Cap. 13 - Jugul, sarcina şi crucea

„Ce bine o să-ţi pară cândva c-ai plâns acuma

ce mult ai să te bucuri de tot ce-ai suferit

când toată avuţia o să-ţi rămână numa’

ce-ai pătimit cu Domnul - şi ce I-ai dăruit...”

Jugul este unirea, - este împreunarea cu Hristos.

Sarcina este lucrarea împreună cu El.

Iar crucea este suferinţa împreună cu Domnul, pătimirea împreună cu Hristos, jertfirea împreună, alipirea de soarta Lui - până la moarte cu El şi pentru El.

Unii credincioşi, ajung numai până la prima stare şi rămân pe totdeauna la aceasta. Aceştia se hotărăsc pentru Domnul, se unesc cu El prin credinţă, ajung chiar la naşterea din nou şi se bucură de această stare, - dar fără a merge niciodată mai departe de aici. Stau doar cu jugul, dar stau. Nu păşesc niciodată cu El, nu trag la nici o sarcină pentru Isus.

Alţi credincioşi, fac un pas mai departe. Ajung la înţelegerea adevărului că un suflet care a luat jugul lui Hristos, trebuie să şi tragă la acest jug, alături de Domnul. Că trebuie să-şi ia şi ei asupra lor o parte din greutăţile Lucrării Domnului, din sarcina lipsurilor Lui, a săracilor şi a lucrătorilor Domnului.

Fac şi aceştia ceva din asta, - dar nici ei mai departe nu merg niciodată. De orice suferinţă pentru Domnul, de orice risc pentru cauza Lui, de orice încercare care se iveşte în calea lor cu Hristos, - se tem, se feresc, se ascund cu grijă şi cu teamă.

Şi numai cei puţini sunt aceia care luând jugul lui Hristos şi înţelegând să tragă la sarcina Lui, sunt gata să poarte şi crucea împreună cu El, primind ocara Lui, prigonirea Lui şi suferinţa împreună cu El. Fără să fugă, fără să se lepede, fără să trădeze.

Desigur, fiecare dintre aceste trei cete de credincioşi îşi va avea răsplata sa, atât pe pământ în mulţumirea şi bucuria sufletească prin Duhul Domnului în urma alipirii lor de Hristos, cât şi în ceruri de la El, pentru partea care au luat-o la sarcina şi la crucea Lui. Dar răsplata celor ce prin răbdarea împreună cu Hristos s-au făcut vrednici de a împărăţi împreună cu El, va fi nespus mai strălucită decât a tuturor celorlalţi.

Eu le-am acceptat de la început şi fără nici o teamă sau rezervă pe toate acestea!

Prin cele două dintâi, trecusem oarecum uşor... Ceva mai greu a început să-mi fie la cea de-a treia.

Cum însă Domnul mă trecuse printr-o oarecare experienţă încă din primii ani cu El, încă din casa mea părintească de la sat - apoi câte ceva şi prin şcoala şi spitalizarea de la Oradea, iar aici câte ceva şi la Sibiu, - nu-mi va fi cu neputinţă să trec şi prin cele ce mă vor mai aştepta şi-n viitor. Mai ales în timpul cât voi fi în armată.

După trei zile de şedere acasă la Râturi, în dimineaţa plecării la armată, - au trecut pe la mine luându-mă cu ei cei 5-6 colegi ai mei de contigent de acasă. Cărând în spate marile noastre cufere de lemn pline cu mâncare şi cu de toate cele necesare acolo, am plecat pe jos la gară, unii singuri, alţii mai însoţiţi şi de câte cineva de acasă.

Abia suiţi în tren, colegii mei, mai aflându-şi şi pe alţii ca ei începură să scoată sticlele de băutură, să bea şi să cânte.

Văzându-mă că stau departe şi că tot nu beau nici acum - mă mai luară în râs, dar după aceea mă lăsară în pace cu ale mele şi îşi văzură de ale lor.

Eu am scos cartea mea şi citeam. Ei luându-se de după cap începură să câte şi să chiuie de răsuna mai puternic decât zgomotul trenului hodorogit.

Doar unul dintre ei, care nu lua parte la zgomotul celorlalţi, se aşezase şi el lângă fereastra vagonului şi privind mereu undeva departe cânta cu lacrimi în ochi. Ţin bine minte şi acum una din doinele pe care poate că le compunea chiar atunci. Avea un glas foarte frumos...

Sireacele ce regrute

când trecură peste munte

erau şase-şapte sute

- iar când veniră napoi

din necazuri şi nevoi

mai veniră unu-doi...

...Astăzi când îmi aduc aminte de toţi cei cu care am plecat atunci un vagon plin, mă gândesc cu amărăciune cum şi-au prezis ei nenorocirea care îi aştepta în curând...

Cel care cânta şi cei care se uniseră cu el cântând îşi preziseră tocmai soarta şi viitorul lor. Într-adevăr din necazurile care au urmat îndată, cu concentrările şi cu războiul cel greu şi lung, - când veniră înapoi, mai rămăsese doar unul-doi dintre cei ce cântau atunci în vagonul care ne ducea spre începutul acestora.

Am fost repartizat pentru instrucţie la un regiment de infanterie din Oradea.

Din prima zi aveam să fac cunoştinţă cu cel mai greu fel de armată care era pe atunci, cea de infanterist. Şi cu cel mai îngrozitor tratament care se aplica atunci în primele săptămâni de instrucţie bieţilor recruţi.

Ofiţerii şi subofiţerii ne-au lăsat pe seama gradaţilor, care la plutonul nostru erau nişte caporali şi nişte fruntaşi foarte înapoiaţi - şi de aceea foarte răi. Aflând din primele vorbe că eu sunt credincios şi văzând la mine în cufăr cartea şi nu sticla şi ţigările, se pregăteau să mă ia în primire cu toată răutatea de care erau în stare încă de la început:

- ...Lasă că te învăţăm noi aci carte - zise unul rânjind la mine şi privindu-mă cu nişte ochi de lup.

La echipare, mi s-au aruncat din magazie nişte haine rupte şi peticite, vestonul lung şi pantalonii scurţi. Capela largă îmi venea până peste ochi şi urechi, iar bocancii rupţi abia li se ţinea talpa în câteva cuie, care mă împungeau în degete şi în călcâi.

Ne-am încolonat pe cinci, în frunte cu muzica regimentului care ne asurzea cu trâmbiţele şi tobele şi ne-au scos pe poarta cazărmii spre câmpul de instrucţie de la marginea oraşului.

Îndată ce am ieşit pe poartă, caporalii se ţineau pe lângă noi urlând: Stâng, drept, stânguuu... un-doi, un-doi, un-doi, stâng, drept, stânguuu... Şi începură să lovească înjurând pe cel care nu ştia să ţină cadenţa şi alinierea...

- Paşi de defilare, marş! - sună o comandă scurtă şi câteva palme peste capetele celor ce le cădeau la îndemână.

- Sus piciorul, să rupeţi pământul!

Am ridicat şi eu piciorul - dar de la primul pas de defilare, am rămas fără talpa bocancului drept.

Am ieşit din rând şi am arătat caporalului meu piciorul gol şi bocancul fără talpă.

Am primit două palme zdravene şi o înjurătură îngrozitoare apoi de gât m-a împins spre subofiţerul plutonului zicându-i:

- Ce fac cu el? - a rămas desculţ!

- Du-l napoi la cazarmă să-i dea alţi bocanci.

M-a luat din nou la înjurături şi la ghionturi până la magazie - şi iarăşi tot aşa înapoi până la câmpul de instrucţie.

Dându-mi seama de nivelul lui, de atmosfera anume creată pentru noi printre ei, precum şi de răbdarea ce mi se cerea să am eu în toată această încercare prin care cu voia şi planul Domnului trebuia să trec, - mi-am înghiţit lacrimile, mi-am plecat capul şi n-am scos nici un cuvânt.

Îndată ce am sosit înapoi de la instrucţie, rupţi de foame şi de oboseală, cu ochii plini de praf şi de sudoare, cu mâinile murdare de culcări şi de sculări prin praf şi prin noroaie, cu hainele rupte şi tăvălite, - a început mizeria din dormitor cu înjurăturile şi bătăile, cu sub pat fuga marş - şi cu drepţi de sub pat, cu saltelele şi cu păturile în cap.

Tocmai când se apropia rândul meu să merg prin flanc cu tot echipamentul la inspecţie, cu hainele împăturite şi cu bocancii lună - pregătit să iau şi eu câteva centuri sau pumni ca şi ceilalţi dinaintea mea, - îmi auzii numele strigat de sergentul de la cancelaria companiei care intrase şi-i oprise din program.

- Prezent! - am răspuns eu, din faţa caporalului.

- Echipează-te şi vino imediat cu mine la cancelarie.

- Să-l laşi în pace pe acesta, îi zise el apoi caporalului care era şi gata să mă judece după legea lui... Şi să nu vă mai atingeţi de el, căci din seara asta după instrucţie el va lucra la cancelarie.

Cu o gură deschisă şi cu nişte ochi miraţi, caporalul n-avu încotro, dar l-am văzut ce rău îi părea că mă scăpase din mâini, tocmai în clipa când credea el că-i venise mai bine să mă înveţe... cum zisese. Sergentul de la cancelarie era omul comandantului şi toţi îi ştiau de respect, erau şi mai inferiori ca el toţi gradaţii noştri.

- Vino cu mine, îmi zise el, când eram echipat. Dacă ştii să scrii bine vei lucra de azi înainte cu mine la cancelaria companiei, îndată ce vii de la instrucţie. Măcar nu vei mai fi pe mâna ăstora care nu ştiu altceva decât să bată şi să facă mizerie. Nu scapi de ei numai dacă ai avea să le tot dai să mănânce, să bea şi să fumeze. Eu am văzut din foaia ta matricolă că ai o oarecare pregătire şi nu ştiu ce m-a făcut să vin să te scap de acolo, fiindcă ştiu ce fac şi acum cu bieţii recruţi.

Eu mă bucuram, mulţumind din toată inima Domnului meu care mă izbăvise din iadul acela cu urlete şi cu lovituri. Toată cazarma părea o casă de nebuni. În toate dormitoarele răsuna: Drepţi! Sub pat fuga marş. Afară fuga marş. Culcaţi, drepţi. Înapoi fuga marş... Şi iarăşi lovituri şi iarăşi urlete şi înjurături.

- Pentru ce se fac toate acestea? - l-am întrebat într-o zi pe sergent, în timp ce treceam cu el prin faţa dormitoarelor atât de pline de praf că de-abia se vedea om cu om.

- Pentru formarea disciplinei militare, - pentru insuflarea fricii de superiori, pentru impunerea autorităţii, pentru anularea oricărui sentiment de personalitate, pentru egalizarea tuturora într-o maşină subordonată fără crâcnire, pentru executarea oarbă şi necondiţionată şi pentru chinuirea drăcească a oamenilor, - îmi răspunse el supărat.

- Bine, şi nimeni dintre comandanţi nu ştie ce se face aici? De ce lasă să se facă aceste grozăvii, fără să se ia nici o măsură?

- Ba ştiu toţi... Dar aceasta este metoda. Le convine ca ei să nu aibă nici un fel de probleme cu oamenii. Pentru asta îi lasă pe mâna acestor brute ca să-i îngrozească cu acest tratament până nu mai este nimeni în stare să zică nici un cuvânt în faţa lor. Dacă totuşi se află cineva să zică, ofiţerul se arată şi mai dur decât caporalul. Vei vedea.

Acum stai aici şi liniază la „situaţia” asta. Vom sta aici amândoi până când sună stingerea. Atunci mergi să te culci la patul tău în dormitor. Vei face cu grijă ceea ce ţine de program, dar restul nu. Am să mai vorbesc eu cu ei.

Instrucţia recruţilor era foarte grea. Hainele vechi şi peticite ori ne strângeau, ori ne erau prea largi. Bocancii vechi şi grei la fel. Puşca lungă şi grea, baionetă, lopată, târnăcop, toate atârnate de centură, raniţa cu masca, cu cartuşe, cu grenade, cu pătura legată deasupra, cu altă mulţime de câte toate, gamelă, cană, bidon, ne-mpiedicau la mers, se încurcau peste cap la culcări, ne loveau peste genunchi, peste mâini, peste ochi...

Soarele cald, mişcările grăbite, ţipetele, loviturile, fuga în dreapta şi în stânga... Atâtea lucruri fără nici o noimă.

Întoarcerile, prezentările, foamea, setea, dorul după cei dragi...

Drumurile lungi prin soarele aprins şi dogoritor. Bocancii care ne rodeau... Picioarele ne erau numai băşici sângerânde. Foamea care ne-ar fi făcut să mâncăm orice se găsea. Ochii usturând de sudorile murdare. Mâinile unse de puşcă şi pline de noroi şi praf... Toate acestea alcătuiau iadul în care ardeam de vii. Şi de multe ori, în câte o clipă de repaus întins pe spate şi cu ochii plini de lacrimi şi roşii de sudoare, mă uitam în sus şi nu mă rugam pentru nimic altceva decât să mor. Aşa de singur şi de chinuit eram.

Abia după o lună de la încorporare, după depunerea jurământului, ni s-a dat pentru prima dată câteva ceasuri de învoire în oraş.

Mi s-a părut că scap pentru câteva clipe chiar din iad.

Am luat-o întins spre locuinţa fratelui Maliţa. Ardeam de dorinţa de a afla ceva despre părintele Iosif şi despre tot ce lăsasem acolo, de care fusesem rupt ca de o moarte - şi despărţit ca de un mormânt.

El s-a umplut de o mare bucurie când m-a văzut. A scos din buzunar cinci sute de lei şi mi i-a pus în mână zicându-mi:

- Sunt din partea părintelui Iosif, care mi-a trimis notiţa asta - ia-o şi o citeşte.

Iau în mâna tremurândă hârtia sfântă şi citesc printre lacrimi scrisul atât de drag şi cunoscut venit ca din cer din partea celui mai apropiat de picioarele Tronului lui Hristos, cele câteva rânduri trimise spre iadul meu...

Preaiubitul nostru luptător, frate Maliţa,

- În Numele Domnului îţi mulţumesc pentru toată dragostea şi pentru tot ajutorul cu care ne-ai însoţit de la început. Bunul Dumnezeu care ştie ostenelile şi jertfele fiecăruia să vă dea răsplată de sus.

Vă mulţumesc în special pentru purtarea de grijă pe care o aveţi dragului nostru Traian de la armată. Aveam nădejde să-l pot strămuta aici. Dar Domnul a voit altcum.

Te rog fierbinte frate să-i deschizi o rubrică în contul cărţilor noastre de acolo, dându-i totdeauna sumele de bani de care are lipsă pentru ca să nu ducă lipsă de nimic. Îl iubesc foarte mult ca pe un copil al Domnului şi al meu şi doresc să aibă la îndemână totdeauna ajutorul de care are lipsă.

Mulţumindu-ţi pentru toate şi rugând pe Domnul să vă dea ajutor şi binecuvântare în toate.

- Am rămas,

Pr. Iosif Trifa.

N. B. Suntem acum pe o cale bună de înţelegere şi cu mitropolia. De va fi în voia Domnului de sărbători vom avea mult dorita pace.

Fratele Maliţa, după ce văzu c-am terminat de citit scrisoarea părintelui către el, - scoase din buzunar o altă scrisoare zicând:

- Şi acum iată asta, sosită pe adresa mea, în care desigur că îţi scrie mai multe.

O deschid la fel cu mâinile încă tremurânde şi cu ochii încă împăienjeniţi de lacrimi:

Dragă Dorz, adevăratul meu copil în Domnul,

Domnul să te mângâie şi să te păzească acolo departe unde eşti. Nu poţi să-ţi închipui cât de rău îmi pare că m-am încrezut în Oprişan când mi-a promis că va interveni şi va aranja ca tu să faci armata la Sibiu. Ce mult nădăjduiam că te voi avea aici lângă mine, nu ca să te mai pun tot la muncă ci ca să-mi fii aproape, căci atât de mult simt lipsa ta, mai ales acum când am rămas aproape singur cu toată munca. Niculiţă umblă după căsătorie... Viorel şi Titus sunt acum complet absorbiţi de treburile politicii lor nefaste. Mi s-a dat şi în privinţa asta încă o cruce grea pe lângă cele multe ce le am de dus. Numai Marini este cu mine, dar ştii cât de bolnav este şi el.

Abia acum văd cât de mult îmi lipseşti şi cât de mult te iubesc. Dacă vei primi cumva vreun concediu caută şi vino cât mai curând. Doresc atât de mult să te văd şi să mai stai măcar câteva zile la noi. Am scris preaiubitului nostru frate Maliţa de la Oradea ca din costul cărţilor noastre să-ţi deschidă un cont - şi de la el să iei totdeauna banii de care ai nevoie ca să nu duci lipsă acolo unde sunt atâtea lipsuri, până când Domnul va face să treacă şi asta.

Când mai poţi, trimite-ne câte o poezie nouă, sunt atât de gustate şi dorite poeziile tale. Toţi întreabă de tine şi aşteaptă veşti. Ne gândim să-ţi strângem poeziile cele publicate şi cele mai noi ca să ţi le publicăm în al doilea volum. Primul volum s-a terminat şi ni se cer mereu.

Te îmbrăţişez fierbinte în Domnul şi-ţi doresc tot harul şi ajutorul Scumpului nostru Mântuitor, ca unui copil iubit al meu. Slăvit să fie Domnul!

Pr. I. Trifa.

Îmi simţeam inima ca o catapeteasmă sfâşiată de sus şi până jos. Sufeream mai cumplit ca orice durere lipsa lui şi depărtarea dintre noi. Îmi părea şi mie nespus de rău că fr. Oprişan ne-a înşelat. El era doar director într-un minister, om care se lăuda cu multe relaţii. Desigur că i-ar fi fost uşor să facă treaba asta cum făcea multe altele, - dar cine se deprinde să-şi modifice credinţa după interes, îşi preţuieşte şi cuvântul tot după cât avantaj personal are în urma lui.

Omul care îşi poate schimba cuvântul dat lui Dumnezeu cum să şi-l mai ţină pe cel dat oamenilor? Oprişan aşa făcuse, nu numai cu acest cuvânt ci şi cu altele mult mai mari.

Ce odios este omul făţarnic şi oportunist, care se călăuzeşte numai după vântul interesului său lumesc.

Ceilalţi ofiţeri de rangul şi de felul lui Oprişan, de la Bucureşti, se prăbuşiseră şi ei cel puţin de la primul atac. Şi nu se mai ridicaseră. Dar Oprişan ca un avocat ce era, mai oportunist ca ceilalţi alerga încă după doi iepuri. Urmărind felurite interese, căuta încă să plutească în amândouă luntrile. Promiţând şi unei tabere şi celeilalte, îşi urmărea de fapt numai scopurile sale.

Însă l-a ajuns curând şi pe el ca şi pe alţii răsplata lui Dumnezeu, după cum o şi merita.

Nu mă îndurerau atât de mult faptele lui Oprişan care era totuşi un străin, deşi îmi era încă vie în minte scrisoarea trimisă părintelui Iosif, când şi el ceruse să fie înscris în Oastea Domnului, tot în acelaşi an 1930, ca şi mine şi ca ceilalţi. Ce legământ solemn îşi luase şi el atunci şi ce promisiuni făcuse în faţa Domnului că va fi credincios şi statornic până la moarte.

Şi iată cât şi le ţinuse!...

Ci mă durea cel mai mult ceea ce făcuseră Viorel şi Titus, chiar ei cei doi la care părintele ţinuse ca la ochii lui...

Şi iată acum, chiar în ceasurile lui cele mai grele, ei îi mai adăugau o cruce, poate cea mai grea, pe lângă cele multe pe care le avea de dus - cum scria el. Vai de viitorul acestor fii care în loc de bucurie fac cea mai mare durere părintelui lor şi martirului lui Hristos.

Am purtat multă vreme scrisoarea aceasta dureroasă în buzunarul tunicii mele soioase şi transpirate. Am citit-o de multe ori până ce am învăţat pe de rost şi n-am uitat-o nici astăzi. Pe urmă am adăugat-o la toate celelalte scumpe răvaşe ce le-am mai primit de la părintele şi de la alte mâini sfinte până ce le-am aşezat în locul cel mai de cinste acasă.

Dar toate au căzut în 1950 pradă primului pârjol nimicitor care mi-a pustiit casa împreună cu alte multe comori care nu vor mai putea fi nici refăcute, nici înlocuite cu nimic pe lumea asta niciodată.

După încheierea primei perioade de instrucţie, am primit concediul de vară de aproape două luni. Am mers direct la Sibiu lângă părintele pe care l-am aflat doborât de muncă şi de boală.

Treburile administraţiei mergeau şi ele din ce în ce mai greu din pricina celor doi fii, care departe de a se îndrepta lucrau tot mai nesupuşi părintelui. Vrăjmaşul Lucrării Domnului lucra cu putere pentru nimicirea atât dinăuntru cât şi dinafară.

Intrigile şi manevrele mitropolitului şi ale anturajului său nu se fereau nici de cele mai vinovate metode în atingerea scopului lor. Astfel mitropolitul îşi introdusese oameni de-ai săi până şi în mişcările politice extremiste, pentru a-şi avea pretutindeni susţinători şi unelte. Cu ajutorul unor astfel de oameni i-au atras pe Viorel şi pe Titus tot mai adânc în aceste afaceri politice necurate, pentru a-i da în felul acesta părintelui şi Oastei Domnului un colorit politic şi apoi a-i crea greutăţi cu autorităţile. Aceşti copii nepricepuţi au căzut în cursa aceasta şi într-adevăr ne-au creat mari necazuri - din pricina numelui lor pe care îl purtau prin acele locuri urâte.

Pe lângă asta, părintele Iosif fiind dat în judecata instanţei bisericeşti, în prima judecată din 1935, a fost condamnat cu caterisire.

Nu s-a ţinut seama de nici o apărare a celui învinuit şi de nici o dreptate. Pârâtorul era şi judecător, aşa că se înţelege ce judecată dreaptă a putut face.

În 1936 s-a ţinut a doua judecată, după apelul făcut împotriva primei şedinţe de caterisire. Dar şi a doua instanţă care era tot pârâtorul, a judecat scurt şi repede, menţinând sentinţa de condamnare dată de prima instanţă tot a lui.

Metoda era profund nedreaptă! De la început procesul trebuia transferat unei alte instanţe de judecată imparţială. Dar victima a fost lăsată deplin în mâinile agresorului, care cu ajutorul legii şi cu complicitatea tuturor celorlalţi mai mari ai clerului, săvârşeau crima fără nici o frică de Dumnezeu şi fără nici o ruşine de lumea care vedea şi striga după ei din toate părţile.

Iar prietenii lăudăroşi fugiseră şi se ascunseseră până la urmă, ca nişte vrăbii la vederea uliului, lăsând-o pe cea prinsă în ghearele lui să-i facă ce voia cu el.

Concediul meu de vară trecu repede. Între timp fratele Marini se mai refăcuse. Şi părintele se simţea ceva mai bine. Vonica nu era acolo, plecase undeva prin judeţul Vlaşca, la o fată cu care începuse corespondenţă de căsătorie. În toamnă s-au şi căsătorit fără voia părinţilor lui, care doreau ca el mai întâi să-şi termine teologia spre a-şi face un rost, apoi să se căsătorească.

Dar el nu i-a ascultat, iar ei nu l-au mai primit acasă. La marile lor stăruinţe, părintele Iosif i-a primit pe amândoi făcându-i rost şi soţiei lui de serviciu la administraţie ajutându-i astfel cu înţelegere şi dragoste să treacă cu bine peste momentul acesta atât de greu pentru ei.

Dar în curând femeia aceasta pretenţioasă şi mândră l-a manevrat în aşa fel pe Vonica încât el a ajuns să intre pe ascuns în legătură cu mitropolitul pentru terminarea teologiei, ca ea să ajungă preoteasă.

Preţul care i se cerea lui Vonica era trădarea părintelui şi trecerea lor în tabăra de vrăjmaşi ai Oastei.

Şi până la urmă Vonica acolo a ajuns. Dar despre asta vom avea de vorbit mai târziu.

După plecarea mea din concediul de vară la unitatea mea, aflasem că fusesem transferat cu serviciul la Comandamentul Diviziei la un birou.

La noua mea muncă, eram scutit de unele din necazurile avute în primele luni, dar dădusem şi aici peste altele. Aveam în schimb mult mai mult timp liber şi puteam să lucrez mai mult pentru Domnul. Puteam merge zilnic în oraş, ţinând astfel legătura mai îndeaproape atât cu fratele Maliţa cât şi cu Sibiul.

Aici părintele îmi scria direct şi în timpul acela am avut o bogată corespondenţă cu el. Nu mai scriam nimănui decât lui şi nu-mi mai scria nimeni altcineva decât el. Mi-a cerut în câteva rânduri ce anume poezii pe ce subiecte să-i scriu pentru completarea tâlcuirilor sale din gazetă, ori calendar ori cărţile ce le scria.

Concediile următoare de iarnă şi vară le-am petrecut în cea mai mare parte tot la Sibiu, ajutând după puterile mele la continuarea lucrului împreună cu părintele şi cu fr. Marini.

În vara anului 1936 părintele mi-a tipărit a doua culegere de poezii Pe drumul crucii, după cum spusese.

Îndată după vestea asta de bucurie, am primit din partea părintelui şi vestea tristă a trădării lui Vonica şi a trecerii lui în tabăra mitropolitului printr-un articol plin de învinuiri josnice, publicat împotriva binefăcătorului său, în gazetele mitropoliei. Acesta era preţul cerut lui.

Astfel cel ce mâncase cu noi din acelaşi blid, întorcea acum cel mai murdar călcâi împotriva binefăcătorului său, chiar în unul din cele mai grele momente ale vieţii lui şi a Lucrării Domnului Isus.

Câtă vreme fusese necăsătorit rezistase şi Vonica frumos împreună cu noi, la toate chemările şi promisiunile ademenitoare ce ni se făcuseră din partea mitropoliei, ca să trecem şi noi de partea lor părăsindu-l pe părintele nostru şi cauza sfântă. Dar acum nevastă-sa de care el a ascultat mai mult decât de Dumnezeu - l-a făcut să cedeze, până ce a căzut, primind târgul şi trecând în slujba lor.

Am scris despre Vonica şi trădarea lui pe larg în Istoria Oastei din vremea aceea. Şi nu voi mai stărui mult aici asupra acestui fapt amar. N-aş vrea să închei însă aceste rânduri înainte de a mă opri adânc asupra unor amare învăţăminte care trebuiesc neapărat trase din nişte fapte ca şi cele de care am vorbit.

Orice trădare a cauzei lui Hristos a cuiva care a avut parte de o chemare şi de un loc deosebit în slujba cea sfântă a Lui, aduce după sine o cutremurătoare judecată şi grea pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Este de o mie de ori mai uşor pentru un suflet nici să nu-L cunoască pe Domnul - decât după ce L-a cunoscut să devină un vânzător al Lui şi al Lucrării Sale.

Dacă cineva nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, are o dezvinovăţire. Dar după ce L-a cunoscut are o mie de învinovăţiri.

După trecerea lui Vonica în tabăra adversarilor părintelui, lui i s-a cerut cel mai murdar preţ de batjocuri şi învinuiri, iar el l-a dat. Ceea ce nici un alt batjocoritor n-a îndrăznit să scrie pe hârtie în văzul lui Dumnezeu şi al lumii - acest om netrebnic a scris.

A şi fost răsplătit cu tot ce a vrut. A fost făcut preot la catedrală, apoi consilier. I s-a dat locul de redactor al gazetelor mitropoliei, înlocuindu-l pe primul vânzător al părintelui, pe preotul Secaş. Acesta al doilea îl întrecuse chiar şi pe primul, pe Secaş înaintaşul său în trădare.

Dar toate onorurile şi satisfacţiile acestea, nu i-au folosit decât vreo trei ani, după care s-a îmbolnăvit grav de data aceasta fără vindecare pentru totdeauna.

A zăcut prin diferite spitale, a cerut să fie dus în felurite locuri spre a-şi căpăta liniştea, la Poiana în locurile natale, la Păltiniş în viile mitropoliei, la mânăstirea Brâncoveanu de la Făgăraş, - dar nicăieri nu şi-a mai aflat nici sănătatea nici liniştea. A murit acolo strigând:

- „Deschideţi porţile”.

Nevasta i-a rămas văduvă, iar copiii orfani.

Pe pământ asta i-a fost răsplata lui Vonica.

Cea de sub pământ şi-o primeşte acolo.

Ce cutremurătoare concluzie putem trage cu toţii şi din asta.

Slăvit să fie Domnul!