Cap. 13 - Jugul, sarcina și crucea

„Ce bine o să-ți pară cândva c-ai plâns acuma

ce mult ai să te bucuri de tot ce-ai suferit

când toată avuția o să-ți rămână numa’

ce-ai pătimit cu Domnul - și ce I-ai dăruit...”

Jugul este unirea, - este împreunarea cu Hristos.

Sarcina este lucrarea împreună cu El.

Iar crucea este suferința împreună cu Domnul, pătimirea împreună cu Hristos, jertfirea împreună, alipirea de soarta Lui - până la moarte cu El și pentru El.

Unii credincioși, ajung numai până la prima stare și rămân pe totdeauna la aceasta. Aceștia se hotărăsc pentru Domnul, se unesc cu El prin credință, ajung chiar la nașterea din nou și se bucură de această stare, - dar fără a merge niciodată mai departe de aici. Stau doar cu jugul, dar stau. Nu pășesc niciodată cu El, nu trag la nici o sarcină pentru Isus.

Alți credincioși, fac un pas mai departe. Ajung la înțelegerea adevărului că un suflet care a luat jugul lui Hristos, trebuie să și tragă la acest jug, alături de Domnul. Că trebuie să-și ia și ei asupra lor o parte din greutățile Lucrării Domnului, din sarcina lipsurilor Lui, a săracilor și a lucrătorilor Domnului.

Fac și aceștia ceva din asta, - dar nici ei mai departe nu merg niciodată. De orice suferință pentru Domnul, de orice risc pentru cauza Lui, de orice încercare care se ivește în calea lor cu Hristos, - se tem, se feresc, se ascund cu grijă și cu teamă.

Și numai cei puțini sunt aceia care luând jugul lui Hristos și înțelegând să tragă la sarcina Lui, sunt gata să poarte și crucea împreună cu El, primind ocara Lui, prigonirea Lui și suferința împreună cu El. Fără să fugă, fără să se lepede, fără să trădeze.

Desigur, fiecare dintre aceste trei cete de credincioși își va avea răsplata sa, atât pe pământ în mulțumirea și bucuria sufletească prin Duhul Domnului în urma alipirii lor de Hristos, cât și în ceruri de la El, pentru partea care au luat-o la sarcina și la crucea Lui. Dar răsplata celor ce prin răbdarea împreună cu Hristos s-au făcut vrednici de a împărăți împreună cu El, va fi nespus mai strălucită decât a tuturor celorlalți.

Eu le-am acceptat de la început și fără nici o teamă sau rezervă pe toate acestea!

Prin cele două dintâi, trecusem oarecum ușor... Ceva mai greu a început să-mi fie la cea de-a treia.

Cum însă Domnul mă trecuse printr-o oarecare experiență încă din primii ani cu El, încă din casa mea părintească de la sat - apoi câte ceva și prin școala și spitalizarea de la Oradea, iar aici câte ceva și la Sibiu, - nu-mi va fi cu neputință să trec și prin cele ce mă vor mai aștepta și-n viitor. Mai ales în timpul cât voi fi în armată.

După trei zile de ședere acasă la Râturi, în dimineața plecării la armată, - au trecut pe la mine luându-mă cu ei cei 5-6 colegi ai mei de contigent de acasă. Cărând în spate marile noastre cufere de lemn pline cu mâncare și cu de toate cele necesare acolo, am plecat pe jos la gară, unii singuri, alții mai însoțiți și de câte cineva de acasă.

Abia suiți în tren, colegii mei, mai aflându-și și pe alții ca ei începură să scoată sticlele de băutură, să bea și să cânte.

Văzându-mă că stau departe și că tot nu beau nici acum - mă mai luară în râs, dar după aceea mă lăsară în pace cu ale mele și își văzură de ale lor.

Eu am scos cartea mea și citeam. Ei luându-se de după cap începură să câte și să chiuie de răsuna mai puternic decât zgomotul trenului hodorogit.

Doar unul dintre ei, care nu lua parte la zgomotul celorlalți, se așezase și el lângă fereastra vagonului și privind mereu undeva departe cânta cu lacrimi în ochi. Țin bine minte și acum una din doinele pe care poate că le compunea chiar atunci. Avea un glas foarte frumos...

Sireacele ce regrute

când trecură peste munte

erau șase-șapte sute

- iar când veniră napoi

din necazuri și nevoi

mai veniră unu-doi...

...Astăzi când îmi aduc aminte de toți cei cu care am plecat atunci un vagon plin, mă gândesc cu amărăciune cum și-au prezis ei nenorocirea care îi aștepta în curând...

Cel care cânta și cei care se uniseră cu el cântând își preziseră tocmai soarta și viitorul lor. Într-adevăr din necazurile care au urmat îndată, cu concentrările și cu războiul cel greu și lung, - când veniră înapoi, mai rămăsese doar unul-doi dintre cei ce cântau atunci în vagonul care ne ducea spre începutul acestora.

Am fost repartizat pentru instrucție la un regiment de infanterie din Oradea.

Din prima zi aveam să fac cunoștință cu cel mai greu fel de armată care era pe atunci, cea de infanterist. Și cu cel mai îngrozitor tratament care se aplica atunci în primele săptămâni de instrucție bieților recruți.

Ofițerii și subofițerii ne-au lăsat pe seama gradaților, care la plutonul nostru erau niște caporali și niște fruntași foarte înapoiați - și de aceea foarte răi. Aflând din primele vorbe că eu sunt credincios și văzând la mine în cufăr cartea și nu sticla și țigările, se pregăteau să mă ia în primire cu toată răutatea de care erau în stare încă de la început:

- ...Lasă că te învățăm noi aci carte - zise unul rânjind la mine și privindu-mă cu niște ochi de lup.

La echipare, mi s-au aruncat din magazie niște haine rupte și peticite, vestonul lung și pantalonii scurți. Capela largă îmi venea până peste ochi și urechi, iar bocancii rupți abia li se ținea talpa în câteva cuie, care mă împungeau în degete și în călcâi.

Ne-am încolonat pe cinci, în frunte cu muzica regimentului care ne asurzea cu trâmbițele și tobele și ne-au scos pe poarta cazărmii spre câmpul de instrucție de la marginea orașului.

Îndată ce am ieșit pe poartă, caporalii se țineau pe lângă noi urlând: Stâng, drept, stânguuu... un-doi, un-doi, un-doi, stâng, drept, stânguuu... Și începură să lovească înjurând pe cel care nu știa să țină cadența și alinierea...

- Pași de defilare, marș! - sună o comandă scurtă și câteva palme peste capetele celor ce le cădeau la îndemână.

- Sus piciorul, să rupeți pământul!

Am ridicat și eu piciorul - dar de la primul pas de defilare, am rămas fără talpa bocancului drept.

Am ieșit din rând și am arătat caporalului meu piciorul gol și bocancul fără talpă.

Am primit două palme zdravene și o înjurătură îngrozitoare apoi de gât m-a împins spre subofițerul plutonului zicându-i:

- Ce fac cu el? - a rămas desculț!

- Du-l napoi la cazarmă să-i dea alți bocanci.

M-a luat din nou la înjurături și la ghionturi până la magazie - și iarăși tot așa înapoi până la câmpul de instrucție.

Dându-mi seama de nivelul lui, de atmosfera anume creată pentru noi printre ei, precum și de răbdarea ce mi se cerea să am eu în toată această încercare prin care cu voia și planul Domnului trebuia să trec, - mi-am înghițit lacrimile, mi-am plecat capul și n-am scos nici un cuvânt.

Îndată ce am sosit înapoi de la instrucție, rupți de foame și de oboseală, cu ochii plini de praf și de sudoare, cu mâinile murdare de culcări și de sculări prin praf și prin noroaie, cu hainele rupte și tăvălite, - a început mizeria din dormitor cu înjurăturile și bătăile, cu sub pat fuga marș - și cu drepți de sub pat, cu saltelele și cu păturile în cap.

Tocmai când se apropia rândul meu să merg prin flanc cu tot echipamentul la inspecție, cu hainele împăturite și cu bocancii lună - pregătit să iau și eu câteva centuri sau pumni ca și ceilalți dinaintea mea, - îmi auzii numele strigat de sergentul de la cancelaria companiei care intrase și-i oprise din program.

- Prezent! - am răspuns eu, din fața caporalului.

- Echipează-te și vino imediat cu mine la cancelarie.

- Să-l lași în pace pe acesta, îi zise el apoi caporalului care era și gata să mă judece după legea lui... Și să nu vă mai atingeți de el, căci din seara asta după instrucție el va lucra la cancelarie.

Cu o gură deschisă și cu niște ochi mirați, caporalul n-avu încotro, dar l-am văzut ce rău îi părea că mă scăpase din mâini, tocmai în clipa când credea el că-i venise mai bine să mă învețe... cum zisese. Sergentul de la cancelarie era omul comandantului și toți îi știau de respect, erau și mai inferiori ca el toți gradații noștri.

- Vino cu mine, îmi zise el, când eram echipat. Dacă știi să scrii bine vei lucra de azi înainte cu mine la cancelaria companiei, îndată ce vii de la instrucție. Măcar nu vei mai fi pe mâna ăstora care nu știu altceva decât să bată și să facă mizerie. Nu scapi de ei numai dacă ai avea să le tot dai să mănânce, să bea și să fumeze. Eu am văzut din foaia ta matricolă că ai o oarecare pregătire și nu știu ce m-a făcut să vin să te scap de acolo, fiindcă știu ce fac și acum cu bieții recruți.

Eu mă bucuram, mulțumind din toată inima Domnului meu care mă izbăvise din iadul acela cu urlete și cu lovituri. Toată cazarma părea o casă de nebuni. În toate dormitoarele răsuna: Drepți! Sub pat fuga marș. Afară fuga marș. Culcați, drepți. Înapoi fuga marș... Și iarăși lovituri și iarăși urlete și înjurături.

- Pentru ce se fac toate acestea? - l-am întrebat într-o zi pe sergent, în timp ce treceam cu el prin fața dormitoarelor atât de pline de praf că de-abia se vedea om cu om.

- Pentru formarea disciplinei militare, - pentru insuflarea fricii de superiori, pentru impunerea autorității, pentru anularea oricărui sentiment de personalitate, pentru egalizarea tuturora într-o mașină subordonată fără crâcnire, pentru executarea oarbă și necondiționată și pentru chinuirea drăcească a oamenilor, - îmi răspunse el supărat.

- Bine, și nimeni dintre comandanți nu știe ce se face aici? De ce lasă să se facă aceste grozăvii, fără să se ia nici o măsură?

- Ba știu toți... Dar aceasta este metoda. Le convine ca ei să nu aibă nici un fel de probleme cu oamenii. Pentru asta îi lasă pe mâna acestor brute ca să-i îngrozească cu acest tratament până nu mai este nimeni în stare să zică nici un cuvânt în fața lor. Dacă totuși se află cineva să zică, ofițerul se arată și mai dur decât caporalul. Vei vedea.

Acum stai aici și liniază la „situația” asta. Vom sta aici amândoi până când sună stingerea. Atunci mergi să te culci la patul tău în dormitor. Vei face cu grijă ceea ce ține de program, dar restul nu. Am să mai vorbesc eu cu ei.

Instrucția recruților era foarte grea. Hainele vechi și peticite ori ne strângeau, ori ne erau prea largi. Bocancii vechi și grei la fel. Pușca lungă și grea, baionetă, lopată, târnăcop, toate atârnate de centură, ranița cu masca, cu cartușe, cu grenade, cu pătura legată deasupra, cu altă mulțime de câte toate, gamelă, cană, bidon, ne-mpiedicau la mers, se încurcau peste cap la culcări, ne loveau peste genunchi, peste mâini, peste ochi...

Soarele cald, mișcările grăbite, țipetele, loviturile, fuga în dreapta și în stânga... Atâtea lucruri fără nici o noimă.

Întoarcerile, prezentările, foamea, setea, dorul după cei dragi...

Drumurile lungi prin soarele aprins și dogoritor. Bocancii care ne rodeau... Picioarele ne erau numai bășici sângerânde. Foamea care ne-ar fi făcut să mâncăm orice se găsea. Ochii usturând de sudorile murdare. Mâinile unse de pușcă și pline de noroi și praf... Toate acestea alcătuiau iadul în care ardeam de vii. Și de multe ori, în câte o clipă de repaus întins pe spate și cu ochii plini de lacrimi și roșii de sudoare, mă uitam în sus și nu mă rugam pentru nimic altceva decât să mor. Așa de singur și de chinuit eram.

Abia după o lună de la încorporare, după depunerea jurământului, ni s-a dat pentru prima dată câteva ceasuri de învoire în oraș.

Mi s-a părut că scap pentru câteva clipe chiar din iad.

Am luat-o întins spre locuința fratelui Malița. Ardeam de dorința de a afla ceva despre părintele Iosif și despre tot ce lăsasem acolo, de care fusesem rupt ca de o moarte - și despărțit ca de un mormânt.

El s-a umplut de o mare bucurie când m-a văzut. A scos din buzunar cinci sute de lei și mi i-a pus în mână zicându-mi:

- Sunt din partea părintelui Iosif, care mi-a trimis notița asta - ia-o și o citește.

Iau în mâna tremurândă hârtia sfântă și citesc printre lacrimi scrisul atât de drag și cunoscut venit ca din cer din partea celui mai apropiat de picioarele Tronului lui Hristos, cele câteva rânduri trimise spre iadul meu...

Preaiubitul nostru luptător, frate Malița,

- În Numele Domnului îți mulțumesc pentru toată dragostea și pentru tot ajutorul cu care ne-ai însoțit de la început. Bunul Dumnezeu care știe ostenelile și jertfele fiecăruia să vă dea răsplată de sus.

Vă mulțumesc în special pentru purtarea de grijă pe care o aveți dragului nostru Traian de la armată. Aveam nădejde să-l pot strămuta aici. Dar Domnul a voit altcum.

Te rog fierbinte frate să-i deschizi o rubrică în contul cărților noastre de acolo, dându-i totdeauna sumele de bani de care are lipsă pentru ca să nu ducă lipsă de nimic. Îl iubesc foarte mult ca pe un copil al Domnului și al meu și doresc să aibă la îndemână totdeauna ajutorul de care are lipsă.

Mulțumindu-ți pentru toate și rugând pe Domnul să vă dea ajutor și binecuvântare în toate.

- Am rămas,

Pr. Iosif Trifa.

N. B. Suntem acum pe o cale bună de înțelegere și cu mitropolia. De va fi în voia Domnului de sărbători vom avea mult dorita pace.

Fratele Malița, după ce văzu c-am terminat de citit scrisoarea părintelui către el, - scoase din buzunar o altă scrisoare zicând:

- Și acum iată asta, sosită pe adresa mea, în care desigur că îți scrie mai multe.

O deschid la fel cu mâinile încă tremurânde și cu ochii încă împăienjeniți de lacrimi:

Dragă Dorz, adevăratul meu copil în Domnul,

Domnul să te mângâie și să te păzească acolo departe unde ești. Nu poți să-ți închipui cât de rău îmi pare că m-am încrezut în Oprișan când mi-a promis că va interveni și va aranja ca tu să faci armata la Sibiu. Ce mult nădăjduiam că te voi avea aici lângă mine, nu ca să te mai pun tot la muncă ci ca să-mi fii aproape, căci atât de mult simt lipsa ta, mai ales acum când am rămas aproape singur cu toată munca. Niculiță umblă după căsătorie... Viorel și Titus sunt acum complet absorbiți de treburile politicii lor nefaste. Mi s-a dat și în privința asta încă o cruce grea pe lângă cele multe ce le am de dus. Numai Marini este cu mine, dar știi cât de bolnav este și el.

Abia acum văd cât de mult îmi lipsești și cât de mult te iubesc. Dacă vei primi cumva vreun concediu caută și vino cât mai curând. Doresc atât de mult să te văd și să mai stai măcar câteva zile la noi. Am scris preaiubitului nostru frate Malița de la Oradea ca din costul cărților noastre să-ți deschidă un cont - și de la el să iei totdeauna banii de care ai nevoie ca să nu duci lipsă acolo unde sunt atâtea lipsuri, până când Domnul va face să treacă și asta.

Când mai poți, trimite-ne câte o poezie nouă, sunt atât de gustate și dorite poeziile tale. Toți întreabă de tine și așteaptă vești. Ne gândim să-ți strângem poeziile cele publicate și cele mai noi ca să ți le publicăm în al doilea volum. Primul volum s-a terminat și ni se cer mereu.

Te îmbrățișez fierbinte în Domnul și-ți doresc tot harul și ajutorul Scumpului nostru Mântuitor, ca unui copil iubit al meu. Slăvit să fie Domnul!

Pr. I. Trifa.

Îmi simțeam inima ca o catapeteasmă sfâșiată de sus și până jos. Sufeream mai cumplit ca orice durere lipsa lui și depărtarea dintre noi. Îmi părea și mie nespus de rău că fr. Oprișan ne-a înșelat. El era doar director într-un minister, om care se lăuda cu multe relații. Desigur că i-ar fi fost ușor să facă treaba asta cum făcea multe altele, - dar cine se deprinde să-și modifice credința după interes, își prețuiește și cuvântul tot după cât avantaj personal are în urma lui.

Omul care își poate schimba cuvântul dat lui Dumnezeu cum să și-l mai țină pe cel dat oamenilor? Oprișan așa făcuse, nu numai cu acest cuvânt ci și cu altele mult mai mari.

Ce odios este omul fățarnic și oportunist, care se călăuzește numai după vântul interesului său lumesc.

Ceilalți ofițeri de rangul și de felul lui Oprișan, de la București, se prăbușiseră și ei cel puțin de la primul atac. Și nu se mai ridicaseră. Dar Oprișan ca un avocat ce era, mai oportunist ca ceilalți alerga încă după doi iepuri. Urmărind felurite interese, căuta încă să plutească în amândouă luntrile. Promițând și unei tabere și celeilalte, își urmărea de fapt numai scopurile sale.

Însă l-a ajuns curând și pe el ca și pe alții răsplata lui Dumnezeu, după cum o și merita.

Nu mă îndurerau atât de mult faptele lui Oprișan care era totuși un străin, deși îmi era încă vie în minte scrisoarea trimisă părintelui Iosif, când și el ceruse să fie înscris în Oastea Domnului, tot în același an 1930, ca și mine și ca ceilalți. Ce legământ solemn își luase și el atunci și ce promisiuni făcuse în fața Domnului că va fi credincios și statornic până la moarte.

Și iată cât și le ținuse!...

Ci mă durea cel mai mult ceea ce făcuseră Viorel și Titus, chiar ei cei doi la care părintele ținuse ca la ochii lui...

Și iată acum, chiar în ceasurile lui cele mai grele, ei îi mai adăugau o cruce, poate cea mai grea, pe lângă cele multe pe care le avea de dus - cum scria el. Vai de viitorul acestor fii care în loc de bucurie fac cea mai mare durere părintelui lor și martirului lui Hristos.

Am purtat multă vreme scrisoarea aceasta dureroasă în buzunarul tunicii mele soioase și transpirate. Am citit-o de multe ori până ce am învățat pe de rost și n-am uitat-o nici astăzi. Pe urmă am adăugat-o la toate celelalte scumpe răvașe ce le-am mai primit de la părintele și de la alte mâini sfinte până ce le-am așezat în locul cel mai de cinste acasă.

Dar toate au căzut în 1950 pradă primului pârjol nimicitor care mi-a pustiit casa împreună cu alte multe comori care nu vor mai putea fi nici refăcute, nici înlocuite cu nimic pe lumea asta niciodată.

După încheierea primei perioade de instrucție, am primit concediul de vară de aproape două luni. Am mers direct la Sibiu lângă părintele pe care l-am aflat doborât de muncă și de boală.

Treburile administrației mergeau și ele din ce în ce mai greu din pricina celor doi fii, care departe de a se îndrepta lucrau tot mai nesupuși părintelui. Vrăjmașul Lucrării Domnului lucra cu putere pentru nimicirea atât dinăuntru cât și dinafară.

Intrigile și manevrele mitropolitului și ale anturajului său nu se fereau nici de cele mai vinovate metode în atingerea scopului lor. Astfel mitropolitul își introdusese oameni de-ai săi până și în mișcările politice extremiste, pentru a-și avea pretutindeni susținători și unelte. Cu ajutorul unor astfel de oameni i-au atras pe Viorel și pe Titus tot mai adânc în aceste afaceri politice necurate, pentru a-i da în felul acesta părintelui și Oastei Domnului un colorit politic și apoi a-i crea greutăți cu autoritățile. Acești copii nepricepuți au căzut în cursa aceasta și într-adevăr ne-au creat mari necazuri - din pricina numelui lor pe care îl purtau prin acele locuri urâte.

Pe lângă asta, părintele Iosif fiind dat în judecata instanței bisericești, în prima judecată din 1935, a fost condamnat cu caterisire.

Nu s-a ținut seama de nici o apărare a celui învinuit și de nici o dreptate. Pârâtorul era și judecător, așa că se înțelege ce judecată dreaptă a putut face.

În 1936 s-a ținut a doua judecată, după apelul făcut împotriva primei ședințe de caterisire. Dar și a doua instanță care era tot pârâtorul, a judecat scurt și repede, menținând sentința de condamnare dată de prima instanță tot a lui.

Metoda era profund nedreaptă! De la început procesul trebuia transferat unei alte instanțe de judecată imparțială. Dar victima a fost lăsată deplin în mâinile agresorului, care cu ajutorul legii și cu complicitatea tuturor celorlalți mai mari ai clerului, săvârșeau crima fără nici o frică de Dumnezeu și fără nici o rușine de lumea care vedea și striga după ei din toate părțile.

Iar prietenii lăudăroși fugiseră și se ascunseseră până la urmă, ca niște vrăbii la vederea uliului, lăsând-o pe cea prinsă în ghearele lui să-i facă ce voia cu el.

Concediul meu de vară trecu repede. Între timp fratele Marini se mai refăcuse. Și părintele se simțea ceva mai bine. Vonica nu era acolo, plecase undeva prin județul Vlașca, la o fată cu care începuse corespondență de căsătorie. În toamnă s-au și căsătorit fără voia părinților lui, care doreau ca el mai întâi să-și termine teologia spre a-și face un rost, apoi să se căsătorească.

Dar el nu i-a ascultat, iar ei nu l-au mai primit acasă. La marile lor stăruințe, părintele Iosif i-a primit pe amândoi făcându-i rost și soției lui de serviciu la administrație ajutându-i astfel cu înțelegere și dragoste să treacă cu bine peste momentul acesta atât de greu pentru ei.

Dar în curând femeia aceasta pretențioasă și mândră l-a manevrat în așa fel pe Vonica încât el a ajuns să intre pe ascuns în legătură cu mitropolitul pentru terminarea teologiei, ca ea să ajungă preoteasă.

Prețul care i se cerea lui Vonica era trădarea părintelui și trecerea lor în tabăra de vrăjmași ai Oastei.

Și până la urmă Vonica acolo a ajuns. Dar despre asta vom avea de vorbit mai târziu.

După plecarea mea din concediul de vară la unitatea mea, aflasem că fusesem transferat cu serviciul la Comandamentul Diviziei la un birou.

La noua mea muncă, eram scutit de unele din necazurile avute în primele luni, dar dădusem și aici peste altele. Aveam în schimb mult mai mult timp liber și puteam să lucrez mai mult pentru Domnul. Puteam merge zilnic în oraș, ținând astfel legătura mai îndeaproape atât cu fratele Malița cât și cu Sibiul.

Aici părintele îmi scria direct și în timpul acela am avut o bogată corespondență cu el. Nu mai scriam nimănui decât lui și nu-mi mai scria nimeni altcineva decât el. Mi-a cerut în câteva rânduri ce anume poezii pe ce subiecte să-i scriu pentru completarea tâlcuirilor sale din gazetă, ori calendar ori cărțile ce le scria.

Concediile următoare de iarnă și vară le-am petrecut în cea mai mare parte tot la Sibiu, ajutând după puterile mele la continuarea lucrului împreună cu părintele și cu fr. Marini.

În vara anului 1936 părintele mi-a tipărit a doua culegere de poezii Pe drumul crucii, după cum spusese.

Îndată după vestea asta de bucurie, am primit din partea părintelui și vestea tristă a trădării lui Vonica și a trecerii lui în tabăra mitropolitului printr-un articol plin de învinuiri josnice, publicat împotriva binefăcătorului său, în gazetele mitropoliei. Acesta era prețul cerut lui.

Astfel cel ce mâncase cu noi din același blid, întorcea acum cel mai murdar călcâi împotriva binefăcătorului său, chiar în unul din cele mai grele momente ale vieții lui și a Lucrării Domnului Isus.

Câtă vreme fusese necăsătorit rezistase și Vonica frumos împreună cu noi, la toate chemările și promisiunile ademenitoare ce ni se făcuseră din partea mitropoliei, ca să trecem și noi de partea lor părăsindu-l pe părintele nostru și cauza sfântă. Dar acum nevastă-sa de care el a ascultat mai mult decât de Dumnezeu - l-a făcut să cedeze, până ce a căzut, primind târgul și trecând în slujba lor.

Am scris despre Vonica și trădarea lui pe larg în Istoria Oastei din vremea aceea. Și nu voi mai stărui mult aici asupra acestui fapt amar. N-aș vrea să închei însă aceste rânduri înainte de a mă opri adânc asupra unor amare învățăminte care trebuiesc neapărat trase din niște fapte ca și cele de care am vorbit.

Orice trădare a cauzei lui Hristos a cuiva care a avut parte de o chemare și de un loc deosebit în slujba cea sfântă a Lui, aduce după sine o cutremurătoare judecată și grea pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Este de o mie de ori mai ușor pentru un suflet nici să nu-L cunoască pe Domnul - decât după ce L-a cunoscut să devină un vânzător al Lui și al Lucrării Sale.

Dacă cineva nu-L cunoaște pe Dumnezeu, are o dezvinovățire. Dar după ce L-a cunoscut are o mie de învinovățiri.

După trecerea lui Vonica în tabăra adversarilor părintelui, lui i s-a cerut cel mai murdar preț de batjocuri și învinuiri, iar el l-a dat. Ceea ce nici un alt batjocoritor n-a îndrăznit să scrie pe hârtie în văzul lui Dumnezeu și al lumii - acest om netrebnic a scris.

A și fost răsplătit cu tot ce a vrut. A fost făcut preot la catedrală, apoi consilier. I s-a dat locul de redactor al gazetelor mitropoliei, înlocuindu-l pe primul vânzător al părintelui, pe preotul Secaș. Acesta al doilea îl întrecuse chiar și pe primul, pe Secaș înaintașul său în trădare.

Dar toate onorurile și satisfacțiile acestea, nu i-au folosit decât vreo trei ani, după care s-a îmbolnăvit grav de data aceasta fără vindecare pentru totdeauna.

A zăcut prin diferite spitale, a cerut să fie dus în felurite locuri spre a-și căpăta liniștea, la Poiana în locurile natale, la Păltiniș în viile mitropoliei, la mânăstirea Brâncoveanu de la Făgăraș, - dar nicăieri nu și-a mai aflat nici sănătatea nici liniștea. A murit acolo strigând:

- „Deschideți porțile”.

Nevasta i-a rămas văduvă, iar copiii orfani.

Pe pământ asta i-a fost răsplata lui Vonica.

Cea de sub pământ și-o primește acolo.

Ce cutremurătoare concluzie putem trage cu toții și din asta.

Slăvit să fie Domnul!