Cap. 16 - Există un echilibru
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„În veci nu poate fi iertare pentru păcatul nimănui
când nu-i căință pe măsura mărimii și-adâncimii lui
acel ce-și calcă legământul nesocotind tot ce-a iubit
doar c-o egală suferință va ispăși ce-a săvârșit”.
În toate lucrările lui Dumnezeu, există un echilibru fără de care viața n-ar putea să existe. Fără de care dreptatea nu s-ar putea face și ordinea nu s-ar putea păstra. Fără de care totul s-ar prăbuși într-un haos și o moarte veșnică.
Când păcatul se înmulțește stricând echilibrul și înclinând cumpăna, atunci ori trebuie să se înmulțească harul care să-l ierte,
ori trebuie să vină pedeapsa care să-l ispășească
ori focul care să-l ardă.
În anii aceia de dinaintea celui de-al doilea război mondial, păcatul se întinsese și se înmulțise pretutindeni în toate părțile și de toate felurile.
La redacția unei gazete și mai ales religioase, unde se adunau zilnic tot felul de știri din țară și din lume, trec prin fața sufletelor celor ce lucrează acolo toate evenimentele vieții. Se derulează ca într-un film oamenii și lucrurile, stările și vremurile, din care oricine care cunoaște adânc tainele Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu, își poate da ușor și limpede seama, în lumina acestui Cuvânt, la ce oră din Ceasul Vremii se găsește lumea atunci.
Din toate cele ce se petreceau de câțiva ani, se vedea cu îngrijorare cum se agravează toate lucrurile în lumea întreagă și la fel și în țara noastră.
Păcatele politice, păcatele sociale, păcatele religioase și toate celelalte de toate felurile tot mai multe și mai mari, trăgeau din ce în ce tot mai greu apăsând în cumpăna dreptății și strâmbând echilibrul lumii spre dezastrul total.
Lumea era ca un butoi plin cu dinamită la care din toate părțile se lucra să i se aprindă fitilul. Un simțământ că se apropie un mare cataclism apăsa pe toate sufletele oamenilor...
În fiecare zi creșteau și se înmulțeau presimțirile rele.
În toate țările Europei se făceau mari mișcări de trupe și intense pregătiri de război. Conducătorii popoarelor rosteau cuvântări războinice și peste tot se auzea zăngănit de arme.
În țara noastră, încă din martie 1939 începuseră concentrările și construirea de tranșee și cazemate pe frontiere și interior.
Fratele Marini deși era bolnav și reformat de la armată totuși fu chemat și el pentru o comisie medicală. Dar constatându-se inaptitudinea lui față de orice efort militar, după câteva zile i s-a dat drumul clasat definitiv ca inapt și eliberându-l astfel total pentru lucrul Domnului.
Cu mine lucrurile erau mai complicate, dar Dumnezeu le simplifica.
Pe la jumătatea lunii martie 1939 am fost chemat la o concentrare la Comandamentul Diviziei din Oradea unde îmi încheiasem stagiul în 1937. Trimis cu un subofițer undeva spre Munții Sălajului pentru niște rechiziții de cai și căruțe, m-au surprins niște vremi cu lapoviță și frig călătorind ud într-o căruță descoperită zile și nopți prin frig.
Am răcit rău de tot și după câteva zile m-am îmbolnăvit iar ca și în 1934 foarte grav, trebuind să fiu adus cu salvarea la spitalul militar din Oradea.
Iarăși izbucnind vechiul meu reumatism poliarticular acut, ținându-mă la pat pentru trei săptămâni cu o temperatură și o stare alarmantă, tot în orașul unde mai suferisem și în 1934.
După o slabă ameliorare am fost lăsat într-un lung concediu medical. Acesta m-a ajutat să merg din nou la lucrul Domnului până în septembrie 1939, când lucrurile s-au agravat cu agresiunea germană care pornise atacul împotriva Europei. Atunci am fost concentrat și eu din nou.
Dar înainte de plecarea din Cluj, hotărâsem aici cu frații o mare adunare. Presimțeam că de mulți frați ne vom despărți în curând și pe totdeauna. - Și doream ca să răsune încă o dată puternic Cuvântul Domnului în orașul Cluj unde lucrasem un an încheiat. Și să ne mai revedem o dată cu frații înainte de a se agrava situația din țară și din lume.
Adunarea a fost anunțată prin gazetă pentru 3 septembrie.
Încă din ajun au început să vină mari mulțimi de frați din toate părțile, dar mai ales din Nordul Ardealului și din Maramureș.
După programul mai restrâns din seara de 2 și dimineața de 3 septembrie din biserica Iris, îndată după masă ne-am încolonat pe jos, am parcurs toată distanța încolonați într-un șir lung, toți cei aproape două mii de frați și surori, cu steaguri și tăblițe cu numele localităților - până în centrul Clujului la Casa Armatei.
Acolo am avut un bogat program ținând ore în șir prin cuvântări, cântări și rugăciuni înflăcărate și mișcătoare ca la un prilej de mare răscruce a vieții și a istoriei noastre, după cum s-a și dovedit că era.
Deși timpul era ploios și rece, totuși demonstrația noastră a avut o reușită deplină. Toți locuitorii Clujului adunați pe străzi și pe la ferestrele caselor de pe lungul parcurs al coloanelor noastre, au putut avea o bună mărturie despre Lucrarea Oastei Domnului. Frați și surori au împărțit de-o parte și de alta multe foi volante, gazete și cărți în tot drumul coloanelor noastre.
Aceasta a fost o ultimă chemare puternică la Domnul care a răsunat în acel Cluj peste care în curând aveau să vină vremurile grele ale cedării, apoi cele și mai grele ale războiului...
Câteodată bunătatea Domnului mai face o ultimă chemare înainte de potop, ca oricine mai are urechi de auzit și inimă de ascultat, să mai intre în ultimul moment în corabia mântuirii înainte de a se închide definitiv ușa.
Știe numai Bunul Dumnezeu câți au prins momentul acela.
A urmat apoi un an din care câte o lună eram concentrat pe diferite zone, iar altă lună în concediu. Toate concediile le-am petrecut în lucru la redacția din Cluj sau în misiune prin țară.
Singuri noi doi eram cei care trebuia să tragem la jugul cel mai greu în privința asta, dar Domnul ne-a dat mare putere atunci și Lucrarea Domnului a crescut nu numai în număr ci și în putere și roade.
După un timp, lucrul în colaborare cu părintele Chindriș începuse să nu meargă chiar așa de bine cum mersese câteva luni, din două motive:
Pe de-o parte autoritatea confesiunii lui începuse să se neliniștească de prea marea infiltrație care ziceau ei că o face Oastea Domnului între credincioșii greco-catolici. Nu le convenea totuși acest lucru, fiindcă își aveau și ei asociațiile lor religioase pe care le stânjenea dezvoltarea Oastei Domnului. Apoi, prea multa evanghelizare curată și fierbinte iarăși nu le convenea, temându-se ca nu cumva astfel să le scape din mâini dirijarea sufletelor pe linia confesionalistă. Ei găseau că noi punem condiții prea exagerate pentru mântuire. Că de nașterea din nou facem prea mult caz.
Că nu se poate trăi chiar așa, renunțându-se la toate bucuriile vieții, la orice cantitate de alcool, la dansuri, la distracțiile lumești etc.
În loc ca ei să aibă un profit de la noi, după cum speraseră,- se temeau că noi avem de la ei.
Li se părea că noi am prea îndoctrinat mulțimi de greco-catolici cu învățătura și credința noastră diferită de a lor.
Că mijloacele noastre,- cântările, scrierile, adunările, prea plăceau multora - și un curent nou se abătea în albia confesiunii lor. Lucrurile acestea, oricum, nu le plăceau.
Din cauza asta preotul Chindriș fusese chemat mai de multe ori la superiorii lui și sfătuit să pună cumva capăt acestori stări de lucruri... Se repeta și aici acum ceea ce se întâmplase la Sibiu cu câțiva ani în urmă când cealaltă oficialitate clericală, îngrozită de primavara duhovnicească adusă de Oastea Domnului, încerca să întoarcă ceasul înapoi la iarna formalismului înghețat din care scăpasem.
Într-o zi, venind ca fiert de la epicospie, preotul Chindriș ne-a spus:
- Fraților, nu mai putem merge cum am mers până acum. Trebuie să desfacem abonații noștrii de ai d-voastră. Vom tipări două ediții de foaie, una pentru ai dv. și alta pentru ai noștri. Trebuie să ne înțelegem practic cum să facem.
Ne-am înțeles cu preotul Chindriș ca el să tipărească foaia cu titlul vechi Viața Creștină, iar noi să scoatem o a doua ediție ca supliment sub titlul Misionarismul Vieții Creștine. Foile vor apărea tot în patru pagini cu singura diferență că la Viața Creștină doar pagina întâia va fi schimbată purtând articole semnate de scriitori de ai lor. Celelalte pagini vor fi cele scrise de noi în Misionarismul Vieții Creștine. De fapt ei nu aveau decât doar câteva zeci de abonați, pe când noi aveam multe mii. Numai să avem și noi grijă ca și celelalte pagini ale noastre - să fie oarecum mai accesibile prin conținutul lor și celorlalți cititori.
În afară de gazeta din Cluj, noi am mai continuat să tipărim atât la Oradea cât și la Cluj o serie de cărți și calendare, făcându-ne un adevărat depozit de literatură în Cluj și alimentând de aici toată mulțimea fraților cu tot ce ne cereau: cărți, Biblii, calendare, etc.
Astfel că în septembrie 1940, când s-a răspândit cu iuțeala fulgerului vestea cedării Ardealului de Nord către Ungaria - noi aveam în Cluj o mare cantitate din aceste cărți.
În acele zile eram concentrat undeva pe lângă Ocna Mureșului - la Unirea.
Am cerut și am primit câteva zile de concediu spre a mă duce la Cluj să vedem ce putem face cu evacuarea celor ce le aveam acolo. Dar în condițiile cumplite de atunci n-am putut evacua aproape nimic. Doar câte două călătorii am făcut fiecare cu câte două coșuri în care ne salvam doar ceva din lucrurile strict personale, niște corespondență și registrele cu adresele abonaților și desfăcătorilor noștri.
Poșta nu primea nimic.
Calea Ferată la fel.
- Tot ce puteam duce noi călătorind permanent pe scările sau tampoanelor trenurilor supraaglomerate, - era ca nimic. Așa că am renunțat, lăsând acolo în seama familiei Chindriș care rămânea la Cluj, tot avutul nostru adunat acolo. Și plecând doar cu ce era pe noi, ne-am întors în țară și acasă.
În tot răul acesta a fost totuși și un bine. Tot depozitul nostru de cărți și Biblii rămas acolo la Cluj a fost grânarul de la care s-au alimentat apoi în toți cei patru ani cât a durat ocupația străină, frații noștri din Ardealul cedat și din Vechea Ungarie.
Când după cinci ani noi am revenit din nou la Cluj să mai aflăm ceva din munca noastră - nu mai era nimic. Familia preotului Chindriș ne-a spus că totul a fost devastat și distrus în timpul războiului și a ocupației.
Și astfel a trebuit să pornim a treia oară cu toate de la început...
În ianuarie 1941 eram concentrat la Comandamentul Diviziei Blindate din București.
În timpul acesta am făcut cunoștință mai îndeaproape cu Biserica evreilor creștini care pe atunci își avea adunările în Strada Mihai Bravu iar ulterior în Strada Olteni. Lucra acolo un predicator anume Richard Wurmbrandt, Rozemberg și altul anume Magne Solheim.
Auzisem despre acești evrei creștini încă din ianuarie 1938 când pe la patul părintelui Iosif din Sibiu trecuse unul dintre conducătorii evreilor creștini din Iași anume Isaac Feinstein. Impresia pe care mi-a lăsat-o atunci acest om, care s-a rugat fierbinte la căpătâiul părintelui și i-a arătat în cel mai mișcător fel admirația și dragostea sa pentru tot ce a lucrat și a suferit el pentru Numele și Evanghelia Domnului Isus - m-a făcut să nu-l mai uit niciodată.
Prin această impresie i-am văzut apoi totdeauna și pe ceilalți frați evrei creștini!
Ce mult contează impresia pe care o lasă un credincios pe unde trece, despre credința și despre frații lui! Din pricina acestei impresii, oamenii pot vedea ori bine, ori rău Lucrarea Domnului din care suntem noi. Depinde de felul cum ne-am purtat noi acolo, de felul cum s-a purtat primul credincios care i-a vizitat.
Acum când îi întâlneam eu pe evreii creștini aievea aici la București - m-am apropiat de ei cu gândurile cele bune pe care mi le lăsase exemplul frumos al fratelui Feinstein atunci la Sibiu. În simpatia mea față de ei îi vedeam ca pe întregul popor Israel, care va aduce Zorii Fericitei Veșnicii Profețite.
Dar și ei, când m-au văzut, mi-au arătat de la început o mare și sinceră bucurie, fiindcă aveau printre ei demult cunoștință despre lucrările mele și despre numele meu.
Astfel am început să-i cunosc îndeaproape pe unii dintre ei. Pentru mine fiind mai deosebiți și mai aleși decât orice alți credincioși, fiindcă și ei aveau parte de aceleași suferințe de la cei din neamul lor, cum aveam noi de la ai noștri. Și suferința te apropie de cel care sufere la fel cu tine, mai puternic de mii de ori decât veselia.
În total am stat în București atunci timp de trei ani. În acești trei ani am fost dus multe luni și pe front, dar când am revenit în țară, tot acolo lucram la serviciul unității militare. Astfel că multă vreme am petrecut în adunările și familiile evreilor creștini, mai ales în a lui Wurmbrandt, și de aceea i-am cunoscut mai îndeaproape doar pe cei care erau în familia lui.
Pastorul Solheim era norvegian și avea conducerea misiunii norvegiene din București care avea sub patronajul ei pe evreii creștini. El era un om respectuos, dar tăcut și distant. Soția sa și copiii săi, erau cam la fel. N-am simțit niciodată o apropiere caldă a mea față de ei și tot așa au fost și ei față de mine.
Cu Wurmbrandt și casa lui însă era altceva. N-am întrebat niciodată de trecutul lor, dar felul în care se arătau acum față de mine și față de toți cei ce veneau în casa lor, m-a impresionat plăcut. Trecuseră și ei prin multe suferințe care îi frăgezise sufletește - și îi simțeam foarte asemănători cu frații din Oaste.
Cu timpul însă am observat că și între ei se petreceau lucruri și discuții neplăcute. N-am vrut să intru niciodată în amănuntele lor, dar vedeam bine și simțeam că atmosfera dintre ei este foarte grea și apăsătoare. W. și nevastă-sa B. căutau să-mi explice, punând aceasta mai ales pe seama caracterului nordic al lui Solheim și alor lui și a poziției lor de protectori, puțin cam aroganți și reci, - față de ei. Dar poate că era și altceva.
Am luat parte uneori la reuniuni mai largi sau mai intime în casa lui W. și îmi plăcea să fiu atent la tot ce se face și se spune acolo.
Aproape totdeauna programele acestea le conducea în anii aceea de război R. W.; Solheim și alți fruntași ai lor niciodată nu luau parte. Veneau numai cei evrei; și cei de mâna a doua. Atunci am văzut că cei mai de sus din ai lor nu-l simpatizau deloc pe W., desi el era un fel de factotum acolo. Și cred că nu-l puteau suporta și din următorul motiv:
Fie în adunările mari, fie în cele mici, cu orice ocazie vorbea - el făcea foarte mult caz de erudiția lui neîntrecută și ostentativă.
Aproape totdeauna depășea forțând textul biblic din care vorbea. Lua extremul drept normal și excepțiile drept regulă, trăgând apoi de multe ori concluzii de-a dreptul dezastruoase.
Adeseori întrebuința comparații vulgare și expresii care mergeau ca pe o margine de prăpastie foarte aproape de imagini respingătoare.
Pentru el astea păreau normale și - prin dialectica lui foarte abilă - găsea totdeauna calea de a ieși din cleștele criticii care i se aducea, fără a-și însuși nimic de la nimeni.
În afară de o curiozitate bolnăvicioasă și îndoielnică trezită și întreținută în anturajul său, n-am văzut nici un rod mai sănătos rămas acolo în urma activității lui.
Dar am văzut între el și toți ceilalți multe ostilități și săgeți războinice. O atitudine arogantă și provocatoare îl însoțea oriunde și ceva dubios și ascuns părea că duce totdeauna cu el.
Cu o inteligență primejdioasă și destructivă răsturna totdeauna argumentele cele mai clare și cu o logică dubioasă și agresivă, își impunea oricui părerile sale.
Când un adevăr evident îi răsturna tot ce susținuse, dintr-o dată renunța supărat la toate părerile și argumentele pe care le susținuse mai înainte - și, cu cea mai prefăcută candoare, schimba subiectul.
De aceea după ce mi-am format bine această părere despre el, mai întărită și cu alte dovezi pe care le tac acum, am început să am o rezervă tot mai mare față de persoana sa și față de părerile sale. Dar am continuat totuși să-l iubesc și să-l stimez, gândindu-mă că niciunul dintre oameni de pe pământ nu-i desăvârșit și că pentru partea lui frumoasă - că avea și o parte frumoasă - merită să-I treci cu vederea și partea cealaltă a lui, mai puțin frumoasă. Mai ales că nu știam bine atunci cât este partea cealaltă de umbră. Uneori părea mai mică, alteori foarte mare. Dar vom mai avea ocazia să vorbim despre el.
În timpul cât făceam serviciul militar în București prin natura acestui serviciu umblam adesea pe la Direcția Presei. Acolo am cunoscut un funcționar superior cu care discutând dorința mea de a scoate o revistă literară și de informație creștină la Beiuș, i-am cerut ajutorul pentru obținerea unei astfel de autorizații.
Cu ajutorul lui am obținut autorizație pentru editarea revistei Familia Creștină cu redacția la Mizieș în casa părinților mei.
Cu ianuarie 1941 am și început redactarea și tipărirea acestei reviste. Primul număr în 24 de pagini a fost o biruință frumoasă. L-am lucrat împreună cu fr. Marini care se stabilise acasă la noi la Mizieș.
Tipăream această revistă lunar în 16-20 de pagini la tipografia Doina din Beiuș, cu proprietarul căreia eram prieten.
De la tipografie, revista o aducea tatăl meu Constantin, încărcată în carul lui tras de cei doi boi frumoși ai lui înaintea cărora mergea el pe jos având toată grija să nu se întâmple nimic rău. Acum, prin harul lui Dumnezeu și tata devenise credincios și lucra pentru Domnul cu dragă inimă tot ce putea face și el.
Adusă acasă, revista era împăturită, împachetată și adresată pentru expediție. La toată munca asta de obicei luau parte și câțiva tineri din Mizieș, care îl ajutau pe fr. Marini.
Când totul era gata, pachetele cu reviste și cărți erau iarăși încărcate în carul cu cei doi boi - înaintea cărora tata mergea și mai cu grijă. Fratele Marini sus în car ședea pe pachetele încărcate și mâna boii, până la poșta din Beiuș, de unde se expediau în toate părțile țării și lumii. Mai aveam încă mulți abonați și în străinătate - în Europa, America și chiar și în Australia...
Era o priveliște unică, minunată să vezi cum cei doi boi frumoși și curați legănau carul încărcat cu revistele și cărțile Domnului, mergând dimineața prin soarele răsărind abia văzându-se prin lanuri, ducând atâta lumină câtă ne dăruise Dumnezeu spre cele patru părți ale lumii, care o așteptau. Părea carul cu Chivotul Legii strălucind, trimis poporului sfânt care îl aștepta...
Aceasta a durat așa lună de lună până prin anul 1943, când printr-un ordin al Cenzurii - la insistența vechiului nostru vrăjmaș - a fost suspendată și Familia Creștină.
Războiul cuprinsese toate țările. Țara noastră intrase și ea în război din luna iunie 1941. Unitatea de motorizate și tancuri la care eram mobilizat și eu, era printre primele trimise spre front. Primul contact cu aviația inamică l-am luat încă înainte de a ajunge la Prut. După aceea primejdiile războiului, ne-au urmărit în toate felurile zi și noapte, umblând dintr-o parte în alta de-a lungul sectorului nostru de front. Fiind singura mare unitate de mașini și blindate, eram într-o continuă mișcare și luptă când aici, când colo de-a lungul liniei frontului. Fiind mai tot timpul când în deplasări când în lupte - am trecut prin mii de primejdii de moarte, din care numai puterea Domnului Isus m-a izbăvit, uneori făcând minuni izbitor de puternic vizibile pentru asta.
Am avut în toată vremea aceea niște experiențe atât de cutremurătoare cu Dumnezeu. Primejdiile fiind nemăsurate, tot așa erau și izbăvirile. Nu mi-ar ajunge nici timpul și nici locul să le înșir. Nu pot alege una căci au fost atâtea. Dar din toate și zilnic se închega tot mai fericită umblarea și părtășia mea cu Domnul Isus în așa fel încât toate aceste nemăsurate izbăviri deveniseră o singură mare izbăvire continuă. Și toate multele minuni deveniseră o unică și mare minune. Trecând prin sute de situații grele, bombardamente de aviație, tiruri de artilerie, ploi de gloanțe - am scăpat totuși neatins de nici o schijă și de nici un glonț.
Trimis într-o delegație la Iași în iulie 1941 am trecut anume și pe Strada Dancu nr. 1 unde știam adresa fr. Feinstein cu redacția revistei sale Prietenul la care și eu colaborasem. Speram să-l găsesc pe el acasă.
Însă am ajuns acolo în momentul cel mai tragic. La Iași tocmai avusese loc la sfârșitul lui iunie îngrozitorul pogrom. Mii de evrei fuseseră strânși în vagoanele unui lung tren marfar, înghesuiți grămadă unii peste alții, cu praf de var pe jos, fără apă, fără mâncare, cu ușile și geamurile legate în sârmă ghimpată și acoperite, purtați zile și nopți dintr-o parte în alta a țării urlând de sete, de foame, de chinuri - până au murit cu toții în acest îngrozitor iad...
Și printre ei fusese și fr. Isaac Feinstein, acel minunat copil al lui Dumnezeu care făcuse atâta de mult bine pentru Numele și poporul Domnului Isus. Soția lui și cei șase copii erau zdrobiți de durere. I-am mângâiat și ne-am mângâiat numai cu rugăciunea și cu lacrimile.
Cât de neînțelese sunt căile îngăduinței Domnului și cât de mare este uneori prețul cu care răscumpărăm nu numai răul ci și binele pe care îl facem pe pământ.
Am mai cunoscut atunci un grup de tineri evrei creștini în casa fr. Feinstein - Duțu Moscovici, Milan Haimovici, Bianca Bringer, Monica, Malci... Filip, Izi și alte multe suflete scumpe de frați în Isus.
Pe unii i-am mai regăsit după câtva timp la București în biserica lor de pe Strada Olteni.
Pe văduva fr. Feinstein și pe orfanii lor însă nu i-am mai întâlnit. Îndată ce au putut au plecat în Elveția. Dar tragedia lor, unită cu a tuturor celorlalți evrei uciși și chinuiți fără nici o milă de fiara apocaliptică dezlănțuită, - m-a înfiorat și m-a străpuns până în fundul sufletului. Nici până astăzi groaza nu mi-a trecut, nici rana nu mi s-a închis, nici rugăciunea nu mi i-a uitat.
De-a lungul frontului apoi și de-a lungul anilor acelora am văzut și am auzit atâtea grozăvii de acestea încât mi se părea că trec printr-un vis rău, printr-un coșmar cumplit, printr-un iad ireal... Fiindcă nici cu ochii și nici cu mintea nu-mi puteam crede că se pot întâmpla astfel de fapte.
Dar iată că s-au putut. De-a lungul frontului, mii de oameni uciși în luptele la baionetă. Dealurile cu grâu nesecerat până prin August, puțind îngrozitor din cauza grămezilor de soldați morți și rămași neîngropați, ciuguliți de roiurile de ciori și corbi, care se lăsau și zburau în grămezi negre... Apoi mâncați de roiurile de muște mari și negre aproape la fel și ele de mari și de negre... Apoi de viermi mișunându-le prin ochi, prin gură, prin mațe...
Sau femei, copii, bătrâni și tineri nevinovați, uciși și aruncați prin șanțuri sau călcați de cai, de căruțe, de tancuri, în fuga lor îngrozită din fața frontului și a fiarelor. Toți putrezeau aruncați prin șanțurile drumurilor - ca să nu împiedice circulația, - ca niște hoituri de câini, amestecați cu hoituri de cai morți de povară sau de bombardamente. Vara umflați, iarna înghețați...
Ceva mai târziu, din caii încă neputreziți, oamenii înfometați începură să taie bucăți de carne și să mănânce.
La începutul anului 1942 într-un concediu trecând de pe front prin București pe la fr. Wurmbrandt, el mi-a încredințat un manuscris anume Păcatele Evreilor rugându-mă să-l tipăresc la Beiuș sub numele meu, deoarece sub numele lui evreiesc nu s-ar fi putut tipări. Prigoana împotriva evreilor era necruțătoare. La toate păcatele lor și ale părinților lor le venise o ispășire îngrozitoare. În broșurica lui fr. Wurmbrandt se spunea tocmai acest lucru, dar după asta era acolo o chemare către toți evreii aceștia încercați, ca să se întoarcă la Mântuitorul Hristos, Singurul care îi poate salva din nenorocirea de acum... Apoi totul se încheia cu o înștiințare cutremurătoare despre niște necazuri și mai mari care ar putea să vină peste ei dacă nici acum nu vor vrea să asculte glasul și înștiințarea Domnului Isus Hristos, Singurul și Adevăratul Mesia.
- Tipărește-o te rog! îmi zise el. Este de cea mai mare importanță acum să le spunem acestor oameni adevărata cauză a îngrozitoarelor suferințe care au dat peste Israel... Singura lor salvare din aceste necazuri este Hristos. Cei ce vor asculta, - Dumnezeu va avea milă de ei. Iar cei ce nu vor asculta - cel puțin să știe.
E acum una dintre cele mai mari datorii a voastre a credincioșilor dintre neamuri, față de poporul lui Israel în moștenirea căruia voi ați intrat acum prin harul pe care ei l-au respins... Era un foarte bun și frumos lucru al fr. Richard.
Ajuns acasă am dat-o imediat la lucru, spre a-i putea face corectura și a o putea termina și expedia la ei, înainte de terminarea concediului meu. Nu voiam să las fr. Marini riscul publicării acestei cărți, fiindcă bănuiam că va avea niște urmări primejdioase... Am scris pe ea: Tipărită de Traian Dorz.
Într-adevăr, la o săptămână după ce trimisesem cu cineva broșura tipărită la București, iar fr. Wurmbrandt o expediase în diferite părți din țară - m-am pomenit într-o dimineață chemat la Poliția de Siguranță din Beiuș.
M-am prezentat și am fost introdus imediat în biroul șefului - comisarul Borza. Pe masa lui am văzut un pachet cu vreo 50 de exemplare din broșura Păcatele Evreilor - confiscate zicea el la Cernăuți. Revista purtând pe ea numele meu și al tipografiei - ușor au identificat-o și cei de acolo o trimiseră pentru cercetări la Beiuș.
Două ceasuri am fost anchetat pentru asta, fiind interogat asupra tuturor relațiilor, cunoștințelor, legăturilor mele cu evreii, despre scopul publicării acestei broșuri, despre numele și adresele celor cu care aveam legătură.
Am vorbit cât am putut mai puțin și am tăcut cât am putut de mult. Iar la urmă după declarația scrisă și mai pe scurt, mi s-a dat drumul cu amenințarea de proces și alte consecințe. Peste trei zile va trebui să mă prezint din nou la poliție la el.
Dar peste trei zile expira concediul meu - și plecam pe front. De acolo nu mă mai puteau aduce fiind la o unitate din prima linie. Iar după câtva timp totul s-a clasat astfel că pentru acele Păcate eu n-am suferit decât puțin. Deși la drept vorbind parcă nu mi-ar fi părut rău să sufăr și eu ceva mai mult pentru păcatele evreilor, deoarece atâția mari fii ai acestui popor, au suferit atât de mult și pentru păcatele mele. Mai ales Cel mai Mare Fiu ieșit din Israel, Isus Hristos Domnul și Mântuitorul nostru al tuturor.
Am trecut astfel în două veri și două ierni până în martie 1943, prin toate grozăviile acestui război...
Zile și nopți am fost cu unități angajate în lupte, deși eu fiind gradat aveam o misiune de lucru la unul din birourile Comandamentului Diviziei - totuși treceam mereu prin toate primejdiile morții. În opriri sau deplasări, expuși mereu bombardamentelor aviației, tirului artileriei, focului partizanilor, - moartea putea fi sigură la orice pas.
Ajunși în încercuiri, uneori fără mâncare, alteori fără apă, prinși de ploi și de furtuni, de zăpadă și de ger... Înghețați și flămânzi, nedormiți de zile și nopți, hărțuiți și amenințați în toate felurile, departe pe un pământ străin și vrăjmaș - numai minunile Bunului Dumnezeu, care mă însoțea necurmat, mi-au salvat viața, fără să fi fost nici atins măcar de vreo schijă sau glonț, deși uneori am trecut printre ele căzând ca grindina în jurul meu. De fapt și arma cu care am luptat eu tot timpul a fost numai stiloul și mașina de scris.
Unitatea cu care am fost pe front, trecând prin toată desfășurarea luptelor crâncene din stepele Donului - prin încercuirile și retragerile îngrozitoare din noiembrie 1942 până în martie 1943, era doar o ruină când am ajuns retrăgându-ne până la Nipropetrovsk. Acolo unitatea a fost oprită pentru refacere. Iar eu fiindcă lucrasem la Biroul Adjuntaturii și avusesem în grijă memoriile Ofițerilor Diviziei, precum și dosarele de avansări și decorații - am fost trimis cu aceste documente secrete și importante în țară.
Împachetate în două lăzi mari, am fost îmbarcat cu ele la tren la Nipropetrovsk ca să le ducem Marelui Cartier General la București.
Astfel mi-am luat rămas bun, i-am lăsat acolo pe toți ceilalți care mai rămăseseră dintre cei cu care suferisem împreună de-a lungul războiului până aici - și am plecat numai cu caporalul Rădoi.
În timpul iernii grele prin care trecusem în aceste cumplite retrageri, mă îmbolnăvisem de vechea mea maladie și zăceam târându-mă pe picioare, deoarece nu voiam să rămân cine știe pe unde de unitatea mea, până ce vom ajunge cu toții undeva să ne stabilim în refacere.
Domnul a voit să fiu delegat astfel pentru venirea aceasta în țară. După îndeplinirea misiunii mele am mers la o Comisie Medicală de la Permanența Diviziei noastre din București.
Această comisie m-a trimis acasă într-un concediu medical de o lună. După luna aceasta la o altă înfățișare m-a clasat inapt pentru serviciul militar din cauza bolii mele de inimă, care se agravase.
M-am întors de pe front decorat cu Crucea Serviciului Credincios, singura decorație pe care o aduceam pe pieptul meu, în locul unde purtasem odată cruciulița Oastei pe care mi-o pusese pe inimă conducătorul meu duhovnicesc și părintele meu Iosif Trifa, cu puțin înainte de plecarea lui în marele concediu de odihnă și de răsplată din ceruri.
Acum decorația militară mi-o pusese pe piept șeful meu de la serviciul unde lucrasem, cu mulțumirea lui pentru felul credincios cu care am servit unitatea mea în toate împrejurările prin care trecusem.
M-a mișcat simbolic denumirea: Crucea Serviciului Credincios...
La terminarea misiunii mele, comandantul Permanenței de la București, privindu-mi decorația și semnându-mi de primire, mi-a dat mâna și m-a felicitat pentru îndeplinirea credincioasă a misiunii mele până la capăt.
Cu inima bătându-mi puternic m-am gândit atunci și m-am rugat ca și la terminarea misiunii mele de pe pământ în Oastea Domnului meu Ceresc, când mă voi întoarce la Marele Cartier General al Conducătorului meu din Ceruri, să pot avea pe pieptul meu, deasupra inimii mele tot Crucea Serviciului Credincios pentru El și Cauza Evangheliei Sale.
Atunci Marele meu Comandant și Dumnezeu Isus Hristos, să mă îmbrățișeze sărutându-mă pe ranele obrajilor mei îndurerați și pe lacrimile ochilor mei obosiți, să-mi spună cu bucurie fericită:
- Bine slugă bună... intră în bucuria Domnului tău.
Aceasta ar fi toată răsplătirea mea cea foarte mare, după care - am spus și am scris de atâtea ori - n-aș mai dori o altă răsplătire niciodată.
O Doamne Isuse, ajută-mi Te rog.
Slăvit să fie Domnul!