Cap. 16 - Din cetate în cetate...
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Numai Duhul Sfânt mă înştiinţează că din
cetate în cetate mă aşteaptă lanţuri şi necazuri...
Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea
ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai
să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe
care o am de la Domnul Isus”
Șirul necazurilor se ţinea lanţ tot mai strâns. Legile erau tot mai neînduplecate, iar prigonitorul era tot mai pornit.
Din toate părţile ţării veneau ştiri despre adunări oprite, fraţi bătuţi şi închişi, judecăţi, confiscări, amenzi.
Pârâţi de cârciumari, alungaţi de preoţi, opriţi de jandarmi, ameninţaţi de Curţile Marţiale, mulţi fraţi şi surori făcură cunoştinţă cu tot felul de suferinţe şi necazuri din pricina adunărilor şi vestirii Evangheliei care erau pedepsite tot mai necruţător.
Toată vara anului 1942 a fost plină de veşti de necazuri şi prigoniri. Din cetate în cetate fraţii erau urmăriţi şi prigoniţi.
În Dărmăneşti, Bacău, fratele Bălăuţă cu alţi 19 fraţi au fost luaţi de la biserică - şi duşi la postul de jandarmi unde au fost ţinuţi închişi până noaptea. Au fost bătuţi apoi trimişi în judecata Curţii Marţiale Galaţi care i-a condamnat la amenzi de câte 2 şi 3 mii de lei pe fiecare.
La Săsciori şi Laz fratele Ilie Marini, sora Lucreţia de la Laz şi încă alţi fraţi şi surori fură daţi în judecata Curţii Marţiale din Sibiu. Alte amenzi şi închisori.
Tot aşa Curţile Marţiale din Cluj, din Timişoara, din Craiova, din Bucureşti...
Sora Frăsinica Anăstăsoaiei cu fiul ei Dumitru, fr. Simon Ardelean, Simion Pavel şi alţii din Goioasa - Bacău, fură condamnaţi de către tribunalul Ploieşti la câte 2 ani închisoare şi câte 10.000 de lei amendă numai că s-au adunat, au cântat şi s-au rugat Domnului. Mulţi alţii la fel.
Unele pedepse se mai anulau, altele se mai reduceau, dar mulţi fraţi şi surori au făcut luni de zile de închisoare. Au plătit mii de lei amenzi. - Şi au îndurat multe lovituri şi suferinţe pentru Numele Domnului, pe la posturile de jandarmi sau pe la poliţie.
Dar anul următor avea să ne aducă necazuri şi mai mari.
Încă dinainte de Anul Nou 1943 fratele Marini plecase iarăşi în misiune. Misiunea lui s-a încheiat cu alte câteva luni de închisoare făcute împreună cu alţi fraţi la Galaţi.
Iată cum scrie fr. Bălăuţă mai târziu despre tot ce se întâmplase atunci:
„...În seara de ajunul Bobotezei 1943 ne-a cercetat fr. Ioan Marini venind din Basarabia.
Adunarea s-a ţinut la sora Maranda Despa din Lăloaia unde fr. Marini a vorbit 3 ore fără întrerupere de la ora 11 până la ora 2 noaptea. Vorbirea lui a fost documentată şi înălţătoare, începând de la Maleahi cap. 3, 16-18: Atunci cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unii cu alţii...
A doua zi, 6 ianuarie 1943 adunarea s-a ţinut la fr. Ion V. Unguraşu din Lunca de Jos. Aici fratele a vorbit puţin luându-şi rămas bun de la fraţii ce se adunaseră în număr destul de mare - şi a plecat spre Bucureşti.
După şase zile, în urma reclamaţiei preotului am fost chemaţi la post şi cercetaţi. Eram: David Bălăuţă, V. Unguraşu, Ioan Stoica, Ghiţă Coman, Vasile Iftimoiu şi surorile Antonica Candid şi Elena Chivoiu. Surorile numai pentru că veniseră la noi la postul de jandarmi unde eram arestaţi.
Ni s-au adresat acte de dare în judecata Curţii Marţiale. Unii fraţi şi surori au fost lăsaţi acasă, dar fr. David Bălăuţă a fost înaintat sub escortă la Bacău iar de acolo la Galaţi. În ziua procesului, 17 martie, am fost aduşi cu toţii în faţa Curţii Marţiale. Cei trei vinovaţi principali: David Bălăuţă, Ioan Marini şi I. Unguraşu unde fusese adunarea, au fost condamnaţi la câte trei luni de închisoare şi câte 6.000 de lei amendă. Ceilalţi cinci numai la câte 3.000 de lei amendă.
Închisoarea a fost executată în întregime, amenda a trebuit plătită la fel...”
În aprilie 1943 i-am cercetat şi eu acolo la penitenciarul din Galaţi, împreună cu sora Paraschiva de la Vinerea... Le-am dus alimente şi îmbărbătări.
În timpul stării lor acolo, fraţii au câştigat pentru Domnul pe mulţi din cei care erau cu ei. Fiind scoşi la lucrări de scris la cancelaria penitenciarului - au câştigat bunăvoinţa directorului şi aprobarea lui să trimitem acolo cărţi religioase pentru lectura deţinuţilor. Mai târziu, am trimis penitenciarului din Galaţi în mod gratuit o mulţime de cărţi şi Biblii, pentru deţinuţi.
Domnul a fost cu fraţii noştri şi i-a izbăvit cu bine...
În luna mai 1943, fratele Marini era încă în închisoare când printr-un ordin al Cenzurii ne-a fost oprită şi revista Familia Creştină...
Războiul era în toi, necazurile tot mai mari, dar Lucrarea Domnului tot nu înceta. Rămăsesem iarăşi numai cu adunările - şi acestea pândite, urmărite, pedepsite de către jandarmi şi de către Siguranţa lui Antonescu, omul dictaturii şi al ameninţărilor. Mulţi fraţi şi surori de ale noastre continuau să fie chinuiţi pe la posturile de jandarmi sau băgaţi prin închisori, numai din pricina Numelui Sfânt al Domnului Isus şi din pricina Cuvântului Său.
Tot anul a continuat astfel.
La Mizieş am avut atunci o adunare la care veniseră fraţi şi surori din multe părţi, până şi de la Arad. Jandarmii i-au luat pe fraţi şi i-au dus pe vreo 20 la post, depărtare de câţiva km. Am alergat şi m-am pus garant pentru ei - şi aşa le-a dat drumul.
La Văsieşti jandarmii la fel au dus până la Moineşti pe 26 de fraţi şi surori. Au fost cercetaţi la poliţie şi bătuţi fiecare pe rând atât fraţii cât şi surorile. Pe sora Sanda Barbu au bătut-o chiar dacă avea certificat medical. Cu acte de dare în judecată toţi fraţii au fost trimişi la închisoarea din Bacău unde după câteva zile au fost judecaţi de Curtea Marţială şi condamnaţi la câte 3.000 de lei amendă. Au trebuit să plătească amenda pe loc, altfel n-au fost lăsaţi să plece.
Cu mici deosebiri de număr şi de pedepse au avut de urmat acelaşi drum al suferinţelor sute şi sute de fraţi şi de surori. Din cetate în cetate ne aşteptau numai lanţuri şi necazuri, întocmai cum scriau cărţile sfinte.
Trăiam minunatele bucurii în necazuri cum spune sfântul apostol. Dar în sufletele credincioşilor se trezise duhul martiriului din vremea prigonirilor - şi nimănui nu-i mai păsa nici de suferinţă, nici de viaţă, nici de moarte, pentru Domnul.
Era o bucurie cerească să-i vezi pe toţi că nu se mai temeau de nimic. Femei şi tineri, chiar şi copii, mergeau cu bucurie între baionetele jandarmilor, pentru Hristos.
O, fericite vremuri ale dragostei fierbinţi, ce minunată mărturie aţi depus voi pentru Numele Cel Sfânt şi Scump al lui Isus, Dulcele nostru Domn şi Mântuitor.
Unde este acum fericirea voastră, vremuri ale suferinţelor binecuvântate, când nimeni nu se plânge, nimeni nu se leapădă, nimeni nu se făcea vânzător de fraţi, dând vina pe alţii ca să scape el... Când fiecare privea la suferinţa pentru Domnul ca la un mare har, de care nu oricine era învrednicit... Când sărutam lanţurile şi ne rugam pentru cei ce ne prigoneau şi se purtau rău cu noi.
Există un nivel de criză în creşterea noastră duhovnicească!
Sub acest nivel tot ce este suferinţă apare ca ceva înspăimântător şi de ocolit. Sub acest nivel credinciosul caută mântuirea doar ca pe o distracţie religioasă şi priveşte umblarea cu Hristos doar ca pe o ocupaţie comodă şi căldicică. Sufletul sub acest nivel e ca sămânţa căzută în loc stâncos... E totul în regulă, până când vine prima dogoare... Dacă nu-i dogoare niciodată, - atunci totul e bine. Ea creşte până la acel nivel, dar nu mai mult. Rămâne mereu acolo - trei degete de la pământ.
Dar adevărata credinţă se vede numai după dogoare. Numai peste nivelul de criză. Numai după ce a făcut saltul calitativ, la starea de după primul examen trecut cu bine. De aici apoi, şi până unde se poate fiecare ridica pe scara spre cer, - se înşiruie valoarea credincioşilor adevăraţi.
Şi cum sunt credincioşii - aşa sunt şi adunările pe scara acestor valori.
Şi cum sunt adunările, aşa sunt şi perioadele Bisericii sau ale Lucrării Domnului.
Unele sunt sub nivelul de criză: - călduţe, molatice, somnolente, goale şi nevrednice.
Altele sunt peste acest nivel: - fierbinţi, curajoase, veghetoare, rodnice şi strălucitoare.
Ce dezgustătoare sunt unele - şi ce fericite celelalte!
Noi ne găseam pe mijlocul cursului unui şuvoi puternic al revărsării Duhului Sfânt. Tot ce aveam de făcut era să ne ţinem cu toată grija pe acest mijloc îngust dar binecuvântat al acestui puternic şuvoi. Să nu ne lăsăm atraşi nici spre o margine şi nici spre cealaltă. De-o parte aştepta mreaja leului, de cealaltă a ursului, amândouă ucigaşe pentru noi.
Dar până când am ajuns la conştiinţa acestui adevăr - cât de multe jertfe ni s-au cerut şi cât de multe pierderi am lăsat în urmă.
Pe măsură ce înaintam în timp - şi ne izbeam de alte necazuri, ne dădeam tot mai bine seama cât de limpede le-a văzut părintele Iosif pe toate acestea. Şi cât de multă dreptate a avut el când a luptat mai dinainte cu toată hotărârea împotriva acestor primejdii.
Iată primejdia formalismului, a oficializării, a statutelor. Cât de adevărate s-au dovedit toate profeţiile lui cu privire la viitorul unei Oşti cu comitete, cu comisii, cu reorganizări! La numai 2-3 ani după ce au venit acestea undeva, nu mai era nimic acolo unde fuseseră înainte aşa de frumoase adunări! Ce s-a mai ales din oastea din Oradea - unde fuseseră sute de ostaşi şi 3-4 secţii de lucru?
Ce s-a mai ales apoi de oastea din Bucureşti, cu mult lăudaţii ei ofiţeri şi cărturari?
Ce s-a mai ales chiar de oastea din Sibiu unde era însuşi scaunul de domnie a marelui stăpân neînduplecător? Reorganizările au înlăturat şuvoiul, comisiile au îngheţat apa, comitetele au spart moara. Şi în locul lor a rămas pustiul... Numai cucuvăile care îşi ţipau blestematele lor cobituri de pe acele garduri, au mai rămas, târându-se ca nişte stafii, ca nişte năluci, ca nişte umbre condamnate demult la o veşnică osândă a cărei ispăşire şi-o şi începeau încă de pe pământ.
Iar Oastea cea vie, Lucrarea cea dispreţuită, batjocorită, prigonită şi alungată din cetate în cetate, iat-o crescând biruitoare, trăind şi luptând pe acelaşi drum greu şi sfânt, prin alte noi şi noi suflete şi adunări. Dar tot pentru acelaşi scop şi cu acelaşi elan.
E adevărat că mulţi au căzut fie în ghearele leului fie în ale ursului. Viteji lăudaţi şi chiar grupări vestite au pierit astfel. Însă Lucrarea Domnului nu s-a oprit în loc din pricina asta. În locul celor căzuţi sau plecaţi au venit alţii şi Oastea înaintează, vie şi biruitoare spre Ţelul ei Slăvit, cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea ei, la Isus Biruitorul.
Conducătorii binecuvântaţi sfârşindu-şi lupta şi împlinindu-şi isprăvnicia au fost înălţaţi la cer într-un nor luminos, pe urmele Domnului lor iubit, pe Care L-au mărturisit cu putere şi credincioşie până la capăt. Dar nici locul lor n-a rămas gol. După zilele de tânguire datorită marii lor credinţe şi jertfe, alţii le-au urmat pilda, venind să le împlinească slujba lor împreunată cu jertfa. Iar Oastea Domnului cea vie şi biruitoare se înşiruie tot mai frumos, mărind numărul cuceririlor şi realizărilor luminoasei Evanghelii.
Privind la toate acestea - ce puternică încredere în frumosul nostru viitor, trebuie să ne umple nouă inimile! Tot ce este în Mâinile lui Hristos, va înverzi şi va rodi neîncetat şi tot mai frumos. Puterea Lui va trece biruitoare şi neîmpiedicată, cu Lucrarea Lui cu tot, peste toate piedicile de orice fel puse în calea ei de către oricine.
Noi suntem de partea Veşnicului Biruitor!
Noi luptăm pentru o Cauză sigură şi neînfrântă a căreia este Victoria Finală. Suntem înrolaţi sub Steagul care nu va fi coborât niciodată. Cetatea noastră are zidurile veşnice. Şi Împărăţia care ne-a fost dăruită nouă este o Împărăţie fără sfârşit şi fără margini.
Luptând şi lucrând credincioşi - noi putem fi siguri că toate acestea le şi avem. Că ele ne şi aşteaptă. Că noi le vom şi ajunge... mai este doar puţin, încă foarte puţin... Cei din primele noastre rânduri şi sunt acolo... În curând vom fi şi noi... Fraţii mei, sus inima!
După ce ne-a fost oprit totul la Beiuş, am plecat la Arad. Am găsit aici un alt om înţelegător, pe dl. Gh. Munteanu, care avea tipografia Concordia. Mai tipărisem câte ceva la el şi în anii trecuţi.
I-am dat în lucru Calendarul şi încă alte cărţi.
Atunci fratele Marini s-a stabilit la Ghioroc, închiriind o casă a unor fraţi... Dar casa era goală, fără lemne, fără mâncare, fără nimic.
A venit iarăşi rândul bunelor surori de la Sâmbăteni, Cicir, Cuvin. Ele au îngrijit de curăţenie, de hrană, de lemne, mai ales pentru fratele Marini, căci el era mai mult acolo.
Calendarul pe anul 1944 l-am tipărit la Arad, cu banii luaţi împrumut de la un om al lui Dumnezeu care nu s-a temut să ne dea în mână o sută de mii de lei în acea vreme de criză, ca să plătim înainte hârtia şi tiparul calendarului.
Munceam în iarna aceea din zori şi până în noapte la tipografie. N-aveam timp nici să mergem la masă. Dumnezeu să binecuvânteze acele suflete de surori care n-au obosit în facerea binelui - şi nu ne-au lăsat nici într-o zi fără hrană. Au venit zilnic din satul lor până la noi cu coşul încărcat cu hrana caldă şi bună, ca inima, lor. Iar după aceea rămâneau să ne ajute la împachetat, la lipit adrese, la căratul la poştă...
Atunci bunele noastre surori nu se mulţumeau numai cu prezenţa la adunare sau la biserică. Dragostea şi hărnicia lor şi-o împărţeau deopotrivă între casa lor şi Casa Domnului. Între lucrul lor şi Lucrarea lui Dumnezeu. Peste tot, în toate adunările frăţeşti, surorile noastre erau ca nişte albine ale Domnului. Biserica sau casa de adunare le îngrijeau să fie nu numai totdeauna curăţite, văruite, încălzite - ci şi împodobite cât mai frumos. Din venitul casei lor, puneau totdeauna de-o parte al Domnului. Astfel toate mână-de-la-mână cumpărau tot ce era nevoie spre împodobirea bisericii, ajutorarea săracilor sau sprijinirea Lucrării Domnului.
În satele din jurul Ardealului adunările frăţeşti se ţineau iarna în şcoală iar vara în curtea bisericii sau în biserică. Veneau la adunare mulţimi de oameni - şi se făcea o lucrare atât de frumoasă în viaţa tuturor, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Erau sate în care nu mai găseai în timpul adunărilor Oastei pe nimeni stând pe stradă. Uneori nu erau nici jocuri în sat. Tineretul tot mergea la adunarea Oastei.
În Sărbătorile Crăciunului fraţii şi surorile cu toţii mergeau cu colinzile prin sat. Tot ce primeau de la colindat: bani, colaci, slănină şi ce mai duceau fiecare de acasă - adunau la un loc iar a doua sau a treia zi de Crăciun mergeau cu program religios la spitale, la închisori, la aziluri sau orfelinate - şi împărţeau în Numele Domnului tuturor celor lipsiţi. Împreună cu darurile de mâncare duceau şi împărţeau cărţi, Biblii, iconiţe, - pentru mângâierea celor suferinzi.
Tot timpul iernii, surorile aveau grijă de casele sărace cu mulţi copii, sau bătrânii care n-aveau pe nimeni. Se înţelegeau - şi fiecare la rândul ei, avea grijă într-o zi de mâncare caldă şi de curăţenie pentru aceştia.
În iarna aceea, surorile din satul amintit au cumpărat împreună o văcuţă la o familie săracă cu opt copii, au îngrijit de aşternut de pat şi de îmbrăcăminte pentru o fată oarbă. Au
făcut ciorapi, sfetăre şi şaluri de lână pentru copiii săraci din orfelinat... Unei tinere surori oarbe de 18 ani, care a murit la Institutul de orbi, i-au cumpărat pentru înmormântare un costum de mireasă şi aşa au îmbrăcat-o în sicriu. A fost ceva atât de duios şi de mişcător. Părea un înger în sicriul alb, în haina ei de mireasă, albă...
De aceea şi Dumnezeu binecuvânta atât de mult casele acestor surori şi sufletele lor. De unde se lua atât de mult, nu se cunoştea nici o lipsă. Binecuvântarea lui Dumnezeu le dăruia şi mai mult.
În adunările lor totdeauna pline, nu era niciodată decât bucurie şi dragoste. Abia aşteptau să se întâlnească - şi nu se mai puteau despărţi. Îi apuca adeseori ora 1 sau 2 noaptea, uitând că mai sunt pe pământ.
Vara mergeau la sapă sau la secerat din zori şi până noaptea, dar când era sâmbătă seara sau când era hotărâtă o zi de jertfă cu noaptea de rugăciune, erau nelipsiţi cu toţii.
În ziua de jertfă îşi săpau sau secerau cu toţii în holdele lor ca şi în celelalte zile, nu le era nici foame nici sete, iar seara venind acasă repede se spălau, îşi luau Biblia şi Cartea de cântări şi plecau la adunare... Uneori când adunarea era hotărâtă în alt sat, mergeau pe jos 10-15 km şi petreceau toată noaptea scurtă de vară în rugăciune. Se rugau pe rând în genunchi: un frate şi două surori, apoi o cântare. Din nou un frate şi două surori, apoi iar o cântare, până se rugau toţi. După aceea luau un ceai cu o bucăţică de pâine. Şi dacă nu era încă ziuă, se culcau pentru puţină odihnă care pe unde puteau: pe scaune, pe masă cu capul pe mâini câţi nu încăpeau în paturi. Dimineaţa iarăşi înapoi şi iarăşi la muncă. Şi în Hristos puteau totul, El îi întărea.
Înainte de Sărbătorile Paştilor sau ale Crăciunului, toţi fraţii şi surorile alegeau o zi când mergeau pentru mărturisire şi cuminecare împreună la biserică. În ziua aceea după masă era o adunare deosebită şi bucuriile erau negrăite şi strălucite. Dragostea lor era mereu puternică şi fierbinte, mereu în starea cea dintâi şi nimeni nu simţea nici o oboseală ci numai o bucurie neîntreruptă.
Toate mamele mergeau de mână cu copiii la adunare sau la biserică, când aceştia se făceau mai mărişori spuneau poezii şi cântau în cor.
Cuvântul Domnului era atât de puternic încât fetele îşi aruncau cerceii şi lănţişoarele şi se predau Domnului cu rugăciuni pline de lacrimi şi de pocăinţă...
Reveniseră vremile primilor creştini... Poporul nostru îşi trăia adevărata lui încreştinare.
Ce păcat de moarte au făcut toţi acei care au contribuit în vreun fel la curmarea acestui avânt ceresc, la înăbuşirea acestui foc sfânt, la întreruperea acestei lucrări înnoitoare!
Dacă până în anul 1943 mai putusem lucra câte ceva, în anul 1944 n-am mai putut tipări decât târziu, un calendar sub numele unui prieten binevoitor. Eram atât de urmăriţi că oriunde ne-am fi dus cerând autorizaţie de tipărire, cenzura ne respingea tot. Eram în plin război, frontul mergea tot mai prost, fiarele care ne urmăreau erau tot mai înfuriate.
Lucrarea Domnului intrase deplin în catacombe şi toţi cei ce se alipeau de Domnul se pregăteau de suferinţă. Adunările frăţeşti se ţineau numai în ascuns şi totdeauna în alt loc. Puţini preoţi mai aveau îndrăzneala să-i adăpostească pe fraţi în biserici, fiindcă totdeauna aceasta putea fi considerată nesupunere - şi pedepsiţi. Mulţi preoţi însă, ei înşişi credincioşi şi hotărâţi pentru Domnul, n-au ţinut seama de aceste riscuri - şi au ocrotit pe fraţi sprijinind astfel lucrul Domnului, care înainta în ascuns.
În localităţile cu adunări mai mari - fraţii se împărţeau şi se adunau în diferite părţi în număr mai mic şi de fiecare dată în alt loc. Astfel când erau căutaţi într-un loc ei erau într-altul. Şi chiar dacă îi găseau pe unii - scăpau ceilalţi, fiindcă totdeauna ajungea la ei cineva la timp spre a-i înştiinţa de primejdie.
Noi nu mai puteam umbla pe faţă în vestirea Cuvântului - ci numai pe ascuns. Nu mai puteam vesti dinainte adunările - ci când soseam undeva fraţii se împrăştiau chemându-se la adunare în locul stabilit atunci, - şi pe când prindeau de veste prigonitorii, noi eram plecaţi...
De multe ori am trecut printr-o minune printre cei ce ne urmăreau. Alte dăţi fuseseră luaţi alţii, cu totul străini şi de noi şi de Oaste, dar bănuiţi că suntem noi.
Unii dintre cei luaţi drept noi, neavând actele la ei şi nefiind crezuţi pe cuvânt că nu sunt ei cei căutaţi şi că nici nu-i cunosc, erau bătuţi şi chinuiţi, cu totul nevinovaţi...
Când mai târziu se dovedea că într-adevăr nu sunt cei ce îi căutau - li se cerea scuze şi erau lăsaţi să plece...
Nu o dată s-a întâmplat că unii din rudeniile noastre care au purtat acelaşi nume ca noi, sau chiar şi străini care se potriveau să aibă un nume la fel, - erau şi ei în primejdie.
Astfel s-a întâmplat cu un consătean al meu, găsindu-se la un târg îndepărtat spre a cumpăra ceva, spunându-şi numele pentru actul de cumpărare a fost auzit de agent... Îndată a fost luat de-o parte şi întrebat dacă el este eu.
Până să se lămurească lucrurile, el a luat câteva palme. Când a venit omul acasă şi mi-a spus ce a păţit din pricina mea, am avut încă odată prilejul să-i spun despre mântuirea sufletului său (de care nici nu-i păsa lui atunci... era un beţiv). Şi am adăugat: - poate Dumnezeu Se va îndura în Ziua Judecăţii şi de sufletul tău, căci chiar dacă ai suferit fără voie şi din greşeală, tot pentru El ai suferit şi tu...
În vremea aceasta fratele Marini a fost găsit iarăşi vinovat în adunări interzise, de răspândire de cărţi şi Biblii - dat în judecată şi condamnat.
A făcut alte luni de închisoare la Sibiu, împreună cu alţi fraţi, unde iarăşi după foarte multe piedici l-am putut cerceta din nou.
În vremea aceea, în timpul închisorii din Sibiu, fratele Marini a propovăduit şi acolo cu putere Evanghelia tuturor celor ce erau închişi împreună cu el.
Printre cei care au fost atunci pătrunşi de Cuvântul Domnului erau şi doi care sufereau pentru politica legionară: Doctorul Banu şi profesorul Creangă. Aceştia amândoi s-au predat Domnului acolo în închisoare, lepădându-se total de trecutul lor fără Hristos şi începând o viaţă nouă ca nişte fii ai lui Dumnezeu.
Despre aceştia doi, încă dinainte de a ieşi ei din închisoare am aflat multe lucruri minunate, ca despre nişte adevăraţi născuţi din nou în Hristos.
A doua oară când am reuşit să-l vizităm în închisoarea din Sibiu pe fratele Marini, - i-am văzut şi pe ei.
Biruinţele lui şi a altor fraţi care în vremea suferinţelor lor pentru Hristos aduseseră astfel de roade minunate - ne umpleau sufletele de bucurie şi ne făceau să-L slăvim pe Domnul din pricina lor.
A venit apoi frontul tot mai aproape şi încercările au devenit tot mai mari. Întunericul se lăsa tot mai greu până când fu cu neputinţă să nu se prăbuşească.
S-a rupt şi puterea aceasta...
Venise 23 August 1944...
Slăvit să fie Domnul!