Cap. 17 - Mereu prin ape tulburi
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Cum strânge rădăcina piatra pe vârful bântuit de vânt
aşa mă strâng de Tine Doamne, aici în locul unde sunt
cu toate fibrele fiinţei întinse, încordat mă ţin
să nu mă smulgă să mă ducă rafalele de vânt hain
să-mi sângere, să-mi crape faţa, să mă întindă să scrâşnesc
- dar să mă ţin, să nu mă smulgă
acest vrăjmaş de vânt câinesc...”
De-a lungul anilor de război, stăpânirea ţării înăsprea din ce în ce tot mai mult măsurile împotriva credincioşilor adevăraţi, urmărind adunările şi activitatea lor cu tot mai multă vrăjmăşie împotriva lui Hristos. Rând pe rând tot mai mulţi fraţi şi surori găsiţi în adunări, erau pârâţi de preoţi sau alţi slujbaşi - şi luaţi de către jandarmi sau poliţişti care îi băteau, îi amendau ori îi trimiteau în judecata Curţii Marţiale...
Mulţi fraţi şi surori, chiar mame cu copii au avut multe de suferit în anii aceia crânceni, din toate părţile ţării.
Eram încă pe front, nu mult după întâmplarea mea cu Păcatele Evreilor, când am aflat că fr. Marini, fiind în misiune prin judeţele Moldovei, a fost găsit pe la nişte adunări şi arestat de jandarmi în mai multe rânduri. În satul Nămoloasa, după ce fusese luat la postul de jandarmi şi anchetat cu brutalitate, şeful postului voia să-l trimită sub escortă pe jos până la Tribunalul Judeţean, cale de multe zeci de km. Şi numai cu mare greutate l-a salvat o soră învăţătoare din localitate, punându-se ea garanţie şi zălog pe ea însăşi în locul lui.
Sosit din nou în altă adunare cu fraţii din Comăneşti a fost arestat împreună cu mai mulţi fraţi şi surori şi trimişi în judecata Curţii Marţiale care i-a condamnat la 6 luni închisoare şi o mare amendă în bani.
Era încă în închisoare când eu am fost demobilizat. Am fost la el şi la fratele cu care mai era închis, vizitându-i în închisoare. Lucrau undeva la o cancelarie, fiind scutiţi de alte munci, din cauza bolii lor. Acolo s-au putut împrieteni într-un fel cu administratorul închisorii, prin care am obţinut permisiunea directorului să ducă la închisoare cărţi religioase pentru deţinuţi.
Mi-au comunicat aprobarea direcţiunii şi îndată după ajungerea mea acasă am trimis prin poştă pe adresa penitenciarului câteva pachete cu cărţi, reviste şi Biblii.
Într-o vreme apărea la Bucureşti editată de Direcţia Penitenciarelor o revistă lunară cu un conţinut foarte bogat moralizator şi educativ pentru deţinuţi, la care colaborasem şi noi înainte. Ne-am bucurat că puteam face ceva pentru cei aflaţi acolo în nenorocire şi am mai făcut astfel de încercări trimiţând gratuit cărţi religioase şi Biblii şi la alte penitenciare din ţară. Unele le-au primit şi ne-au răspuns cu mulţumiri. Altele le-au respins. Cred însă că au fost multe suflete care au aflat pe Domnul şi în urma acestor seminţe aruncate acolo.
În toată ţara continuau totuşi adunările, cu toate că gazetele mitropoliei nu încetau săptămână de săptămână să ne împroaşte cu tot felul de învinuiri şi de batjocuri, aţâţând împotriva noastră pe toţi slujbaşii atât ai Bisericii cât şi ai Statului. Nimeni nu ne mai spuneau ostaşi ai Domnului ci numai eretici, schismatici, sectari, trifişti - şi tot felul de numiri batjocoritoare. Eram daţi spre urmărire prin ordine circulare către poliţie şi jandarmi, care trebuiau să ne împiedice şi să ne pedepsească oriunde am fi găsiţi. Eu şi cu fr. Marini eram amintiţi cu numele, iar cărţile şi revistele noastre la fel. Cenzura trebuia să împiedice orice tipăritură în care ar fi apărut numele nostru.
Astfel fu oprită şi revista Familia Creştină, după aproape trei ani de apariţie într-o perioadă din cele mai grele. Făcuse şi ea o lucrare frumoasă şi umpluse cu cinste un gol în anii aceia de mari necazuri atât pentru poporul nostru cât şi pentru Lucrarea Domnului.
Războiul ceruse o mare parte de jertfe şi din vieţile fraţilor noştri din Oastea Domnului. Un mare număr dintre cei mai buni fraţi şi luptători ai Domnului Isus, au rămas morţi pe câmpurile de luptă sau în prizonierat. Suflete alese de fraţi neuitaţi au trecut la Domnul în împrejurările acelea, cei mai mulţi murind în timp ce căutau să salveze pe alţii.
Adunările frăţeşti au avut de asemenea foarte mult de suferit, mulţi fraţi rămânând în teritoriile ocupate ale Basarabiei, ale Bucovinei de Nord, ale Ardealului de Nord - şi chiar ale Caliacrei şi Durostorului din sudul Dobrogei.
În afară de asta, prigoanele clerului şi ale regimului au făcut mari spărturi. Unii fraţi s-au mutat prin alte părţi ca să scape de prigoană. Alţii au trecut pe la alte crezuri, iar alţii s-au lăsat de adunare întorcându-se înapoi în lume, de unde îi izbăvise cândva mila lui Dumnezeu.
În vara aceluiaşi an 1943 m-am angajat funcţionar la notariatul comunal din Mizieş, făcând zilnic naveta pe jos cei cinci km dus şi întors de acasă până la serviciu. N-am făcut însă nici un an de serviciu, fiindcă atât din cauza bolii care îmi reizbucnise, cât şi din cauza unor împotriviri ale celor ce nu-mi puteau suferi nici credinţa şi nici numele acolo - a trebuit să plec.
A fost totuşi un bine că am lucrat o vreme acolo, fiindcă în această ultimă parte a războiului, regimul care domnea în ţară înăsprise măsurile nimicitoare împotriva evreilor. Din toate ţările ocupate de Hitler erau duşi spre lagărele de exterminare convoaie de trenuri ale morţii cu mii şi sute de mii de evrei, pentru a fi nimiciţi.
În ţară la noi evreii erau strânşi în tabere de muncă şi siliţi să muncească sub pază în diferite părţi. Se formau detaşamente din cei mai apţi de muncă şi se vorbea că vor fi duşi chiar cine ştie unde.
Într-o zi fraţii evrei din Bucureşti şi fr. Wurmbrandt mi-au transmis prin cineva un apel stăruitor să le fac rost de nişte imprimate de Buletin de Identitate, semnate şi ştampilate în alb, spre a-şi putea astfel completa acte cu care să scape de sub măsurile prigonitorilor lor.
Le-am procurat şi le-am dus eu însumi treizeci de astfel de acte dându-i-le lui Wurmbrandt pentru a le folosi cum vor crede ei.
Într-adevăr un număr dintre ei n-au avut de întâmpinat un timp nici un fel de necaz.
Domnul m-a scăpat şi pe mine, fiindcă nu s-a aflat niciodată de fapta mea.
După oprirea revistei Familia Creştină s-a făcut iarăşi un gol dureros între noi şi fraţii din ţară, dureros acum cu atât mai mult cu cât stările din ţară erau nespus mai grele ca oricând. Populaţia răvăşită de război, iar rândurile fraţilor lucrători împuţinate de morţile de pe front, de plecările din frică, de lepădările de credinţă.
Drept răzbunare unii dintre cei ce suferiseră, treceau la alte confesiuni. Răbdarea multora se sfârşise şi n-au mai putut birui ispita asta cu două feţe: o faţă prigoana dinăuntrul Bisericii şi cealaltă faţă ademenirile dinafara ei.
Mitropolitul Bălan şi colaboratorii lui, îşi desăvârşeau opera lor destructivă, dărâmând fără cruţare şi fără discernământ. Nu era slujbă din duminică sau sărbătoare în care mai toţi preoţii din parohii să nu-i denunţe la predică pe ostaşii Domnului ca pe nişte sectari primejdioşi de care lumea trebuie să se ferească. Fraţii şi surorile care toţi erau prezenţi mereu în biserică stăteau liniştiţi şi cu capul plecat rugându-se pentru cei ce îi vorbeau de rău. În cele mai multe cazuri oamenii străini de Oaste care erau de faţă le luau apărarea revoltaţi împotriva minciunilor şi învinuirilor scornite împotriva ostaşilor Domnului.
În aceste condiţii activitatea noastră misionară era tot mai îngreunată. Fronturile se apropiau de ţara noastră, lipsurile de tot felul, primejdiile călătoriilor, restricţiile adunărilor şi asprimea măsurilor luate împotriva noastră făceau cu neputinţă orice mişcare şi orice legătură între unii şi alţii.
Cenzura ne împiedica orice tipăritură şi în felul acesta au trecut anii până la terminarea războiului... şi încă mult timp după aceasta când piedicile de tot felul rămase după război apăsau asupra tuturor.
Singurul lucru pe care îl putusem face în acest răstimp erau misiunile restrânse prin apropiere.
După ce frontul a trecut peste ţara noastră către apus, iar stăpânirea chinuitoare din timpul războiului a fost înlăturată, am putut să ne mişcăm mai liber din pricina jandarmilor, - dar preoţimea ne rămăsese tot aşa de potrivnică, fiindcă urmăritorul nostru principal trăia încă şi domnea tot atât de despotic la Sibiu.
Pe tot timpul războiului gazetele mitropoliei n-au avut de suferit nimic, continua fără întrerupere acţiunea lor de oficializare a adunărilor Oastei încăpute pe mâna lor. Şi de învinuire a frăţietăţii noastre duhovniceşti.
Bunele obiceiuri de mai demult cu vizitarea de sărbători mari a spitalelor şi închisorilor cu programe religioase, cu cărţi şi daruri de hrană şi îmbrăcăminte - au început iarăşi a fi împlinite după posibilităţi de către fraţi.
La Beiuş multă vreme după trecerea frontului încă mai funcţiona un spital de răniţi, care şi după terminarea războiului mai avea bolnavi nevindecaţi de rănile primite în luptele duse prin aceste părţi. Printre cei răniţi erau ruşi, apoi români şi vreo câţiva unguri.
De Rusaliile anului 1945, am aranjat împreună cu fraţii şi surorile din Oastea Domnului aici un mic program religios pentru aceşti răniţi. După program le-am distribuit prin saloane alimente şi cărţi.
Răniţilor ruşi le-am împărţit Evanghelii şi o carte Înapoi la Hristos - tipărite în limba rusă, pe care le procurasem de la Bucureşti.
Programul a fost deosebit de frumos, participând la el mulţi fraţi şi surori veniţi din Beiuş şi din împrejurimi. De asemenea darurile aduse, atât cele trupeşti cât şi cele sufleteşti, au fost atât de binevenite, încât şi răniţii şi medicii şi-au arătat toată recunoştinţa faţă de Oastea Domnului care a făcut acest frumos gest creştinesc pentru aceşti oameni suferinzi...
Cu timpul, după ce lucrurile s-au mai liniştit puţin, am început să edităm lunar la Beiuş o publicaţie continuând revista Familia Creştină sub forme şi titluri diferite încercând să reluăm legătura cu fraţii, de care fusesem atât de mult despărţiţi.
Dar de la multe adrese, pachetele noastre au venit înapoi - semn că fraţii nu mai erau. Ori se mutaseră.
După recuperarea Ardealului de Nord, am început călătoriile misionare în căutarea fraţilor şi adunărilor. Uneori amândoi împreună, alteori fiecare separat - eram mereu pe drumuri.
Dar ce prăpăd mare făcuse lungul război şi dureroasa înstrăinare care trecuse pe aici.
Trenurile mergeau rău, călătoream mai mult prin vagoane de marfă, fără geamuri şi uşi, pline de oameni care mergeau în toate părţile. Din cauza aglomeraţiei cel mai mult călătoream pe acoperişul vagoanelor în frig, în ploaie, în primejdii de tot felul de accidente.
În acelaşi timp în care făceam misiunile prin ţară, ne străduiam să începem şi munca de tipărire. Anii lungi de război, refugiul şi mutările celor mai mulţi făcuseră să se piardă cărţile, iar venirea altor suflete noi în familia Domnului ne cerea cărţi şi hrană sufletească.
Hârtia se găsea foarte greu, tiparul era foarte scump - iar banii îşi pierdeau valoarea de la o zi la alta.
Am mers la Sibiu, l-am căutat pe Titus, fiul părintelui Iosif - şi am început împreună să ne zbatem ca să putem tipări ceva.
Am încercat să scoatem Isus Biruitorul - serie nouă, dar n-am reuşit să tipărim decât un singur număr. Noii conducători ai oraşului şi ai ţării, erau tot dintre cunoştinţele mitropolitului Bălan, cu obligaţii faţă de acesta.
Am tipărit însă cărţi. Cărţile de cântări în ediţii noi, cărţi de ale părintelui Iosif şi cărţi de ale noastre... Au fost un mare ajutor şi o mare înviorare a Lucrării Domnului reluarea apariţiei acestora.
În călătoriile noastre prin ţară s-au înfiinţat adunări noi şi au început să se ridice noi lucrători dintre fraţii mai tineri. I-am încurajat cu toate mijloacele noastre ca să înceapă şi ei să lucreze. S-a format astfel un număr foarte frumos de tineri misionari care alergau şi ei tot mai frumos în munca Domnului, împreună cu fraţii care mai rămăseseră dintre cei mai în vârstă.
În vara anului 1946 pe lângă toate nenorocirile lăsate de războiul pustiitor trecut peste ţara noastră - după o secetă cumplită a început foametea din Moldova...
Chemările dureroase, venite din partea fraţilor, ne-au atras acolo. Am cutreierat pe jos dintr-o parte în alta multe adunări şi multe judeţe, în îmbărbătarea şi ajutorarea fraţilor noştri, atât sufleteşte cât şi trupeşte.
Prin revista de la Beiuş am început organizarea ajutorării fraţilor din Moldova făcând un plan prin care câte un judeţ din Ardeal şi Banat, să ajute pe alt judeţ din Moldova. Fraţii dintr-o parte strângeau alimente iar fraţii din cealaltă parte veneau şi le ridicau de la ei.
Când lipsurile au ajuns şi mai mari, a început transportarea copiilor din judeţele lovite de nenorocire, - spre cele care le ofereau ajutor. Astfel am ajuns să aducem şi să adăpostim sute de copii moldoveni, pe la familiile de fraţi din Ardeal. Unii dintre aceşti copii au rămas apoi multă vreme pe la familiile care îi adăpostiseră. Se împrieteniseră atât de mult încât cu greu se mai puteau despărţi.
Cu ocazia unei adunări în Moldova în vara secetei am găsit prin judeţul Bacău un frate slăbuţ, neputincios trupeşte şi cu faţa plină de bube. Nu avea pe nimeni. La naşterea lui, mama sa, o biată evreică săracă îl lăsase la uşa unei biserici din Iaşi. A fost dus la orfelinat, iar de acolo l-au luat să-l crească nişte oameni milostivi. Dar nu peste mult ei au murit lăsându-l iarăşi orfan. Aşa a rămas el al nimănui şi al tuturor... Mai târziu l-au aflat bolnav fraţii din Oastea Domnului şi l-au luat la ei. Toţi îi ziceau fratele Faimuţă...
Mergea din loc în loc şi trăia de pe la toţi...
Demult mai erau şi prin alte părţi unii oameni ca Faimuţă, lipsiţi de pricepere, trăind din mila şi dragostea fraţilor.
Ei erau cunoscuţi şi iubiţi cu milă, iar surorile aveau grijă totdeauna de hrana, de îmbrăcămintea şi de adăpostul lor, când veneau ori plecau în drumurile lor, căci nu stăteau nicăieri mai mult de o zi sau două.
Aşa erau, prin părţile Sibiului Culiţă, prin părţile Hunedoarei Simon. Prin părţile Clujului Pătruţ şi încă mai câţiva prin alte părţi.
L-am adus şi pe fr. Faimuţă la noi într-un transport de copii. Era şi el tot un copil... Un copil de patruzeci de ani, rămas cu acelaşi suflet curat şi trist ca la patru ani.
A stat acasă la noi un timp până ce şi-a revenit din starea nenorocită în care îl adusese foametea şi mizeria.
În Moldova surorile avuseseră grijă de el în vremile normale. Dar când ele nu mai aveau ce să dea de mâncare nici copiilor lor - bietul frate Faimuţă a ajuns până la marginea puterii.
Acum la noi îşi revenise pe cât putea el să-şi revină şi începea iarăşi să cutreiere pe la fraţii din satele apropiate. Toţi îl primeau cu drag şi el venea la oricare ca acasă. Ducea veştile despre adunări de la unii la alţii şi felurite ştiri frăţeşti.
Nenorocirea vieţii lui însă îl făcea să fie uneori foarte trist. Atunci din sacul pe care totdeauna îl purta cu el, îşi lua cărticica lui de cântări, o deschidea şi cânta:
Eu n-am avut nici mamă,
străinii m-au crescut...
Aceasta era cântarea lui. O cânta şi plângea... Şi plângeau toţi cei ce-l auzeau şi-l ştiau.
Dar el îndată se mângâia iarăşi cu dragostea Domnului şi a fraţilor, care făceau totul ca el să nu-şi simtă prea grea crucea singurătăţii lui.
Prin 1950 după ce eu fusesem din nou închis pentru propagandă religioasă interzisă - a fost aflat şi el pe undeva cântând. Mergea pe drum şi cânta cântarea lui când un şef de post de miliţie l-a auzit. L-a luat imediat la post şi l-a anchetat cu palme şi cu ce mai ştiau ei să ancheteze, ca să afle cine este şi de unde vine.
Când a aflat şeful că el este din Moldova şi că stă la Traian Dorz, i-a făcut îndată acte de trimitere în judecată şi sub escortă a fost dus la Oradea.
Acolo judecătorul a văzut îndată că bietul om era un debil mintal şi l-a trimis înapoi la domiciliul său.
Fratele Faimuţă fericit că suferise şi el pentru Domnul venea bucuros şi spunea peste tot cum Domnul Isus a făcut o minune că l-a scăpat, făcând de ruşine pe vrăjmaşul care căuta să-i facă lui rău...
Cu fratele Faimuţă povestesc numai o întâmplare cu un adânc înţeles duhovnicesc:
Era iarna la începutul anului 1950 şi eram doar pentru câteva zile acasă. Zăpada era mare şi frigul aspru. Fratele Faimuţă venise de pe la fraţii din alte sate şi trebuia să treacă Lunca pe punte. Puntea era îngheţată şi lunca adâncă. S-a temut să treacă şi stătea dincolo strigând:
- Frate Traian, vino şi mă treci puntea!...
Dar Lunca era departe, el nu putea striga tare şi pe afară nu prea era nimeni să-l audă ori să-l vadă. Se apropia noaptea... Era tot mai frig şi el striga tot mai slab.
Într-un târziu a venit un vecin şi mi-a zis:
- Faimuţă este dincolo de Luncă, nu poate trece puntea.
Am alergat şi l-am găsit tremurând de frig şi de teamă, cu sacul lui mare în spate... Încă puţin şi s-ar fi prăpădit de tot.
- Am să te iau în spate cu sacul tău cu tot, dar să nu te mişti că amândoi cădem acolo în fundul prăpastiei. L-am luat în spate zicându-i:
- Ţine-te bine de mine şi să nu te mişti!
- Nu mă mişc, nu mă mişc... repeta el tremurând şi închizând ochii să nu vadă primejdia.
Când l-am lăsat jos dincolo, a izbucnit în lacrimi de bucurie zicând: Slăvit să fie Domnul! Am scăpat...
Atunci mă gândeam: Iată, aşa a făcut şi Domnul Isus cu mine. Eram în primejdia morţii, strigam şi nimeni nu era să vină în ajutorul meu.
Dar El, Dulcele Mântuitor m-a auzit. A venit şi m-a luat în spatele Său cu bagajul meu cu tot - şi m-a trecut Dincolo, în Fericita Lui Împărăţie.
Slavă veşnică Lui.
În primăvara anului 1952 bietul frate Faimuţă s-a îmbolnăvit grav pe când era la fraţii din Beliu în judeţul Bihor. Acolo Domnul l-a luat la mângâierea Lui cea veşnică.
A fost înmormântat cu şapte preoţi şi o mare mulţime de fraţi şi străini care îl cunoşteau - l-au petrecut până la mormânt.
După cum am mai spus, îndată după terminarea războiului, în marile schimbări care au venit, - noi, fr. Marini şi eu, în acelaşi timp cu reluarea şi strângerea legăturilor noastre frăţeşti înăuntrul Oastei Domnului, - am simţit un puternic îndemn pentru o întâlnire cu toţi fraţii credincioşi din celelalte grupări religioase din ţară.
Aveam în general şi despre activitatea evanghelică a acestora înţelegerea şi preţuirea care vine din dragostea lui Hristos despre care tot scriem şi vorbim cu toţii... Şi aveam comunitatea idealului de propovăduire a mântuirii tuturor celor ce nu-L cunosc pe Domnul şi nu au naşterea din nou prin credinţa vie şi lucrătoare în El.
Cel dintâi căruia i-am comunicat gândul nostru de a ne întâlni cu toţi fraţii de la conducerile cultelor din Bucureşti, - a fost fr. Wurmbrandt. I-am împărtăşit gândul nostru cam în termenii următori:
- Iată, am trecut cu toţii printr-un război cumplit. Am avut de suferit mult atât unii cât şi alţii. Dar toţi suntem trimişi la oamenii între care suntem ca să le propovăduim pe Hristos şi naşterea din nou. Şi toţi avem în faţa Domnului marea datorie şi marea răspundere de a face acest lucru cu toată puterea şi înţelepciunea, în unitatea deplină şi în dragostea frăţească dintre noi, pentru ca acei la care ne ducem să-i chemăm, - să vadă într-adevăr prin aceasta că noi suntem nişte adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu.
Timpul acesta şi prilejul acesta, ziceam - este unic.
Dacă reuşim să ne înţelegem acum când toţi facem un început nou - atunci noi vom realiza cea mai mare izbândă pentru Evanghelie în ţara noastră - şi poate în lumea întreagă.
Dimpotrivă, dacă din vină noastră acest prilej unic se va pierde şi noi vom continua iarăşi luptele sectare şi confesionaliste dintre noi, Lucrarea Domnului va suferi o pierdere de neînlocuit, iar noi vom fi traşi odată la răspundere în faţa Judecăţii Domnului ca nişte răufăcători ai Evangheliei şi ca nişte vinovaţi pentru pierderea multor suflete.
Fr. Wurmbrandt ne-a înţeles - şi s-a alăturat îndată planului nostru. Am fixat o zi în săptămâna aceea şi am luat legătura cu toţi câţi i-am crezut în stare de a primi acest gând bun. De fapt noi îi credeam pe toţi destul de credincioşi şi de înţelepţi pentru a îmbrăţişa iniţiativa noastră, deşi ne dam seama că aplicarea ei pe teren va întâmpina destule greutăţi... Credeam sincer însă că odată luată hotărârea şi lucrând toţi cu o inimă curată la realizarea ei, harul Domnului ne va da mai curând decât s-ar crede, o izbândă fericită.
Ce minunat moment era acesta pentru o iniţiativă mare şi binecuvântată - ca asta! Eram plini de bucurie în aşteptarea primirii răspunsului celor invitaţi - şi făceam la planuri ce minuni se vor putea realiza în ţara noastră prin toate forţele noastre unite. Cum va binecuvânta Duhul Sfânt cu participarea Lui eforturile noastre armonioase!
Au venit câţiva de la un cult, câţiva de la alt cult. Restul cei de la evreii creştini şi noi cei doi, Marini şi eu.
Dar nici de la acele adunări nu veniseră primii îndrumători ci doar oameni de mâna a doua.
Am văzut cu durere că cei vizaţi nu înţelegeau nici acum marele preţ al momentului şi marea cerinţă a lui Hristos. Totuşi - ne-am zis noi - dacă măcar cei prezenţi vom ajunge cu toţii la acel înalt nivel duhovnicesc din care să apreciem necesitatea şi porunca Evangheliei din momentul de faţă şi vom conlucra împreună, rezultatele fericite vor atrage şi pe ceilalţi - şi nu peste mult se va realiza colaborarea tuturor.
Dar bruma s-a aşternut curând şi peste aceste flori.
Dorind totuşi să începem cumva fr. Wurmbrandt a propus editarea împreună a unei reviste care să poarte mesajul nostru scris către toţi credincioşii, chemându-i la o colaborare interconfesionalistă în slujba şi spre slava lui Hristos.
Revista urma să apară bilunar şi sub conducerea unui grup format din persoane de frunte din toate confesiunile creştine participante. Scrisul trebuia să fie inspirat numai din Dragostea şi Adevărul Evangheliei, în aşa fel încât să fie acceptabil şi folositor tuturora.
Până ce se va obţine o nouă autorizaţie pentru altă revistă, fr. Wurmbrandt ne-a dat la dispoziţie revista lor Prietenul care apărea la Bucureşti.
Cu această propunere au fost de acord cu toţii. Dar când s-a pus problema colaborării - n-am fost prezenţi de fapt decât tot numai noi trei: fr. Wurmbrandt, Marini şi eu.
Atunci am văzut cu inima zdrobită de durere, cât de puţini credincioşi suntem credincioşii de azi. Şi că de fapt aproape nimeni nu mai caută foloasele lui Hristos. Ce alt necaz mai mare trebuie oare să mai treacă peste noi spre a ne trezi?
Şi ce alt moment oare va trebui să mai vină, spre a şti să-l folosim? Până ce Domnul nu ne va pune într-un foc şi mai cumplit în care fiecare personal să fim săraţi şi arşi până la alb - se vede că nu vom ajunge la punctul de sudură la care trebuie să ajungem, ca să fim în stare ca Hristos să lucreze prin noi!... Nu tot numai noi prin El!...
Ideea însă este atât de frumoasă, de sfântă încât a anunţat-o şi Mântuitorul că se va realiza odată pe veci când a zis: Şi va fi o turmă şi un Păstor... (Ioan 10, 16).
Acum se pare că încă n-a sosit această vreme. Totuşi nu poate fi departe, dar noi trebuie să o dorim şi să o pregătim.
Atunci însă prea mă grăbeam să vorbesc despre alţii. Va veni în curând vremea când voi vedea că nici chiar în sânul aceleiaşi grupări nu se va mai putea realiza o unitate deplină de gânduri - şi o armonioasă colaborare între fraţi nici chiar în sânul familiei noastre a Oastei Domnului.
Necazurile în loc să ne apropie, ne depărtează.
Momentele mari, în loc să ne unească, ne dezbină.
Şi furtunile grele în loc să ne nalţe pe toţi, pe cei mai mulţi îi prăbuşesc.
Comportarea plină de egoism a celor mai mulţi, era un semn că acei ce trebuiau să vadă acum nu vedeau şi că milioanele de morţi şi mările de sânge şi de lacrimi nu ne învăţaseră nimic.
Trăiam prima mea cutremurătoare dezamăgire de astă dată din experienţele mele cu credincioşii noştri şi ai altora.
...O, câte vom mai vedea!
Am încercat din nou cu foaia la Sibiu. Acum Titus era altul. Tovărăşia lui de acum 10-12 ani cu Viorel care îl dusese la neascultarea sa de tatăl său, o plătise scump iar bietul fiu rătăcit îşi ispăşise prin multe roşcove amare păcatul lui.
O, dacă ne-ar face dragostea să ascultăm înainte - şi nu pedeapsa în urmă! Dar nu ştim de ce oare tocmai fiii celor mai înţelepţi oameni cad adeseori în cea mai mare nebunie! Bine este atunci că Domnul foloseşte faţă de ei câte o nuia usturătoare pentru a-i învăţa.
Cu Titus se putea acum lucra... Domnul folosise nuiaua.
Am revenit deci din nou cu gândul să începem o lucrare mai stabilă aici la Sibiu, unde poziţia mitropolitului începuse să slăbească mai ales în privinţa relaţiilor lui cu Autorităţile de Stat, care nu mai erau acum atât de slugarnice şi la dispoziţia lui ca înainte.
Sibiul era totuşi ceva neuitat pentru Oaste. Centrul ei tot aici trebuia să rămână!
În anul 1934 când venisem prima dată în Sibiu, adunarea Oastei de aici era relativ tânără, ca de altfel majoritatea adunărilor din ţară. Întreagă Lucrarea Oastei n-avea decât 12 ani.
Dar cei din Sibiu veniseră la Domnul într-un fel mai deosebit decât ceilalţi din ţară. Sibienii veniseră mai mult la cuvântul vorbit al părintelui Iosif şi nu la cuvântul scris cum veniseră în totalitatea lor fraţii din ţară, care aproape nici unul nici nu-l văzuseră la faţă niciodată pe omul care îi adusese pe ei la Mântuitorul Isus Hristos.
Ostaşii din Sibiu se îndestulau să audă cuvântul părintelui o dată pe săptămână, sau la două săptămâni, sau chiar mult mai rar. Cărţile sau foile scrise ale părintelui, ei prea puţin şi prea puţini le aveau ca o hrană temeinică şi dorită.
Pe când ostaşii din restul ţării şi ai lumii cunoscuseră întoarcerea la Domnul şi viaţa trăită cu Hristos, numai din cuvântul scris, care era mult mai statornic, mai îndestulător şi mai adânc.
De aceea şi ataşamentul fraţilor din Sibiu era mult mai slab faţă de părintele Iosif decât al celorlalţi din ţară. Cei din Sibiu se mai hrăneau și cu cuvântul altora, iar când părintele era plecat și bolnav ei rupseseră aproape de tot legătura lor cu Duhul Oastei. Mergeau și pe la alte adunări, citeau și alte cărți, primeau și alte învățături. De aceea adunarea din Sibiu ușor putea fi dusă dincoace încolo, cum s-a și dus mai târziu, când după unii, când după alții.
Îmi aduc bine aminte că în zilele și nopțile de lucru urgent la expedierea foilor, aproape nici unul dintre toți ostașii din Sibiu nu veneau să se îmbie la lucrul Domnului, să ajute și ei cu ceva, pentru ca frații din țară să primească bucuria foii mai repede.
Eram uneori puțini - și era mare nevoie de ajutor, dar toți treceau pe lângă lucrul Domnului și nimeni nu simțea tragere de inimă spre a veni să ajute.
Lucrarea Domnului se zbătea în lipsuri și părintele în lipsuri prin spitale, - iar frații ostași din țară ajutau cu ce puteau la acoperirea datoriilor..., se publicau apeluri la ajutor ... – dar ostașii din Sibiu aproape nici unul nu se interesa de greutățile acestea, ca și cum ei ar fi fost din altă lume...
Și așa au fost de-a lungul anilor, ei au stat mereu lângă Oaste nu în ea. Lângă Biserică, nu în ea. Lângă dragostea frățească, nu în ea.
Chiar și față de părintele Iosif, dragostea lor a fost mai puțin caldă și prea îndepărtată întotdeauna. De aceea și mai târziu când a fost nevoie să se facă ceva și cu fapta, măcar pentru mormântul său, pentru a-și arăta un cât de mic simțământ de evlavie și de recunoștință, contribuind și ei cu ceva la munca sau la cheltuielile care s-au făcut pentru monumentul lui, - ostașii din Sibiu nu numai că nu au contribuit la nimic, dar s-au exprimat și ei ca M., dărâmătorul adunărilor frățești, care a zis cu glas batjocoritor spre frații care lucrau: „V-ați făcut un idol din mormântul acela!”
Când cineva se exprimă în felul acesta față de memoria părintelui său duhovnicesc, ușor îți poți da seama de prăbușirea lui sufletească.
Azi duhul falselor încredințări i-a dărâmat pe toți. Și deși au rămas numai câțiva, dărâmătorul șiret i-a dezbinat în două. Unii, mai rătăciți, împreună cu dezbinătorul șiret, - de o parte, ceilalți, ceva mai puțin rătăciți ca primii, - de altă parte, când certându-se, când împăcându-se între ei.
Asta este situația acum, dar atunci în 1946, anul despre care vorbesc acuma, duhurile falselor încredințări erau numai la începutul lucrării lor nimicitoare.
Cu doi ani mai înainte, când fratele Marini executase o pedeapsă de câteva luni de închisoare fiind în Sibiu, cunoscuse acolo pe un medic și un profesor cărora le vorbise despre Domnul și care s-au predat Domnului acolo în închisoare. Medicul era doctorul Banu, iar profesorul, Ion Creangă.
La eliberarea tuturor din închisoare, i-am cunoscut și eu pe amândoi. Profesorul Creangă mi s-a părut un temperament liniștit și serios. Mi-a făcut o bună impresie și îmi pare rău că n-a stat decât prea puțin timp la Sibiu. S-a mutat nu știu unde și nu l-am mai văzut.
Doctorul Banu mi-a făcut de la început o altfel de impresie. Un temperament impulsiv, nervos, agitat și nestatornic. Părea încrezut în sine și violent în expresii și în mișcări, totdeauna căutând să-și impună voința, fie că avea dreptate, fie că nu.
Anul 1946 deci l-am petrecut până toamna în pregătiri pentru reapariţia foii Isus Biruitorul sub direcţia lui Titus care era moştenitorul formal al părintelui Iosif, iar ca redactor fr. Marini. Între timp am mai tipărit o ediţie din Cartea de cântări, Calendarul pe 1947 şi o serie de alte cărţi.
La Beiuş continua tipărirea lunară a variantelor revistei Familia Creştină. Misiunile prin ţară împreună cu fr. Marini le făceam tot mai rar. Doctorul Banu începuse să pună stăpânire exclusivă pe fratele Marini și relațiile lor se orientau din ce în ce tot mai mult încă din anul trecut spre W. - și mai ales spre Solheim.
Adunările din Sibiu, la care participa acum frecvent fratele Marini, se făceau într-o sală închiriată de la un alt cult și luau parte la ele, în afară de noi, cei mai vechi, unii membri mai noi care, ca și doctorul Banu, erau foarte activi, dar însuflețiți de niște duhuri tot mai străine de duhul Oastei dintâi. Învățătura care se propovăduia era tot mai deosebită, iar legăturile lor cu frățietatea din țară erau tot mai slabe și tot mai distante.
La Rusaliile anului 1946 a avut loc ultima adunare de la Sibiu cu participarea fratelui Marini privitoare la conduita lui din ultimul timp și la practicile străine pe care le aproba la cei din Sibiu și pe care chiar și el începuse să le adopte.
A recunoscut cu tristețe că prea s-au îndepărtat lucrurile de făgașul sănătos și că trebuie să se revină asupra acestui fapt... Dar îndată ce am fost observați că discutăm singuri, cei câțiva din Sibiu, care îl acaparaseră pe fratele Marini, au venit să-l ia spre a nu scăpa cumva de sub influența lor.
Pe urmă am aflat că era acolo un plan șiret de a-l folosi pe fratele Marini ca pe un cal troian pentru duhurile străine care urmăreau cucerirea întregii Lucrări a Oastei, pentru a-i nimici viitorul și rostul ei evanghelic în Biserica noastră și în poporul nostru.
În timpul consfătuirii noastre din seara ajunului Rusaliilor a venit o delegație a Mitropoliei spre a ne invita să participăm împreună cu ei la adunarea de mâine după-masă, - Ziua de Rusalii - în curtea Academiei Teologice.
Fratele Marini și eu am promis că vom participa cu anumite condiții. Delegații Mitropoliei au acceptat condițiile. Noi am promis că vom lua parte în felul acesta, deoarece în primul rând voiam să se vadă că nu avem ură și nici opoziție față de Biserică. Iar în al doilea rând voiam să le vedem sinceritatea lor în respectarea cuvântului dat. Noi n-aveam de ce să ne temem de ei, fiindcă eram câteva sute de frați și surori care puteam oricând să ne ridicăm și să plecăm dacă ei nu-și vor ține cuvântul față de noi.
La acceptarea noastră, cei câțiva din Sibiu au făcut îndată o agitație în mijlocul adunării noastre, strigând:
- Cine sunt Marini și Dorz ca să vorbească ei în numele nostru? Noi nu vrem să mergem. Nu mai avem nimic de a face cu Mitropolia!
Frații din țară au rămas foarte surprinși de această ieșire necuviincioasă față de noi. Unii dintre cei mai cunoscuți frați au luat cuvântul în sprijinul nostru. Și lucrurile s-au liniștit aparent.
Am luat parte dimineața cu toți frații la Liturghia de la Catedrală. La ieșirea de la slujbă, din partea mitropolitului s-a anunțat o procesiune pe jos până la cimitir pentru o manifestare de pietate la mormântul mitropolitului Mețianu...
S-a format coloana, în frunte cu Mitropolitul Bălan, cu un cortegiu numeros de preoți, apoi teologii Academiei și câțiva din anturajul apropiat clericilor încolonați.
După ei urmam noi, mulțimea fraților, cu steaguri și pancarte, iar în fruntea coloanei de frați eram noi și încă vreo câțiva frați cunoscuți din țară.
Am mers în urma mitropolitului până la ramificația de lângă Bulevard. Mitropolitul și anturajul lui priveau în urmă fericiți, ce mare mulțime îi urmează!
Dar noi aveam planul ca, atunci când se va ajunge la ramificația amintită, să rupem coloana lor și, în fruntea coloanei noastre, s-o luam în stânga spre piață, apoi în jos, spre strada Ocnei, spre locul nostru de adunare unde se va lua masa fraților, iar apoi ne vom pregăti programul cel important de după-masă.
Așa am și făcut. Ajunși acolo, i-am lăsat să coboare ei în jos, iar noi, în fruntea coloanei de frați și de surori, cu cântarea „Isus Regele Cel Mare Și-a pus Oastea in mișcare”, - am luat-o spre centrul orașului, cu toată lunga coloană cu steaguri după noi.
Cortegiul lor ridicol s-a oprit în loc, făcând semne disperate spre coloana fraților noștri care treceau cântând, făcându-se că nici nu-i văd - și veneau după noi.
Cred că atunci mitropolitul și ai lui au înghițit una dintre cele mai amare cupe de venin din viața lor.
Noi însă ne-am văzut de drum, fără să ne mai nici uităm înapoi. M-a ispitit și pe mine atunci o satisfacție pentru rușinea care a pățit-o mitropolitul și toată suita lui în fața întregului oraș, care privea la el de pe ambele părți ale celui mai populat loc al Sibiului. Și la ceasul când tot orașul era pe străzi.
După-masă, noi ne-am ținut de cuvânt și am mers iarăși în fruntea coloanei de frați și surori, umplând curtea Academiei unde, în mijloc, era înălțată o tribună și scaune pe care urma să ia loc iarăși mitropolitul și suita lui de redactori de la «Lumina Satelor» și «Oastea Domnului».
Am luat loc pe scaunele din față, iar toată mulțimea fraților și surorilor, în spatele nostru. Cei mai mulți în picioare, așteptând să vină mitropolitul spre a începe adunarea.
Doream să vedem cum își vor ține cuvântul.
Condiția pusă de noi era să nu se facă nici o aluzie la conflictul din trecut și să se acopere totul cu o înțeleaptă tăcere, spre a nu se stârni vechile resentimente.
Apoi să se dea cuvânt și la trei frați din partea noastră.
Dar îndată după sosirea mitropolitului și după așezarea anturajului său, s-a ridicat mitropolitul și, fără niciun fel de reținere, și-a dat drumul la cele mai insultătoare expresii, atât la adresa părintelui Iosif cât și la adresa noastră... Tocmai contrar înțelegerii noastre.
Am tăcut și am răbdat așteptând. Frații dădeau semne de nerăbdare, dar i-am liniștit cu un gest.
S-a ridicat încă unul... și încă unul - continuând, pe același ton nervos și arogant, calomniile lor la adresa „celor care nu se supun autorității rânduite de Dumnezeu și care, din îngâmfare, au căzut în cursa Satanei”,- și altele tot așa.
Când au văzut că răbdarea noastră se apropie de sfârșit, ne-au făcut semn că poate să vorbească și din partea noastră un frate, oricare, dar nu Marini sau Dorz.
Am făcut semn fratelui Popa Petru de la Batiz, jud. Hunedoara, să meargă el. Fratele Petru a vorbit de la textul „Iată, eu stau la ușă și bat”... A vorbit bine și frumos.
După ce a terminat fratele Petru, când se pregătea să vorbească Secaș, noi ne-am ridicat de pe scaune și am luat-o spre ieșire, cu toată mulțimea fraților și surorilor după noi, lăsându-i din nou pe mitropolitul și tribuna lui singuri în curtea goală.
De data aceasta m-am bucurat fără mustrare, gândindu-mă că rușinea aceasta a doua era totuși meritată din plin pentru călcarea cuvântului ce și-l dăduseră.
Adunarea noastră de Rusaliile acestea a decurs mai departe în liniște. Cu potrivnicii formaliști ne răfuiserăm destul de aspru și ne despărțisem destul de clar pentru a nu mai avea unii despre alții nici un fel de îndoială. De altfel această despărțire avea să fie ultima.
De atunci, iată, sunt peste treizeci și cinci de ani - și nu i-am mai văzut pe nici unul dintre vrăjmașii noștri. Mitropolitul avea să mai trăiască doar vreo zece ani și avea să moară în cel mai chinuit și mai jalnic fel.
Și aproape toți cei din ceata lui care ne-au făcut rău, părintelui Iosif și nouă, s-au topit tot așa ca ceara de fața focului și ca niște umbre urâte la arătarea soarelui.
După adunarea de Rusalii 1946, eu a trebuit să mă reîntorc la lucrarea de la Beiuş, urmând ca fr. Marini să mă anunţe despre mersul şi pregătirile în vederea apariţiei gazetei. La apariţia foii Isus Biruitorul eu trebuia să sistez Familia Creştină la Beiuş pentru a nu da impresia unei dezbinări între noi, - şi a ne uni la Sibiu toate forţele împreună. Doream mult această apariţie.
Între timp a venit seceta din Moldova despre care am scris cu necazurile ei, iar aceasta ne-a sustras pentru un timp de la munca noastră cu tipăriturile.
În tot acel timp însă doctorul Banu și cei câțiva din Sibiu care își continuau planul diversionist, lucrau adâncind separarea fratelui Marini. Nu-l mai lăsau să plece prin țară, reținându-l mereu în Sibiu sub diferite pretexte.
Calendarul l-au întocmit și tipărit cam pe ascuns și la fel au fost ținute și pregătirile pentru apariția foii... Astfel a venit iarna și noul an 1947...
Eu preocupat cu copiii moldoveni, cu tipărirea unor lucrări la Beiuș, cu misiunile de iarnă de pe acolo, precum și cu niște necazuri cu autoritățile locale din pricina activității religioase, - n-am mai mers nechemat la Sibiu.
Pe la jumătatea lui ianuarie după ce primisem acasă primul număr din Isus Biruitorul - mi-a sosit o telegramă fulger: Vino imediat, sunt grav bolnav. Marini.
Un fior rece mi-a străpuns inima şi un şuvoi de lacrimi îmi porniră din ochi scăldându-mi obrajii.
Dragul meu frate Marini. Fratele meu de luptă, de jertfe, de încercări îndelungi, în sfârșit n-ai putut fi rupt de unde te-a legat Dumnezeu. Cei care au lucrat cu viclenie să ne despartă și să te ducă pe un drum străin de inima și de învățătura noastră n-au reușit. Slăvit să fie Domnul, Care are grijă să nu ne pierdem nici unul de urmele înaintașului nostru și să nu ne trădăm legământul pe care l-am pus lângă sicriul lui la picioarele Domnului nostru, sub steagul Oastei Sale.
I-am expediat imediat o telegramă fulger cu următorul cuprins:
- Sunt cu tot sufletul meu alături de tine. Voi veni imediat.
Dar pentru orice deplasare atunci, eu trebuia să fac o cerere la poliţie înainte cu 8 zile.
Am făcut imediat cererea şi am dus-o la sediul poliţiei din Beiuş cerând eliberarea cât mai repede a permisului de a călători, dată fiind gravitatea situaţiei. (După mulţi ani când am ajuns din nou pe acolo, m-am întâlnit şi cu această neînsemnată cerere a mea de atunci trebuind să mai dau unele amănunte şi în legătură cu asta. Ce dovadă că nimic nu se pierde!).
Dar n-am primit nici cu un ceas mai devreme de opt zile permisiunea călătoriei.
Aşa că am ajuns la Sibiu abia în ziua morţii mamei fr. Marini.
Pe el l-am găsit într-adevăr grav bolnav în casa fr. Titus, mai multe surori îngrijeau de el, iar doctorul Banu își îmbia peste tot cam nefolositorul lui ajutor.
Când l-am văzut pe fratele Marini în starea aceasta, am gândit în sinea mea că dacă acest doctor Banu ar fi fost, după cum se spunea - nu numai atât de atent cât se străduia să se arate, dar și atât de competent cum se pretindea că este - poate că ar fi trebuit să vadă situația în care se găsea fratele Marini, căci el de la începutul bolii sale a fost acolo și ar fi avut timp să ia niște măsuri mai din vreme.
Neștiind însă mai îndeaproape cum s-au petrecut lucrurile și nedorind să mai întreb nimic, spre a nu mai adăuga altele la cele ce fuseseră, - am tăcut, încercând numai să mă apropii acum de sufletul îndurerat al fratelui meu, peste care, iată, veneau astăzi cu grămada încercările Domnului, ca peste Iov.
Mama lui era în sicriu la Săsciori. Fratele lui Nicolae zăcea şi el în alt pat aici în Sibiu. Tatăl lor era grav bolnav şi el în spital la Sebeş, iar sora lor Mărioara tot bolnavă la Sâmbăteni, lângă Arad.
Fratele Marini nu ştia decât de mama şi de Nicolae, dar peste câteva zile va zace şi tatăl său în sicriu alături de el în casa lor de la Săsciori.
Acum abia sosit aici lângă patul lui, odată cu ştirea morţii mamei sale, mi s-a adresat cu lacrimi în ochi spunându-mi:
- Te rog să mergi în locul meu la sicriul mamei mele, să o însoţeşti până la mormânt...
Noi am fost atât de legaţi prin iubirea lui Dumnezeu...
Nimic nu mai poate să înlocuiască iubirea Domnului şi iubirea mamei...
În curând ne vom întâlni la Domnul Isus...
Am plecat îndată la Săsciori şi am făcut tot ce am putut dar nimeni altcineva de pe lume nu-l poate înlocui ca şi el însuşi - pe un fiu lângă sicriul mamei sale.
După plecarea mea, fr. Marini s-a cerut să fie dus şi el la spitalul din Sebeş, ca să fie mai aproape de Săsciori. Acolo la spital a fost pus pe un pat alături de patul pe care zăcea tatăl său bolnav tot atât de grav şi tot de aceeaşi boală.
În ziua de 2 februarie 1947 erau duşi în două sicrie amândoi acasă la Săsciori.
La înmormântarea lor am luat parte împreună cu o mare mulţime de fraţi.
În foaia Isus Biruitorul în numerele din februarie 1947 am relatat pe larg despre toate aceste dureroase întâmplări.
Ce tainică şi înţeleaptă este totuşi lucrarea grijii şi iubirii Domnului faţă de mersul
şi soarta Oastei Lui.
Atunci am preluat eu toată redactarea foii Isus Biruitorul care a apărut atunci până la sfârşitul anului 1947, când am fost închişi amândoi, Isus Biruitorul la Sibiu, iar eu la Beiuş.
Devierea celor din Sibiu s-a agravat cu repeziciune.
În primii ani când Lucrarea Oastei mergea sănătos, la Sibiu, părintele Iosif și cu frații de atunci făceau dese ieșiri misionare prin satele din jurul Sibiului, reușind să înființeze multe grupări ale Oastei Domnului. La aceste grupări se făceau adeseori apoi mai multe cercetări frățești de către părintele Iosif și cei din Sibiu, care țineau o frumoasă legătură, vestind Evanghelia și mai aducând multe suflete pe calea mântuirii.
Dar odată cu depărtarea unora din sibieni de la calea și învățătura Oastei, frații începători din satele apropiate ale Sibiului, s-au descurajat și au părăsit adunările spunând: Dacă nu se poate aici în credința noastră, în alta nu vrem să trecem.
Și astfel toate frumoasele adunări duhovnicești pe care le aprinsese cu atâta muncă și jertfă părintele Iosif, în cursul anilor frumoși de început, neascultătorii din Sibiu le-au nimicit pe toate...
O, cât de greu poate fi adus la Domnul uneori un singur suflet, chiar și de către un credincios statornic. Și totuși, cât de ușor pot fi nimicite tot așa adunări întregi de către un duh dezbinător și rătăcit.
Dumnezeu le va răsplăti în curând și celor care au adus la Domnul cu jertfe și osteneli aceste adunări – și va plăti și acelora care le-au nimicit.
Același lucru s-a petrecut cu atâtea alte adunări minunate, cum erau cele de la Sighișoara, Avrig, Săsciori, Făgăraș, pe care tot duhul eretic de la Sibiu le-a nimicit. Iar acum Sibiul acesta, iată, se nimicește pe sine însuși.
Vinovăția acelora care s-au pus în slujba acestui duh nimicitor este de doua ori mai mare. În primul rând ei nimicesc o lucrare a Duhului Sfânt, cum este lucrarea Oastei Domnului și duc la pierzare nu numai sufletele care au venit la Domnul prin această lucrare evanghelică, dar și pe cele care ar mai fi venit și în viitor prin ea. Dacă ei n-ar fi nimicit-o.
Iar în al doilea rând, prin abaterea lor de la credința dintâi la alte crezuri, ei dau dreptate vrăjmașilor care l-au învinuit pe părintele Iosif tocmai că prin lucrarea sa el deschide drumul ereziei în Biserică și că Oastea va sfârși prin a deveni o sectă.
Acum, cu toate că la Sibiu apăruse foaia «Isus Biruitorul», adunarea Oastei din Sibiu continuă să se îndepărteze de duhul și de învățătura Oastei. Sibienii își continuau și mai cu sârguință înstrăinarea lor de învățătura, de credința și de numele lor de ostași ai Domnului de la început.
Conducător al grupării Oastei, ajunsese, în sfârșit, doctorul Banu, iar el manevra totul după planurile pe care le făcea împreuna cu W., devenind între timp și el adevăratul conducător al evreilor creștini din București.
În vara anului 1947, profitând de marea libertate care era în țară, nu știu ce organizație străină a încredințat lui W. misiunea de a organiza la Predeal o tabără de odihnă și agrement pentru unii membri ai diferitelor culte religioase din țară.
S-au grăbit să ia parte acolo cu ocazia aceasta și mai mulți frați și surori din Oastea Domnului, printre care și doctorul Banu, N. M., Magdici și alții.
Apropierile acestea alor noștri de alte grupări creștine protestante le-a zdruncinat credința lor slabă. Contactele lor mai dese apoi i-au influențat într-o așa măsură încât duhul de la Sibiu a început să molipsească și pe cei care luau legătura cu ei. Aceștia, plecând prin adunările lor, începură să ducă și acolo învățături străine și practici deosebite - făcând astfel din lucruri neesențiale probleme de mântuire și dărâmând credința multora.
Exemplul negativ al Sibiului începea să se răspândească și prin țară, în același timp cu lucrarea de înviorare prin apariția foii și tipărirea cărților.
W. și Banu la care se adăugase mai nou și M., care ridica și el un cap cu pretenții la întâietate - începură să urzească în ascuns anumite planuri pentru acapararea întregii familii a Oastei și transformarea ei într-o fracțiune română a Bisericii Protestante.
În vederea ajungerii acestui scop, ei își continuau împreună acțiunile în ascuns și lucrau infiltrând printre frați gândurile și încredințările care să ducă în final la ajungerea acestui scop.
În vara anului 1947, W., tot pentru atragerea noastră într-o mai strânsă colaborare cu acei care îi finanțau, ne-au propus să tipărească ei la noi, în tipografia pe care o închiriasem, o ediție a Noului Testament cu ilustrații și trimiteri.
Ne-au achitat pentru aceasta o sumă pentru a procura hârtia și a angaja lucrători, dar între timp venise inflația și banii pe care ni-i avansaseră ei se devalorizau vertiginos. Noi n-am mai putut cumpăra pe ei aproape nimic. Abia am ajuns cu tipărirea Noului Testament până la Faptele Apostolilor, când nu mai aveam niciun ban.
Abonamentele plătite în ianuarie nu mai valorau nimic în aprilie. Prețurile creșteau atât de repede încât, dacă acest număr de foaie se vindea cu 1.000 de lei exemplarul, numărul următor se vindea cu 3.000 lei, apoi 4.000, apoi cu 5.000. O carte poștală ajunsese să se vândă cu 10.000 lei. Vă închipuiți cât de grele probleme aveam ca să apărem cu foaia la timp.
În iulie 1947, când s-a făcut prima stabilizare a banilor, paritatea de schimb era de 1 leu la 200. Criza în care ne zbăteam era neînchipuit de mare.
Am făcut atunci un apel deosebit de fierbinte la toți frații cititori, abonați și desfăcători, rugându-i să ne achite marile datorii pe cale le aveau față de noi, măcar la paritatea noului ei: 1 la 200.
Am publicat prin foaie tabelul nominal al tuturor restanțierilor, cu sumele datorate, care adunau un total de milioane, rugându-i să ne achite cât de puțin din sumele datorate. Dar foarte puțini ne-au răspuns și așa.
În septembrie 1947 într-o adunare ţinută în casa noastră din Mizieş, s-au predat Domnului cei trei copii ai mei care mai trăiau:
- Florica de 10 ani, născută în 1937
- Viorel de 9 ani, născut în 1938
- şi Ileana (Nina) de 7 ani, născută în 1940.
Ultimul copil, Ecaterina, născută în 1944, murise în acelaşi an, pe când avea numai 3 luni.
O, de-ar da Dumnezeu ca ei să-şi ţină legământul pus acum cu El!
Lucrul Domnului înainta. Dumnezeu nu ne-a părăsit chiar niciodată, pe cei ce nu L-am părăsit pe El.
Sute de fraţi plecau în misiune în toate părţile. Era o perioadă de mare libertate
şi adunările Oastei se înmulţeau cu mare putere. Toţi fraţii lucrau sub îndemnul:
„într-o dragoste fierbinte pentru Isus”.
Multe mii de suflete noi care se predau acum Domnului erau rodul minunat al acestor osteneli făcute pentru Domnul într-un mare elan şi avânt al dragostei de către mii şi mii de fraţi.
Sutele de tineri şi lucrători ai Domnului cereau stăruitor nişte cursuri de şcoală biblică, diferite îndrumări de orientare duhovnicească şi multe sfaturi pentru misiune.
Atunci am organizat în octombrie 1947 o săptămână de şcoală biblică pentru tineret
în Nordul Ardealului la Chiuieşti.
Am publicat chemarea şi planul acestei şcoli biblice în foaie şi totul s-a desfăşurat fericit. A fost ceva nespus de frumos şi folositor.
Foarte mulţi tineri care au luat atunci parte la aceste cursuri s-au organizat apoi în echipe de misionari, împărţindu-se doi câte doi în toată ţara pentru călătorii misionare.
Dar şi acest început era să fie ultimul pentru cine ştie câţi ani, căci de atunci şi până astăzi aşa ceva nu s-a mai putut face la Oastea Domnului, din pricina furtunilor care s-au abătut peste noi îndată după aceea.
Şi nu s-au mai potolit nici astăzi.
Slăvit să fie Domnul!