos de la noi cei care plecam în armata ţării.
- Voi plecaţi acum la oastea ţării - ne-a spus părintele în cuvântul său - dar nici acolo să nu uitaţi că voi sunteţi mai întâi de toate ostaşi ai Domnului Isus. Să daţi şi acolo dovadă că Domnul v-a învăţat ca să fiţi disciplinaţi, harnici şi destoinici în aşa fel ca toţi să vadă că voi sunteţi cu adevărat nişte oameni credincioşi, exemplu bun şi oameni de nădejde în toate privinţele. În felul acesta veţi face cinste Domnului şi Oastei Sale în care v-aţi înrolat ca să-L slujiţi.
Şi ne-a îmbrăţişat pe fiecare dintre noi.
Ce greu m-am despărţit atunci de părintele meu sufletesc şi de munca mea.
Venisem aici un copil, cu un cerc de cunoştinţe atât de îngust, iar acum aveam totuşi un nespus mai mare orizont în toate privinţele. Nu voi merge prea departe, dar voi reveni cât mai curând iarăşi aici. Dar chiar şi numai pentru câteva zile, de-ar fi fost depărtarea aceasta mă îndurera nespus de mult.
De fapt, de toţi ceilalţi uşor mă puteam despărţi, fiindcă niciodată ei nu se lipiseră deplin şi deosebit de mine nici unul. Nici eu de ei. Singur Viorel, fusese o excepţie. Dar după experienţele cu el - acum chiar doream să ne despărţim.
La plecare ne-am rugat singuri şi-am plâns mult cu capul pe umărul părintelui Iosif. Iar el cu mâinile împrejurul grumazului meu.
Ne-am făgăduit încă o dată dragoste până la moarte. Şi eu lui şi el mie.
Şi ne-am ţinut de cuvânt amândoi...
Slăvit să fie Domnul!