Cap. 16 - Din cetate în cetate...
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Numai Duhul Sfânt mă înștiințează că din
cetate în cetate mă așteaptă lanțuri și necazuri...
Dar eu nu țin numaidecât la viața mea
ca și cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai
să-mi sfârșesc cu bucurie calea și slujba pe
care o am de la Domnul Isus”
Șirul necazurilor se ținea lanț tot mai strâns. Legile erau tot mai neînduplecate, iar prigonitorul era tot mai pornit.
Din toate părțile țării veneau știri despre adunări oprite, frați bătuți și închiși, judecăți, confiscări, amenzi.
Pârâți de cârciumari, alungați de preoți, opriți de jandarmi, amenințați de Curțile Marțiale, mulți frați și surori făcură cunoștință cu tot felul de suferințe și necazuri din pricina adunărilor și vestirii Evangheliei care erau pedepsite tot mai necruțător.
Toată vara anului 1942 a fost plină de vești de necazuri și prigoniri. Din cetate în cetate frații erau urmăriți și prigoniți.
În Dărmănești, Bacău, fratele Bălăuță cu alți 19 frați au fost luați de la biserică - și duși la postul de jandarmi unde au fost ținuți închiși până noaptea. Au fost bătuți apoi trimiși în judecata Curții Marțiale Galați care i-a condamnat la amenzi de câte 2 și 3 mii de lei pe fiecare.
La Săsciori și Laz fratele Ilie Marini, sora Lucreția de la Laz și încă alți frați și surori fură dați în judecata Curții Marțiale din Sibiu. Alte amenzi și închisori.
Tot așa Curțile Marțiale din Cluj, din Timișoara, din Craiova, din București...
Sora Frăsinica Anăstăsoaiei cu fiul ei Dumitru, fr. Simon Ardelean, Simion Pavel și alții din Goioasa - Bacău, fură condamnați de către tribunalul Ploiești la câte 2 ani închisoare și câte 10.000 de lei amendă numai că s-au adunat, au cântat și s-au rugat Domnului. Mulți alții la fel.
Unele pedepse se mai anulau, altele se mai reduceau, dar mulți frați și surori au făcut luni de zile de închisoare. Au plătit mii de lei amenzi. - Și au îndurat multe lovituri și suferințe pentru Numele Domnului, pe la posturile de jandarmi sau pe la poliție.
Dar anul următor avea să ne aducă necazuri și mai mari.
Încă dinainte de Anul Nou 1943 fratele Marini plecase iarăși în misiune. Misiunea lui s-a încheiat cu alte câteva luni de închisoare făcute împreună cu alți frați la Galați.
Iată cum scrie fr. Bălăuță mai târziu despre tot ce se întâmplase atunci:
„...În seara de ajunul Bobotezei 1943 ne-a cercetat fr. Ioan Marini venind din Basarabia.
Adunarea s-a ținut la sora Maranda Despa din Lăloaia unde fr. Marini a vorbit 3 ore fără întrerupere de la ora 11 până la ora 2 noaptea. Vorbirea lui a fost documentată și înălțătoare, începând de la Maleahi cap. 3, 16-18: Atunci cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unii cu alții...
A doua zi, 6 ianuarie 1943 adunarea s-a ținut la fr. Ion V. Ungurașu din Lunca de Jos. Aici fratele a vorbit puțin luându-și rămas bun de la frații ce se adunaseră în număr destul de mare - și a plecat spre București.
După șase zile, în urma reclamației preotului am fost chemați la post și cercetați. Eram: David Bălăuță, V. Ungurașu, Ioan Stoica, Ghiță Coman, Vasile Iftimoiu și surorile Antonica Candid și Elena Chivoiu. Surorile numai pentru că veniseră la noi la postul de jandarmi unde eram arestați.
Ni s-au adresat acte de dare în judecata Curții Marțiale. Unii frați și surori au fost lăsați acasă, dar fr. David Bălăuță a fost înaintat sub escortă la Bacău iar de acolo la Galați. În ziua procesului, 17 martie, am fost aduși cu toții în fața Curții Marțiale. Cei trei vinovați principali: David Bălăuță, Ioan Marini și I. Ungurașu unde fusese adunarea, au fost condamnați la câte trei luni de închisoare și câte 6.000 de lei amendă. Ceilalți cinci numai la câte 3.000 de lei amendă.
Închisoarea a fost executată în întregime, amenda a trebuit plătită la fel...”
În aprilie 1943 i-am cercetat și eu acolo la penitenciarul din Galați, împreună cu sora Paraschiva de la Vinerea... Le-am dus alimente și îmbărbătări.
În timpul stării lor acolo, frații au câștigat pentru Domnul pe mulți din cei care erau cu ei. Fiind scoși la lucrări de scris la cancelaria penitenciarului - au câștigat bunăvoința directorului și aprobarea lui să trimitem acolo cărți religioase pentru lectura deținuților. Mai târziu, am trimis penitenciarului din Galați în mod gratuit o mulțime de cărți și Biblii, pentru deținuți.
Domnul a fost cu frații noștri și i-a izbăvit cu bine...
În luna mai 1943, fratele Marini era încă în închisoare când printr-un ordin al Cenzurii ne-a fost oprită și revista Familia Creștină...
Războiul era în toi, necazurile tot mai mari, dar Lucrarea Domnului tot nu înceta. Rămăsesem iarăși numai cu adunările - și acestea pândite, urmărite, pedepsite de către jandarmi și de către Siguranța lui Antonescu, omul dictaturii și al amenințărilor. Mulți frați și surori de ale noastre continuau să fie chinuiți pe la posturile de jandarmi sau băgați prin închisori, numai din pricina Numelui Sfânt al Domnului Isus și din pricina Cuvântului Său.
Tot anul a continuat astfel.
La Mizieș am avut atunci o adunare la care veniseră frați și surori din multe părți, până și de la Arad. Jandarmii i-au luat pe frați și i-au dus pe vreo 20 la post, depărtare de câțiva km. Am alergat și m-am pus garant pentru ei - și așa le-a dat drumul.
La Văsiești jandarmii la fel au dus până la Moinești pe 26 de frați și surori. Au fost cercetați la poliție și bătuți fiecare pe rând atât frații cât și surorile. Pe sora Sanda Barbu au bătut-o chiar dacă avea certificat medical. Cu acte de dare în judecată toți frații au fost trimiși la închisoarea din Bacău unde după câteva zile au fost judecați de Curtea Marțială și condamnați la câte 3.000 de lei amendă. Au trebuit să plătească amenda pe loc, altfel n-au fost lăsați să plece.
Cu mici deosebiri de număr și de pedepse au avut de urmat același drum al suferințelor sute și sute de frați și de surori. Din cetate în cetate ne așteptau numai lanțuri și necazuri, întocmai cum scriau cărțile sfinte.
Trăiam minunatele bucurii în necazuri cum spune sfântul apostol. Dar în sufletele credincioșilor se trezise duhul martiriului din vremea prigonirilor - și nimănui nu-i mai păsa nici de suferință, nici de viață, nici de moarte, pentru Domnul.
Era o bucurie cerească să-i vezi pe toți că nu se mai temeau de nimic. Femei și tineri, chiar și copii, mergeau cu bucurie între baionetele jandarmilor, pentru Hristos.
O, fericite vremuri ale dragostei fierbinți, ce minunată mărturie ați depus voi pentru Numele Cel Sfânt și Scump al lui Isus, Dulcele nostru Domn și Mântuitor.
Unde este acum fericirea voastră, vremuri ale suferințelor binecuvântate, când nimeni nu se plânge, nimeni nu se leapădă, nimeni nu se făcea vânzător de frați, dând vina pe alții ca să scape el... Când fiecare privea la suferința pentru Domnul ca la un mare har, de care nu oricine era învrednicit... Când sărutam lanțurile și ne rugam pentru cei ce ne prigoneau și se purtau rău cu noi.
Există un nivel de criză în creșterea noastră duhovnicească!
Sub acest nivel tot ce este suferință apare ca ceva înspăimântător și de ocolit. Sub acest nivel credinciosul caută mântuirea doar ca pe o distracție religioasă și privește umblarea cu Hristos doar ca pe o ocupație comodă și căldicică. Sufletul sub acest nivel e ca sămânța căzută în loc stâncos... E totul în regulă, până când vine prima dogoare... Dacă nu-i dogoare niciodată, - atunci totul e bine. Ea crește până la acel nivel, dar nu mai mult. Rămâne mereu acolo - trei degete de la pământ.
Dar adevărata credință se vede numai după dogoare. Numai peste nivelul de criză. Numai după ce a făcut saltul calitativ, la starea de după primul examen trecut cu bine. De aici apoi, și până unde se poate fiecare ridica pe scara spre cer, - se înșiruie valoarea credincioșilor adevărați.
Și cum sunt credincioșii - așa sunt și adunările pe scara acestor valori.
Și cum sunt adunările, așa sunt și perioadele Bisericii sau ale Lucrării Domnului.
Unele sunt sub nivelul de criză: - călduțe, molatice, somnolente, goale și nevrednice.
Altele sunt peste acest nivel: - fierbinți, curajoase, veghetoare, rodnice și strălucitoare.
Ce dezgustătoare sunt unele - și ce fericite celelalte!
Noi ne găseam pe mijlocul cursului unui șuvoi puternic al revărsării Duhului Sfânt. Tot ce aveam de făcut era să ne ținem cu toată grija pe acest mijloc îngust dar binecuvântat al acestui puternic șuvoi. Să nu ne lăsăm atrași nici spre o margine și nici spre cealaltă. De-o parte aștepta mreaja leului, de cealaltă a ursului, amândouă ucigașe pentru noi.
Dar până când am ajuns la conștiința acestui adevăr - cât de multe jertfe ni s-au cerut și cât de multe pierderi am lăsat în urmă.
Pe măsură ce înaintam în timp - și ne izbeam de alte necazuri, ne dădeam tot mai bine seama cât de limpede le-a văzut părintele Iosif pe toate acestea. Și cât de multă dreptate a avut el când a luptat mai dinainte cu toată hotărârea împotriva acestor primejdii.
Iată primejdia formalismului, a oficializării, a statutelor. Cât de adevărate s-au dovedit toate profețiile lui cu privire la viitorul unei Oști cu comitete, cu comisii, cu reorganizări! La numai 2-3 ani după ce au venit acestea undeva, nu mai era nimic acolo unde fuseseră înainte așa de frumoase adunări! Ce s-a mai ales din oastea din Oradea - unde fuseseră sute de ostași și 3-4 secții de lucru?
Ce s-a mai ales apoi de oastea din București, cu mult lăudații ei ofițeri și cărturari?
Ce s-a mai ales chiar de oastea din Sibiu unde era însuși scaunul de domnie a marelui stăpân neînduplecător? Reorganizările au înlăturat șuvoiul, comisiile au înghețat apa, comitetele au spart moara. Și în locul lor a rămas pustiul... Numai cucuvăile care își țipau blestematele lor cobituri de pe acele garduri, au mai rămas, târându-se ca niște stafii, ca niște năluci, ca niște umbre condamnate demult la o veșnică osândă a cărei ispășire și-o și începeau încă de pe pământ.
Iar Oastea cea vie, Lucrarea cea disprețuită, batjocorită, prigonită și alungată din cetate în cetate, iat-o crescând biruitoare, trăind și luptând pe același drum greu și sfânt, prin alte noi și noi suflete și adunări. Dar tot pentru același scop și cu același elan.
E adevărat că mulți au căzut fie în ghearele leului fie în ale ursului. Viteji lăudați și chiar grupări vestite au pierit astfel. Însă Lucrarea Domnului nu s-a oprit în loc din pricina asta. În locul celor căzuți sau plecați au venit alții și Oastea înaintează, vie și biruitoare spre Țelul ei Slăvit, cu ochii țintă la Căpetenia și Desăvârșirea ei, la Isus Biruitorul.
Conducătorii binecuvântați sfârșindu-și lupta și împlinindu-și isprăvnicia au fost înălțați la cer într-un nor luminos, pe urmele Domnului lor iubit, pe Care L-au mărturisit cu putere și credincioșie până la capăt. Dar nici locul lor n-a rămas gol. După zilele de tânguire datorită marii lor credințe și jertfe, alții le-au urmat pilda, venind să le împlinească slujba lor împreunată cu jertfa. Iar Oastea Domnului cea vie și biruitoare se înșiruie tot mai frumos, mărind numărul cuceririlor și realizărilor luminoasei Evanghelii.
Privind la toate acestea - ce puternică încredere în frumosul nostru viitor, trebuie să ne umple nouă inimile! Tot ce este în Mâinile lui Hristos, va înverzi și va rodi neîncetat și tot mai frumos. Puterea Lui va trece biruitoare și neîmpiedicată, cu Lucrarea Lui cu tot, peste toate piedicile de orice fel puse în calea ei de către oricine.
Noi suntem de partea Veșnicului Biruitor!
Noi luptăm pentru o Cauză sigură și neînfrântă a căreia este Victoria Finală. Suntem înrolați sub Steagul care nu va fi coborât niciodată. Cetatea noastră are zidurile veșnice. Și Împărăția care ne-a fost dăruită nouă este o Împărăție fără sfârșit și fără margini.
Luptând și lucrând credincioși - noi putem fi siguri că toate acestea le și avem. Că ele ne și așteaptă. Că noi le vom și ajunge... mai este doar puțin, încă foarte puțin... Cei din primele noastre rânduri și sunt acolo... În curând vom fi și noi... Frații mei, sus inima!
După ce ne-a fost oprit totul la Beiuș, am plecat la Arad. Am găsit aici un alt om înțelegător, pe dl. Gh. Munteanu, care avea tipografia Concordia. Mai tipărisem câte ceva la el și în anii trecuți.
I-am dat în lucru Calendarul și încă alte cărți.
Atunci fratele Marini s-a stabilit la Ghioroc, închiriind o casă a unor frați... Dar casa era goală, fără lemne, fără mâncare, fără nimic.
A venit iarăși rândul bunelor surori de la Sâmbăteni, Cicir, Cuvin. Ele au îngrijit de curățenie, de hrană, de lemne, mai ales pentru fratele Marini, căci el era mai mult acolo.
Calendarul pe anul 1944 l-am tipărit la Arad, cu banii luați împrumut de la un om al lui Dumnezeu care nu s-a temut să ne dea în mână o sută de mii de lei în acea vreme de criză, ca să plătim înainte hârtia și tiparul calendarului.
Munceam în iarna aceea din zori și până în noapte la tipografie. N-aveam timp nici să mergem la masă. Dumnezeu să binecuvânteze acele suflete de surori care n-au obosit în facerea binelui - și nu ne-au lăsat nici într-o zi fără hrană. Au venit zilnic din satul lor până la noi cu coșul încărcat cu hrana caldă și bună, ca inima, lor. Iar după aceea rămâneau să ne ajute la împachetat, la lipit adrese, la căratul la poștă...
Atunci bunele noastre surori nu se mulțumeau numai cu prezența la adunare sau la biserică. Dragostea și hărnicia lor și-o împărțeau deopotrivă între casa lor și Casa Domnului. Între lucrul lor și Lucrarea lui Dumnezeu. Peste tot, în toate adunările frățești, surorile noastre erau ca niște albine ale Domnului. Biserica sau casa de adunare le îngrijeau să fie nu numai totdeauna curățite, văruite, încălzite - ci și împodobite cât mai frumos. Din venitul casei lor, puneau totdeauna de-o parte al Domnului. Astfel toate mână-de-la-mână cumpărau tot ce era nevoie spre împodobirea bisericii, ajutorarea săracilor sau sprijinirea Lucrării Domnului.
În satele din jurul Ardealului adunările frățești se țineau iarna în școală iar vara în curtea bisericii sau în biserică. Veneau la adunare mulțimi de oameni - și se făcea o lucrare atât de frumoasă în viața tuturor, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Erau sate în care nu mai găseai în timpul adunărilor Oastei pe nimeni stând pe stradă. Uneori nu erau nici jocuri în sat. Tineretul tot mergea la adunarea Oastei.
În Sărbătorile Crăciunului frații și surorile cu toții mergeau cu colinzile prin sat. Tot ce primeau de la colindat: bani, colaci, slănină și ce mai duceau fiecare de acasă - adunau la un loc iar a doua sau a treia zi de Crăciun mergeau cu program religios la spitale, la închisori, la aziluri sau orfelinate - și împărțeau în Numele Domnului tuturor celor lipsiți. Împreună cu darurile de mâncare duceau și împărțeau cărți, Biblii, iconițe, - pentru mângâierea celor suferinzi.
Tot timpul iernii, surorile aveau grijă de casele sărace cu mulți copii, sau bătrânii care n-aveau pe nimeni. Se înțelegeau - și fiecare la rândul ei, avea grijă într-o zi de mâncare caldă și de curățenie pentru aceștia.
În iarna aceea, surorile din satul amintit au cumpărat împreună o văcuță la o familie săracă cu opt copii, au îngrijit de așternut de pat și de îmbrăcăminte pentru o fată oarbă. Au
făcut ciorapi, sfetăre și șaluri de lână pentru copiii săraci din orfelinat... Unei tinere surori oarbe de 18 ani, care a murit la Institutul de orbi, i-au cumpărat pentru înmormântare un costum de mireasă și așa au îmbrăcat-o în sicriu. A fost ceva atât de duios și de mișcător. Părea un înger în sicriul alb, în haina ei de mireasă, albă...
De aceea și Dumnezeu binecuvânta atât de mult casele acestor surori și sufletele lor. De unde se lua atât de mult, nu se cunoștea nici o lipsă. Binecuvântarea lui Dumnezeu le dăruia și mai mult.
În adunările lor totdeauna pline, nu era niciodată decât bucurie și dragoste. Abia așteptau să se întâlnească - și nu se mai puteau despărți. Îi apuca adeseori ora 1 sau 2 noaptea, uitând că mai sunt pe pământ.
Vara mergeau la sapă sau la secerat din zori și până noaptea, dar când era sâmbătă seara sau când era hotărâtă o zi de jertfă cu noaptea de rugăciune, erau nelipsiți cu toții.
În ziua de jertfă își săpau sau secerau cu toții în holdele lor ca și în celelalte zile, nu le era nici foame nici sete, iar seara venind acasă repede se spălau, își luau Biblia și Cartea de cântări și plecau la adunare... Uneori când adunarea era hotărâtă în alt sat, mergeau pe jos 10-15 km și petreceau toată noaptea scurtă de vară în rugăciune. Se rugau pe rând în genunchi: un frate și două surori, apoi o cântare. Din nou un frate și două surori, apoi iar o cântare, până se rugau toți. După aceea luau un ceai cu o bucățică de pâine. Și dacă nu era încă ziuă, se culcau pentru puțină odihnă care pe unde puteau: pe scaune, pe masă cu capul pe mâini câți nu încăpeau în paturi. Dimineața iarăși înapoi și iarăși la muncă. Și în Hristos puteau totul, El îi întărea.
Înainte de Sărbătorile Paștilor sau ale Crăciunului, toți frații și surorile alegeau o zi când mergeau pentru mărturisire și cuminecare împreună la biserică. În ziua aceea după masă era o adunare deosebită și bucuriile erau negrăite și strălucite. Dragostea lor era mereu puternică și fierbinte, mereu în starea cea dintâi și nimeni nu simțea nici o oboseală ci numai o bucurie neîntreruptă.
Toate mamele mergeau de mână cu copiii la adunare sau la biserică, când aceștia se făceau mai mărișori spuneau poezii și cântau în cor.
Cuvântul Domnului era atât de puternic încât fetele își aruncau cerceii și lănțișoarele și se predau Domnului cu rugăciuni pline de lacrimi și de pocăință...
Reveniseră vremile primilor creștini... Poporul nostru își trăia adevărata lui încreștinare.
Ce păcat de moarte au făcut toți acei care au contribuit în vreun fel la curmarea acestui avânt ceresc, la înăbușirea acestui foc sfânt, la întreruperea acestei lucrări înnoitoare!
Dacă până în anul 1943 mai putusem lucra câte ceva, în anul 1944 n-am mai putut tipări decât târziu, un calendar sub numele unui prieten binevoitor. Eram atât de urmăriți că oriunde ne-am fi dus cerând autorizație de tipărire, cenzura ne respingea tot. Eram în plin război, frontul mergea tot mai prost, fiarele care ne urmăreau erau tot mai înfuriate.
Lucrarea Domnului intrase deplin în catacombe și toți cei ce se alipeau de Domnul se pregăteau de suferință. Adunările frățești se țineau numai în ascuns și totdeauna în alt loc. Puțini preoți mai aveau îndrăzneala să-i adăpostească pe frați în biserici, fiindcă totdeauna aceasta putea fi considerată nesupunere - și pedepsiți. Mulți preoți însă, ei înșiși credincioși și hotărâți pentru Domnul, n-au ținut seama de aceste riscuri - și au ocrotit pe frați sprijinind astfel lucrul Domnului, care înainta în ascuns.
În localitățile cu adunări mai mari - frații se împărțeau și se adunau în diferite părți în număr mai mic și de fiecare dată în alt loc. Astfel când erau căutați într-un loc ei erau într-altul. Și chiar dacă îi găseau pe unii - scăpau ceilalți, fiindcă totdeauna ajungea la ei cineva la timp spre a-i înștiința de primejdie.
Noi nu mai puteam umbla pe față în vestirea Cuvântului - ci numai pe ascuns. Nu mai puteam vesti dinainte adunările - ci când soseam undeva frații se împrăștiau chemându-se la adunare în locul stabilit atunci, - și pe când prindeau de veste prigonitorii, noi eram plecați...
De multe ori am trecut printr-o minune printre cei ce ne urmăreau. Alte dăți fuseseră luați alții, cu totul străini și de noi și de Oaste, dar bănuiți că suntem noi.
Unii dintre cei luați drept noi, neavând actele la ei și nefiind crezuți pe cuvânt că nu sunt ei cei căutați și că nici nu-i cunosc, erau bătuți și chinuiți, cu totul nevinovați...
Când mai târziu se dovedea că într-adevăr nu sunt cei ce îi căutau - li se cerea scuze și erau lăsați să plece...
Nu o dată s-a întâmplat că unii din rudeniile noastre care au purtat același nume ca noi, sau chiar și străini care se potriveau să aibă un nume la fel, - erau și ei în primejdie.
Astfel s-a întâmplat cu un consătean al meu, găsindu-se la un târg îndepărtat spre a cumpăra ceva, spunându-și numele pentru actul de cumpărare a fost auzit de agent... Îndată a fost luat de-o parte și întrebat dacă el este eu.
Până să se lămurească lucrurile, el a luat câteva palme. Când a venit omul acasă și mi-a spus ce a pățit din pricina mea, am avut încă odată prilejul să-i spun despre mântuirea sufletului său (de care nici nu-i păsa lui atunci... era un bețiv). Și am adăugat: - poate Dumnezeu Se va îndura în Ziua Judecății și de sufletul tău, căci chiar dacă ai suferit fără voie și din greșeală, tot pentru El ai suferit și tu...
În vremea aceasta fratele Marini a fost găsit iarăși vinovat în adunări interzise, de răspândire de cărți și Biblii - dat în judecată și condamnat.
A făcut alte luni de închisoare la Sibiu, împreună cu alți frați, unde iarăși după foarte multe piedici l-am putut cerceta din nou.
În vremea aceea, în timpul închisorii din Sibiu, fratele Marini a propovăduit și acolo cu putere Evanghelia tuturor celor ce erau închiși împreună cu el.
Printre cei care au fost atunci pătrunși de Cuvântul Domnului erau și doi care sufereau pentru politica legionară: Doctorul Banu și profesorul Creangă. Aceștia amândoi s-au predat Domnului acolo în închisoare, lepădându-se total de trecutul lor fără Hristos și începând o viață nouă ca niște fii ai lui Dumnezeu.
Despre aceștia doi, încă dinainte de a ieși ei din închisoare am aflat multe lucruri minunate, ca despre niște adevărați născuți din nou în Hristos.
A doua oară când am reușit să-l vizităm în închisoarea din Sibiu pe fratele Marini, - i-am văzut și pe ei.
Biruințele lui și a altor frați care în vremea suferințelor lor pentru Hristos aduseseră astfel de roade minunate - ne umpleau sufletele de bucurie și ne făceau să-L slăvim pe Domnul din pricina lor.
A venit apoi frontul tot mai aproape și încercările au devenit tot mai mari. Întunericul se lăsa tot mai greu până când fu cu neputință să nu se prăbușească.
S-a rupt și puterea aceasta...
Venise 23 August 1944...
Slăvit să fie Domnul!