Cap. 16 - Există un echilibru

„În veci nu poate fi iertare pentru păcatul nimănui

când nu-i căinţă pe măsura mărimii şi-adâncimii lui

acel ce-şi calcă legământul nesocotind tot ce-a iubit

doar c-o egală suferinţă va ispăşi ce-a săvârşit”.

În toate lucrările lui Dumnezeu, există un echilibru fără de care viaţa n-ar putea să existe. Fără de care dreptatea nu s-ar putea face şi ordinea nu s-ar putea păstra. Fără de care totul s-ar prăbuşi într-un haos şi o moarte veşnică.

Când păcatul se înmulţeşte stricând echilibrul şi înclinând cumpăna, atunci ori trebuie să se înmulţească harul care să-l ierte,

ori trebuie să vină pedeapsa care să-l ispăşească

ori focul care să-l ardă.

În anii aceia de dinaintea celui de-al doilea război mondial, păcatul se întinsese şi se înmulţise pretutindeni în toate părţile şi de toate felurile.

La redacţia unei gazete şi mai ales religioase, unde se adunau zilnic tot felul de ştiri din ţară şi din lume, trec prin faţa sufletelor celor ce lucrează acolo toate evenimentele vieţii. Se derulează ca într-un film oamenii şi lucrurile, stările şi vremurile, din care oricine care cunoaşte adânc tainele Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu, îşi poate da uşor şi limpede seama, în lumina acestui Cuvânt, la ce oră din Ceasul Vremii se găseşte lumea atunci.

Din toate cele ce se petreceau de câţiva ani, se vedea cu îngrijorare cum se agravează toate lucrurile în lumea întreagă şi la fel şi în ţara noastră.

Păcatele politice, păcatele sociale, păcatele religioase şi toate celelalte de toate felurile tot mai multe şi mai mari, trăgeau din ce în ce tot mai greu apăsând în cumpăna dreptăţii şi strâmbând echilibrul lumii spre dezastrul total.

Lumea era ca un butoi plin cu dinamită la care din toate părţile se lucra să i se aprindă fitilul. Un simţământ că se apropie un mare cataclism apăsa pe toate sufletele oamenilor...

În fiecare zi creşteau şi se înmulţeau presimţirile rele.

În toate ţările Europei se făceau mari mişcări de trupe şi intense pregătiri de război. Conducătorii popoarelor rosteau cuvântări războinice şi peste tot se auzea zăngănit de arme.

În ţara noastră, încă din martie 1939 începuseră concentrările şi construirea de tranşee şi cazemate pe frontiere şi interior.

Fratele Marini deşi era bolnav şi reformat de la armată totuşi fu chemat şi el pentru o comisie medicală. Dar constatându-se inaptitudinea lui faţă de orice efort militar, după câteva zile i s-a dat drumul clasat definitiv ca inapt şi eliberându-l astfel total pentru lucrul Domnului.

Cu mine lucrurile erau mai complicate, dar Dumnezeu le simplifica.

Pe la jumătatea lunii martie 1939 am fost chemat la o concentrare la Comandamentul Diviziei din Oradea unde îmi încheiasem stagiul în 1937. Trimis cu un subofiţer undeva spre Munţii Sălajului pentru nişte rechiziţii de cai şi căruţe, m-au surprins nişte vremi cu lapoviţă şi frig călătorind ud într-o căruţă descoperită zile şi nopţi prin frig.

Am răcit rău de tot şi după câteva zile m-am îmbolnăvit iar ca şi în 1934 foarte grav, trebuind să fiu adus cu salvarea la spitalul militar din Oradea.

Iarăşi izbucnind vechiul meu reumatism poliarticular acut, ţinându-mă la pat pentru trei săptămâni cu o temperatură şi o stare alarmantă, tot în oraşul unde mai suferisem şi în 1934.

După o slabă ameliorare am fost lăsat într-un lung concediu medical. Acesta m-a ajutat să merg din nou la lucrul Domnului până în septembrie 1939, când lucrurile s-au agravat cu agresiunea germană care pornise atacul împotriva Europei. Atunci am fost concentrat şi eu din nou.

Dar înainte de plecarea din Cluj, hotărâsem aici cu fraţii o mare adunare. Presimţeam că de mulţi fraţi ne vom despărţi în curând şi pe totdeauna. - Şi doream ca să răsune încă o dată puternic Cuvântul Domnului în oraşul Cluj unde lucrasem un an încheiat. Şi să ne mai revedem o dată cu fraţii înainte de a se agrava situaţia din ţară şi din lume.

Adunarea a fost anunţată prin gazetă pentru 3 septembrie.

Încă din ajun au început să vină mari mulţimi de fraţi din toate părţile, dar mai ales din Nordul Ardealului şi din Maramureş.

După programul mai restrâns din seara de 2 şi dimineaţa de 3 septembrie din biserica Iris, îndată după masă ne-am încolonat pe jos, am parcurs toată distanţa încolonaţi într-un şir lung, toţi cei aproape două mii de fraţi şi surori, cu steaguri şi tăbliţe cu numele localităţilor - până în centrul Clujului la Casa Armatei.

Acolo am avut un bogat program ţinând ore în şir prin cuvântări, cântări şi rugăciuni înflăcărate şi mişcătoare ca la un prilej de mare răscruce a vieţii şi a istoriei noastre, după cum s-a şi dovedit că era.

Deşi timpul era ploios şi rece, totuşi demonstraţia noastră a avut o reuşită deplină. Toţi locuitorii Clujului adunaţi pe străzi şi pe la ferestrele caselor de pe lungul parcurs al coloanelor noastre, au putut avea o bună mărturie despre Lucrarea Oastei Domnului. Fraţi şi surori au împărţit de-o parte şi de alta multe foi volante, gazete şi cărţi în tot drumul coloanelor noastre.

Aceasta a fost o ultimă chemare puternică la Domnul care a răsunat în acel Cluj peste care în curând aveau să vină vremurile grele ale cedării, apoi cele şi mai grele ale războiului...

Câteodată bunătatea Domnului mai face o ultimă chemare înainte de potop, ca oricine mai are urechi de auzit şi inimă de ascultat, să mai intre în ultimul moment în corabia mântuirii înainte de a se închide definitiv uşa.

Ştie numai Bunul Dumnezeu câţi au prins momentul acela.

A urmat apoi un an din care câte o lună eram concentrat pe diferite zone, iar altă lună în concediu. Toate concediile le-am petrecut în lucru la redacţia din Cluj sau în misiune prin ţară.

Singuri noi doi eram cei care trebuia să tragem la jugul cel mai greu în privinţa asta, dar Domnul ne-a dat mare putere atunci şi Lucrarea Domnului a crescut nu numai în număr ci şi în putere şi roade.

După un timp, lucrul în colaborare cu părintele Chindriș începuse să nu meargă chiar așa de bine cum mersese câteva luni, din două motive:

Pe de-o parte autoritatea confesiunii lui începuse să se neliniștească de prea marea infiltrație care ziceau ei că o face Oastea Domnului între credincioșii greco-catolici. Nu le convenea totuși acest lucru, fiindcă își aveau și ei asociațiile lor religioase pe care le stânjenea dezvoltarea Oastei Domnului. Apoi, prea multa evanghelizare curată și fierbinte iarăși nu le convenea, temându-se ca nu cumva astfel să le scape din mâini dirijarea sufletelor pe linia confesionalistă. Ei găseau că noi punem condiții prea exagerate pentru mântuire. Că de nașterea din nou facem prea mult caz.

Că nu se poate trăi chiar așa, renunțându-se la toate bucuriile vieții, la orice cantitate de alcool, la dansuri, la distracțiile lumești etc.

În loc ca ei să aibă un profit de la noi, după cum speraseră,- se temeau că noi avem de la ei.

Li se părea că noi am prea îndoctrinat mulțimi de greco-catolici cu învățătura și credința noastră diferită de a lor.

Că mijloacele noastre,- cântările, scrierile, adunările, prea plăceau multora - și un curent nou se abătea în albia confesiunii lor. Lucrurile acestea, oricum, nu le plăceau.

Din cauza asta preotul Chindriș fusese chemat mai de multe ori la superiorii lui și sfătuit să pună cumva capăt acestori stări de lucruri... Se repeta și aici acum ceea ce se întâmplase la Sibiu cu câțiva ani în urmă când cealaltă oficialitate clericală, îngrozită de primavara duhovnicească adusă de Oastea Domnului, încerca să întoarcă ceasul înapoi la iarna formalismului înghețat din care scăpasem.

Într-o zi, venind ca fiert de la epicospie, preotul Chindriș ne-a spus:

- Fraților, nu mai putem merge cum am mers până acum. Trebuie să desfacem abonații noștrii de ai d-voastră. Vom tipări două ediții de foaie, una pentru ai dv. și alta pentru ai noștri. Trebuie să ne înțelegem practic cum să facem.

Ne-am înţeles cu preotul Chindriş ca el să tipărească foaia cu titlul vechi Viaţa Creştină, iar noi să scoatem o a doua ediţie ca supliment sub titlul Misionarismul Vieţii Creştine. Foile vor apărea tot în patru pagini cu singura diferenţă că la Viaţa Creştină doar pagina întâia va fi schimbată purtând articole semnate de scriitori de ai lor. Celelalte pagini vor fi cele scrise de noi în Misionarismul Vieţii Creştine. De fapt ei nu aveau decât doar câteva zeci de abonaţi, pe când noi aveam multe mii. Numai să avem şi noi grijă ca şi celelalte pagini ale noastre - să fie oarecum mai accesibile prin conţinutul lor şi celorlalţi cititori.

În afară de gazeta din Cluj, noi am mai continuat să tipărim atât la Oradea cât şi la Cluj o serie de cărţi şi calendare, făcându-ne un adevărat depozit de literatură în Cluj şi alimentând de aici toată mulţimea fraţilor cu tot ce ne cereau: cărţi, Biblii, calendare, etc.

Astfel că în septembrie 1940, când s-a răspândit cu iuţeala fulgerului vestea cedării Ardealului de Nord către Ungaria - noi aveam în Cluj o mare cantitate din aceste cărţi.

În acele zile eram concentrat undeva pe lângă Ocna Mureşului - la Unirea.

Am cerut şi am primit câteva zile de concediu spre a mă duce la Cluj să vedem ce putem face cu evacuarea celor ce le aveam acolo. Dar în condiţiile cumplite de atunci n-am putut evacua aproape nimic. Doar câte două călătorii am făcut fiecare cu câte două coşuri în care ne salvam doar ceva din lucrurile strict personale, nişte corespondenţă şi registrele cu adresele abonaţilor şi desfăcătorilor noştri.

Poşta nu primea nimic.

Calea Ferată la fel.

- Tot ce puteam duce noi călătorind permanent pe scările sau tampoanelor trenurilor supraaglomerate, - era ca nimic. Aşa că am renunţat, lăsând acolo în seama familiei Chindriş care rămânea la Cluj, tot avutul nostru adunat acolo. Şi plecând doar cu ce era pe noi, ne-am întors în ţară şi acasă.

În tot răul acesta a fost totuşi şi un bine. Tot depozitul nostru de cărţi şi Biblii rămas acolo la Cluj a fost grânarul de la care s-au alimentat apoi în toţi cei patru ani cât a durat ocupaţia străină, fraţii noştri din Ardealul cedat şi din Vechea Ungarie.

Când după cinci ani noi am revenit din nou la Cluj să mai aflăm ceva din munca noastră - nu mai era nimic. Familia preotului Chindriş ne-a spus că totul a fost devastat şi distrus în timpul războiului şi a ocupaţiei.

Şi astfel a trebuit să pornim a treia oară cu toate de la început...

În ianuarie 1941 eram concentrat la Comandamentul Diviziei Blindate din Bucureşti.

În timpul acesta am făcut cunoştinţă mai îndeaproape cu Biserica evreilor creştini care pe atunci îşi avea adunările în Strada Mihai Bravu iar ulterior în Strada Olteni. Lucra acolo un predicator anume Richard Wurmbrandt, Rozemberg şi altul anume Magne Solheim.

Auzisem despre aceşti evrei creştini încă din ianuarie 1938 când pe la patul părintelui Iosif din Sibiu trecuse unul dintre conducătorii evreilor creştini din Iaşi anume Isaac Feinstein. Impresia pe care mi-a lăsat-o atunci acest om, care s-a rugat fierbinte la căpătâiul părintelui şi i-a arătat în cel mai mişcător fel admiraţia şi dragostea sa pentru tot ce a lucrat şi a suferit el pentru Numele şi Evanghelia Domnului Isus - m-a făcut să nu-l mai uit niciodată.

Prin această impresie i-am văzut apoi totdeauna şi pe ceilalţi fraţi evrei creştini!

Ce mult contează impresia pe care o lasă un credincios pe unde trece, despre credinţa şi despre fraţii lui! Din pricina acestei impresii, oamenii pot vedea ori bine, ori rău Lucrarea Domnului din care suntem noi. Depinde de felul cum ne-am purtat noi acolo, de felul cum s-a purtat primul credincios care i-a vizitat.

Acum când îi întâlneam eu pe evreii creştini aievea aici la Bucureşti - m-am apropiat de ei cu gândurile cele bune pe care mi le lăsase exemplul frumos al fratelui Feinstein atunci la Sibiu. În simpatia mea faţă de ei îi vedeam ca pe întregul popor Israel, care va aduce Zorii Fericitei Veşnicii Profeţite.

Dar şi ei, când m-au văzut, mi-au arătat de la început o mare şi sinceră bucurie, fiindcă aveau printre ei demult cunoştinţă despre lucrările mele şi despre numele meu.

Astfel am început să-i cunosc îndeaproape pe unii dintre ei. Pentru mine fiind mai deosebiţi şi mai aleşi decât orice alţi credincioşi, fiindcă şi ei aveau parte de aceleaşi suferinţe de la cei din neamul lor, cum aveam noi de la ai noştri. Şi suferinţa te apropie de cel care sufere la fel cu tine, mai puternic de mii de ori decât veselia.

În total am stat în Bucureşti atunci timp de trei ani. În aceşti trei ani am fost dus multe luni şi pe front, dar când am revenit în ţară, tot acolo lucram la serviciul unităţii militare. Astfel că multă vreme am petrecut în adunările şi familiile evreilor creştini, mai ales în a lui Wurmbrandt, şi de aceea i-am cunoscut mai îndeaproape doar pe cei care erau în familia lui.

Pastorul Solheim era norvegian şi avea conducerea misiunii norvegiene din Bucureşti care avea sub patronajul ei pe evreii creştini. El era un om respectuos, dar tăcut şi distant. Soţia sa şi copiii săi, erau cam la fel. N-am simţit niciodată o apropiere caldă a mea faţă de ei şi tot aşa au fost şi ei faţă de mine.

Cu Wurmbrandt şi casa lui însă era altceva. N-am întrebat niciodată de trecutul lor, dar felul în care se arătau acum faţă de mine şi faţă de toţi cei ce veneau în casa lor, m-a impresionat plăcut. Trecuseră şi ei prin multe suferinţe care îi frăgezise sufleteşte - şi îi simţeam foarte asemănători cu fraţii din Oaste.

Cu timpul însă am observat că și între ei se petreceau lucruri și discuții neplăcute. N-am vrut să intru niciodată în amănuntele lor, dar vedeam bine și simțeam că atmosfera dintre ei este foarte grea și apăsătoare. W. și nevastă-sa B. căutau să-mi explice, punând aceasta mai ales pe seama caracterului nordic al lui Solheim și alor lui și a poziției lor de protectori, puțin cam aroganți și reci, - față de ei. Dar poate că era și altceva.

Am luat parte uneori la reuniuni mai largi sau mai intime în casa lui W. și îmi plăcea să fiu atent la tot ce se face și se spune acolo.

Aproape totdeauna programele acestea le conducea în anii aceea de război R. W.; Solheim și alți fruntași ai lor niciodată nu luau parte. Veneau numai cei evrei; și cei de mâna a doua. Atunci am văzut că cei mai de sus din ai lor nu-l simpatizau deloc pe W., desi el era un fel de factotum acolo. Și cred că nu-l puteau suporta și din următorul motiv:

Fie în adunările mari, fie în cele mici, cu orice ocazie vorbea - el făcea foarte mult caz de erudiția lui neîntrecută și ostentativă.

Aproape totdeauna depășea forțând textul biblic din care vorbea. Lua extremul drept normal și excepțiile drept regulă, trăgând apoi de multe ori concluzii de-a dreptul dezastruoase.

Adeseori întrebuința comparații vulgare și expresii care mergeau ca pe o margine de prăpastie foarte aproape de imagini respingătoare.

Pentru el astea păreau normale și - prin dialectica lui foarte abilă - găsea totdeauna calea de a ieși din cleștele criticii care i se aducea, fără a-și însuși nimic de la nimeni.

În afară de o curiozitate bolnăvicioasă și îndoielnică trezită și întreținută în anturajul său, n-am văzut nici un rod mai sănătos rămas acolo în urma activității lui.

Dar am văzut între el și toți ceilalți multe ostilități și săgeți războinice. O atitudine arogantă și provocatoare îl însoțea oriunde și ceva dubios și ascuns părea că duce totdeauna cu el.

Cu o inteligență primejdioasă și destructivă răsturna totdeauna argumentele cele mai clare și cu o logică dubioasă și agresivă, își impunea oricui părerile sale.

Când un adevăr evident îi răsturna tot ce susținuse, dintr-o dată renunța supărat la toate părerile și argumentele pe care le susținuse mai înainte - și, cu cea mai prefăcută candoare, schimba subiectul.

De aceea după ce mi-am format bine această părere despre el, mai întărită și cu alte dovezi pe care le tac acum, am început să am o rezervă tot mai mare față de persoana sa și față de părerile sale. Dar am continuat totuși să-l iubesc și să-l stimez, gândindu-mă că niciunul dintre oameni de pe pământ nu-i desăvârșit și că pentru partea lui frumoasă - că avea și o parte frumoasă - merită să-I treci cu vederea și partea cealaltă a lui, mai puțin frumoasă. Mai ales că nu știam bine atunci cât este partea cealaltă de umbră. Uneori părea mai mică, alteori foarte mare. Dar vom mai avea ocazia să vorbim despre el.

În timpul cât făceam serviciul militar în Bucureşti prin natura acestui serviciu umblam adesea pe la Direcţia Presei. Acolo am cunoscut un funcţionar superior cu care discutând dorinţa mea de a scoate o revistă literară şi de informaţie creştină la Beiuş, i-am cerut ajutorul pentru obţinerea unei astfel de autorizaţii.

Cu ajutorul lui am obţinut autorizaţie pentru editarea revistei Familia Creştină cu redacţia la Mizieş în casa părinţilor mei.

Cu ianuarie 1941 am şi început redactarea şi tipărirea acestei reviste. Primul număr în 24 de pagini a fost o biruinţă frumoasă. L-am lucrat împreună cu fr. Marini care se stabilise acasă la noi la Mizieş.

Tipăream această revistă lunar în 16-20 de pagini la tipografia Doina din Beiuş, cu proprietarul căreia eram prieten.

De la tipografie, revista o aducea tatăl meu Constantin, încărcată în carul lui tras de cei doi boi frumoşi ai lui înaintea cărora mergea el pe jos având toată grija să nu se întâmple nimic rău. Acum, prin harul lui Dumnezeu şi tata devenise credincios şi lucra pentru Domnul cu dragă inimă tot ce putea face şi el.

Adusă acasă, revista era împăturită, împachetată şi adresată pentru expediţie. La toată munca asta de obicei luau parte şi câţiva tineri din Mizieş, care îl ajutau pe fr. Marini.

Când totul era gata, pachetele cu reviste şi cărţi erau iarăşi încărcate în carul cu cei doi boi - înaintea cărora tata mergea şi mai cu grijă. Fratele Marini sus în car şedea pe pachetele încărcate şi mâna boii, până la poşta din Beiuş, de unde se expediau în toate părţile ţării şi lumii. Mai aveam încă mulţi abonaţi şi în străinătate - în Europa, America şi chiar şi în Australia...

Era o privelişte unică, minunată să vezi cum cei doi boi frumoşi şi curaţi legănau carul încărcat cu revistele şi cărţile Domnului, mergând dimineaţa prin soarele răsărind abia văzându-se prin lanuri, ducând atâta lumină câtă ne dăruise Dumnezeu spre cele patru părţi ale lumii, care o aşteptau. Părea carul cu Chivotul Legii strălucind, trimis poporului sfânt care îl aştepta...

Aceasta a durat aşa lună de lună până prin anul 1943, când printr-un ordin al Cenzurii - la insistenţa vechiului nostru vrăjmaş - a fost suspendată şi Familia Creştină.

Războiul cuprinsese toate ţările. Ţara noastră intrase şi ea în război din luna iunie 1941. Unitatea de motorizate şi tancuri la care eram mobilizat şi eu, era printre primele trimise spre front. Primul contact cu aviaţia inamică l-am luat încă înainte de a ajunge la Prut. După aceea primejdiile războiului, ne-au urmărit în toate felurile zi şi noapte, umblând dintr-o parte în alta de-a lungul sectorului nostru de front. Fiind singura mare unitate de maşini şi blindate, eram într-o continuă mişcare şi luptă când aici, când colo de-a lungul liniei frontului. Fiind mai tot timpul când în deplasări când în lupte - am trecut prin mii de primejdii de moarte, din care numai puterea Domnului Isus m-a izbăvit, uneori făcând minuni izbitor de puternic vizibile pentru asta.

Am avut în toată vremea aceea nişte experienţe atât de cutremurătoare cu Dumnezeu. Primejdiile fiind nemăsurate, tot aşa erau şi izbăvirile. Nu mi-ar ajunge nici timpul şi nici locul să le înşir. Nu pot alege una căci au fost atâtea. Dar din toate şi zilnic se închega tot mai fericită umblarea şi părtăşia mea cu Domnul Isus în aşa fel încât toate aceste nemăsurate izbăviri deveniseră o singură mare izbăvire continuă. Şi toate multele minuni deveniseră o unică şi mare minune. Trecând prin sute de situaţii grele, bombardamente de aviaţie, tiruri de artilerie, ploi de gloanţe - am scăpat totuşi neatins de nici o schijă şi de nici un glonţ.

Trimis într-o delegaţie la Iaşi în iulie 1941 am trecut anume şi pe Strada Dancu nr. 1 unde ştiam adresa fr. Feinstein cu redacţia revistei sale Prietenul la care şi eu colaborasem. Speram să-l găsesc pe el acasă.

Însă am ajuns acolo în momentul cel mai tragic. La Iaşi tocmai avusese loc la sfârşitul lui iunie îngrozitorul pogrom. Mii de evrei fuseseră strânşi în vagoanele unui lung tren marfar, înghesuiţi grămadă unii peste alţii, cu praf de var pe jos, fără apă, fără mâncare, cu uşile şi geamurile legate în sârmă ghimpată şi acoperite, purtaţi zile şi nopţi dintr-o parte în alta a ţării urlând de sete, de foame, de chinuri - până au murit cu toţii în acest îngrozitor iad...

Şi printre ei fusese şi fr. Isaac Feinstein, acel minunat copil al lui Dumnezeu care făcuse atâta de mult bine pentru Numele şi poporul Domnului Isus. Soţia lui şi cei şase copii erau zdrobiţi de durere. I-am mângâiat şi ne-am mângâiat numai cu rugăciunea şi cu lacrimile.

Cât de neînţelese sunt căile îngăduinţei Domnului şi cât de mare este uneori preţul cu care răscumpărăm nu numai răul ci şi binele pe care îl facem pe pământ.

Am mai cunoscut atunci un grup de tineri evrei creştini în casa fr. Feinstein - Duţu Moscovici, Milan Haimovici, Bianca Bringer, Monica, Malci... Filip, Izi şi alte multe suflete scumpe de fraţi în Isus.

Pe unii i-am mai regăsit după câtva timp la Bucureşti în biserica lor de pe Strada Olteni.

Pe văduva fr. Feinstein şi pe orfanii lor însă nu i-am mai întâlnit. Îndată ce au putut au plecat în Elveţia. Dar tragedia lor, unită cu a tuturor celorlalţi evrei ucişi şi chinuiţi fără nici o milă de fiara apocaliptică dezlănţuită, - m-a înfiorat şi m-a străpuns până în fundul sufletului. Nici până astăzi groaza nu mi-a trecut, nici rana nu mi s-a închis, nici rugăciunea nu mi i-a uitat.

De-a lungul frontului apoi şi de-a lungul anilor acelora am văzut şi am auzit atâtea grozăvii de acestea încât mi se părea că trec printr-un vis rău, printr-un coşmar cumplit, printr-un iad ireal... Fiindcă nici cu ochii şi nici cu mintea nu-mi puteam crede că se pot întâmpla astfel de fapte.

Dar iată că s-au putut. De-a lungul frontului, mii de oameni ucişi în luptele la baionetă. Dealurile cu grâu nesecerat până prin August, puţind îngrozitor din cauza grămezilor de soldaţi morţi şi rămaşi neîngropaţi, ciuguliţi de roiurile de ciori şi corbi, care se lăsau şi zburau în grămezi negre... Apoi mâncaţi de roiurile de muşte mari şi negre aproape la fel şi ele de mari şi de negre... Apoi de viermi mişunându-le prin ochi, prin gură, prin maţe...

Sau femei, copii, bătrâni şi tineri nevinovaţi, ucişi şi aruncaţi prin şanţuri sau călcaţi de cai, de căruţe, de tancuri, în fuga lor îngrozită din faţa frontului şi a fiarelor. Toţi putrezeau aruncaţi prin şanţurile drumurilor - ca să nu împiedice circulaţia, - ca nişte hoituri de câini, amestecaţi cu hoituri de cai morţi de povară sau de bombardamente. Vara umflaţi, iarna îngheţaţi...

Ceva mai târziu, din caii încă neputreziţi, oamenii înfometaţi începură să taie bucăţi de carne şi să mănânce.

La începutul anului 1942 într-un concediu trecând de pe front prin Bucureşti pe la fr. Wurmbrandt, el mi-a încredinţat un manuscris anume Păcatele Evreilor rugându-mă să-l tipăresc la Beiuş sub numele meu, deoarece sub numele lui evreiesc nu s-ar fi putut tipări. Prigoana împotriva evreilor era necruţătoare. La toate păcatele lor şi ale părinţilor lor le venise o ispăşire îngrozitoare. În broşurica lui fr. Wurmbrandt se spunea tocmai acest lucru, dar după asta era acolo o chemare către toţi evreii aceştia încercaţi, ca să se întoarcă la Mântuitorul Hristos, Singurul care îi poate salva din nenorocirea de acum... Apoi totul se încheia cu o înştiinţare cutremurătoare despre nişte necazuri şi mai mari care ar putea să vină peste ei dacă nici acum nu vor vrea să asculte glasul şi înştiinţarea Domnului Isus Hristos, Singurul şi Adevăratul Mesia.

- Tipăreşte-o te rog! îmi zise el. Este de cea mai mare importanţă acum să le spunem acestor oameni adevărata cauză a îngrozitoarelor suferinţe care au dat peste Israel... Singura lor salvare din aceste necazuri este Hristos. Cei ce vor asculta, - Dumnezeu va avea milă de ei. Iar cei ce nu vor asculta - cel puţin să ştie.

E acum una dintre cele mai mari datorii a voastre a credincioşilor dintre neamuri, faţă de poporul lui Israel în moştenirea căruia voi aţi intrat acum prin harul pe care ei l-au respins... Era un foarte bun şi frumos lucru al fr. Richard.

Ajuns acasă am dat-o imediat la lucru, spre a-i putea face corectura şi a o putea termina şi expedia la ei, înainte de terminarea concediului meu. Nu voiam să las fr. Marini riscul publicării acestei cărţi, fiindcă bănuiam că va avea nişte urmări primejdioase... Am scris pe ea: Tipărită de Traian Dorz.

Într-adevăr, la o săptămână după ce trimisesem cu cineva broşura tipărită la Bucureşti, iar fr. Wurmbrandt o expediase în diferite părţi din ţară - m-am pomenit într-o dimineaţă chemat la Poliţia de Siguranţă din Beiuş.

M-am prezentat şi am fost introdus imediat în biroul şefului - comisarul Borza. Pe masa lui am văzut un pachet cu vreo 50 de exemplare din broşura Păcatele Evreilor - confiscate zicea el la Cernăuţi. Revista purtând pe ea numele meu şi al tipografiei - uşor au identificat-o şi cei de acolo o trimiseră pentru cercetări la Beiuş.

Două ceasuri am fost anchetat pentru asta, fiind interogat asupra tuturor relaţiilor, cunoştinţelor, legăturilor mele cu evreii, despre scopul publicării acestei broşuri, despre numele şi adresele celor cu care aveam legătură.

Am vorbit cât am putut mai puţin şi am tăcut cât am putut de mult. Iar la urmă după declaraţia scrisă şi mai pe scurt, mi s-a dat drumul cu ameninţarea de proces şi alte consecinţe. Peste trei zile va trebui să mă prezint din nou la poliţie la el.

Dar peste trei zile expira concediul meu - şi plecam pe front. De acolo nu mă mai puteau aduce fiind la o unitate din prima linie. Iar după câtva timp totul s-a clasat astfel că pentru acele Păcate eu n-am suferit decât puţin. Deşi la drept vorbind parcă nu mi-ar fi părut rău să sufăr şi eu ceva mai mult pentru păcatele evreilor, deoarece atâţia mari fii ai acestui popor, au suferit atât de mult şi pentru păcatele mele. Mai ales Cel mai Mare Fiu ieşit din Israel, Isus Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru al tuturor.

Am trecut astfel în două veri şi două ierni până în martie 1943, prin toate grozăviile acestui război...

Zile şi nopţi am fost cu unităţi angajate în lupte, deşi eu fiind gradat aveam o misiune de lucru la unul din birourile Comandamentului Diviziei - totuşi treceam mereu prin toate primejdiile morţii. În opriri sau deplasări, expuşi mereu bombardamentelor aviaţiei, tirului artileriei, focului partizanilor, - moartea putea fi sigură la orice pas.

Ajunşi în încercuiri, uneori fără mâncare, alteori fără apă, prinşi de ploi şi de furtuni, de zăpadă şi de ger... Îngheţaţi şi flămânzi, nedormiţi de zile şi nopţi, hărţuiţi şi ameninţaţi în toate felurile, departe pe un pământ străin şi vrăjmaş - numai minunile Bunului Dumnezeu, care mă însoţea necurmat, mi-au salvat viaţa, fără să fi fost nici atins măcar de vreo schijă sau glonţ, deşi uneori am trecut printre ele căzând ca grindina în jurul meu. De fapt şi arma cu care am luptat eu tot timpul a fost numai stiloul şi maşina de scris.

Unitatea cu care am fost pe front, trecând prin toată desfăşurarea luptelor crâncene din stepele Donului - prin încercuirile şi retragerile îngrozitoare din noiembrie 1942 până în martie 1943, era doar o ruină când am ajuns retrăgându-ne până la Nipropetrovsk. Acolo unitatea a fost oprită pentru refacere. Iar eu fiindcă lucrasem la Biroul Adjuntaturii şi avusesem în grijă memoriile Ofiţerilor Diviziei, precum şi dosarele de avansări şi decoraţii - am fost trimis cu aceste documente secrete şi importante în ţară.

Împachetate în două lăzi mari, am fost îmbarcat cu ele la tren la Nipropetrovsk ca să le ducem Marelui Cartier General la Bucureşti.

Astfel mi-am luat rămas bun, i-am lăsat acolo pe toţi ceilalţi care mai rămăseseră dintre cei cu care suferisem împreună de-a lungul războiului până aici - şi am plecat numai cu caporalul Rădoi.

În timpul iernii grele prin care trecusem în aceste cumplite retrageri, mă îmbolnăvisem de vechea mea maladie şi zăceam târându-mă pe picioare, deoarece nu voiam să rămân cine ştie pe unde de unitatea mea, până ce vom ajunge cu toţii undeva să ne stabilim în refacere.

Domnul a voit să fiu delegat astfel pentru venirea aceasta în ţară. După îndeplinirea misiunii mele am mers la o Comisie Medicală de la Permanenţa Diviziei noastre din Bucureşti.

Această comisie m-a trimis acasă într-un concediu medical de o lună. După luna aceasta la o altă înfăţişare m-a clasat inapt pentru serviciul militar din cauza bolii mele de inimă, care se agravase.

M-am întors de pe front decorat cu Crucea Serviciului Credincios, singura decoraţie pe care o aduceam pe pieptul meu, în locul unde purtasem odată cruciuliţa Oastei pe care mi-o pusese pe inimă conducătorul meu duhovnicesc şi părintele meu Iosif Trifa, cu puţin înainte de plecarea lui în marele concediu de odihnă şi de răsplată din ceruri.

Acum decoraţia militară mi-o pusese pe piept şeful meu de la serviciul unde lucrasem, cu mulţumirea lui pentru felul credincios cu care am servit unitatea mea în toate împrejurările prin care trecusem.

M-a mişcat simbolic denumirea: Crucea Serviciului Credincios...

La terminarea misiunii mele, comandantul Permanenţei de la Bucureşti, privindu-mi decoraţia şi semnându-mi de primire, mi-a dat mâna şi m-a felicitat pentru îndeplinirea credincioasă a misiunii mele până la capăt.

Cu inima bătându-mi puternic m-am gândit atunci şi m-am rugat ca şi la terminarea misiunii mele de pe pământ în Oastea Domnului meu Ceresc, când mă voi întoarce la Marele Cartier General al Conducătorului meu din Ceruri, să pot avea pe pieptul meu, deasupra inimii mele tot Crucea Serviciului Credincios pentru El şi Cauza Evangheliei Sale.

Atunci Marele meu Comandant şi Dumnezeu Isus Hristos, să mă îmbrăţişeze sărutându-mă pe ranele obrajilor mei îndureraţi şi pe lacrimile ochilor mei obosiţi, să-mi spună cu bucurie fericită:

- Bine slugă bună... intră în bucuria Domnului tău.

Aceasta ar fi toată răsplătirea mea cea foarte mare, după care - am spus şi am scris de atâtea ori - n-aş mai dori o altă răsplătire niciodată.

O Doamne Isuse, ajută-mi Te rog.

Slăvit să fie Domnul!