Cap. 17 - Mereu prin ape tulburi
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Cum strânge rădăcina piatra pe vârful bântuit de vânt
așa mă strâng de Tine Doamne, aici în locul unde sunt
cu toate fibrele ființei întinse, încordat mă țin
să nu mă smulgă să mă ducă rafalele de vânt hain
să-mi sângere, să-mi crape fața, să mă întindă să scrâșnesc
- dar să mă țin, să nu mă smulgă
acest vrăjmaș de vânt câinesc...”
De-a lungul anilor de război, stăpânirea țării înăsprea din ce în ce tot mai mult măsurile împotriva credincioșilor adevărați, urmărind adunările și activitatea lor cu tot mai multă vrăjmășie împotriva lui Hristos. Rând pe rând tot mai mulți frați și surori găsiți în adunări, erau pârâți de preoți sau alți slujbași - și luați de către jandarmi sau polițiști care îi băteau, îi amendau ori îi trimiteau în judecata Curții Marțiale...
Mulți frați și surori, chiar mame cu copii au avut multe de suferit în anii aceia crânceni, din toate părțile țării.
Eram încă pe front, nu mult după întâmplarea mea cu Păcatele Evreilor, când am aflat că fr. Marini, fiind în misiune prin județele Moldovei, a fost găsit pe la niște adunări și arestat de jandarmi în mai multe rânduri. În satul Nămoloasa, după ce fusese luat la postul de jandarmi și anchetat cu brutalitate, șeful postului voia să-l trimită sub escortă pe jos până la Tribunalul Județean, cale de multe zeci de km. Și numai cu mare greutate l-a salvat o soră învățătoare din localitate, punându-se ea garanție și zălog pe ea însăși în locul lui.
Sosit din nou în altă adunare cu frații din Comănești a fost arestat împreună cu mai mulți frați și surori și trimiși în judecata Curții Marțiale care i-a condamnat la 6 luni închisoare și o mare amendă în bani.
Era încă în închisoare când eu am fost demobilizat. Am fost la el și la fratele cu care mai era închis, vizitându-i în închisoare. Lucrau undeva la o cancelarie, fiind scutiți de alte munci, din cauza bolii lor. Acolo s-au putut împrieteni într-un fel cu administratorul închisorii, prin care am obținut permisiunea directorului să ducă la închisoare cărți religioase pentru deținuți.
Mi-au comunicat aprobarea direcțiunii și îndată după ajungerea mea acasă am trimis prin poștă pe adresa penitenciarului câteva pachete cu cărți, reviste și Biblii.
Într-o vreme apărea la București editată de Direcția Penitenciarelor o revistă lunară cu un conținut foarte bogat moralizator și educativ pentru deținuți, la care colaborasem și noi înainte. Ne-am bucurat că puteam face ceva pentru cei aflați acolo în nenorocire și am mai făcut astfel de încercări trimițând gratuit cărți religioase și Biblii și la alte penitenciare din țară. Unele le-au primit și ne-au răspuns cu mulțumiri. Altele le-au respins. Cred însă că au fost multe suflete care au aflat pe Domnul și în urma acestor semințe aruncate acolo.
În toată țara continuau totuși adunările, cu toate că gazetele mitropoliei nu încetau săptămână de săptămână să ne împroaște cu tot felul de învinuiri și de batjocuri, ațâțând împotriva noastră pe toți slujbașii atât ai Bisericii cât și ai Statului. Nimeni nu ne mai spuneau ostași ai Domnului ci numai eretici, schismatici, sectari, trifiști - și tot felul de numiri batjocoritoare. Eram dați spre urmărire prin ordine circulare către poliție și jandarmi, care trebuiau să ne împiedice și să ne pedepsească oriunde am fi găsiți. Eu și cu fr. Marini eram amintiți cu numele, iar cărțile și revistele noastre la fel. Cenzura trebuia să împiedice orice tipăritură în care ar fi apărut numele nostru.
Astfel fu oprită și revista Familia Creștină, după aproape trei ani de apariție într-o perioadă din cele mai grele. Făcuse și ea o lucrare frumoasă și umpluse cu cinste un gol în anii aceia de mari necazuri atât pentru poporul nostru cât și pentru Lucrarea Domnului.
Războiul ceruse o mare parte de jertfe și din viețile fraților noștri din Oastea Domnului. Un mare număr dintre cei mai buni frați și luptători ai Domnului Isus, au rămas morți pe câmpurile de luptă sau în prizonierat. Suflete alese de frați neuitați au trecut la Domnul în împrejurările acelea, cei mai mulți murind în timp ce căutau să salveze pe alții.
Adunările frățești au avut de asemenea foarte mult de suferit, mulți frați rămânând în teritoriile ocupate ale Basarabiei, ale Bucovinei de Nord, ale Ardealului de Nord - și chiar ale Caliacrei și Durostorului din sudul Dobrogei.
În afară de asta, prigoanele clerului și ale regimului au făcut mari spărturi. Unii frați s-au mutat prin alte părți ca să scape de prigoană. Alții au trecut pe la alte crezuri, iar alții s-au lăsat de adunare întorcându-se înapoi în lume, de unde îi izbăvise cândva mila lui Dumnezeu.
În vara aceluiași an 1943 m-am angajat funcționar la notariatul comunal din Mizieș, făcând zilnic naveta pe jos cei cinci km dus și întors de acasă până la serviciu. N-am făcut însă nici un an de serviciu, fiindcă atât din cauza bolii care îmi reizbucnise, cât și din cauza unor împotriviri ale celor ce nu-mi puteau suferi nici credința și nici numele acolo - a trebuit să plec.
A fost totuși un bine că am lucrat o vreme acolo, fiindcă în această ultimă parte a războiului, regimul care domnea în țară înăsprise măsurile nimicitoare împotriva evreilor. Din toate țările ocupate de Hitler erau duși spre lagărele de exterminare convoaie de trenuri ale morții cu mii și sute de mii de evrei, pentru a fi nimiciți.
În țară la noi evreii erau strânși în tabere de muncă și siliți să muncească sub pază în diferite părți. Se formau detașamente din cei mai apți de muncă și se vorbea că vor fi duși chiar cine știe unde.
Într-o zi frații evrei din București și fr. Wurmbrandt mi-au transmis prin cineva un apel stăruitor să le fac rost de niște imprimate de Buletin de Identitate, semnate și ștampilate în alb, spre a-și putea astfel completa acte cu care să scape de sub măsurile prigonitorilor lor.
Le-am procurat și le-am dus eu însumi treizeci de astfel de acte dându-i-le lui Wurmbrandt pentru a le folosi cum vor crede ei.
Într-adevăr un număr dintre ei n-au avut de întâmpinat un timp nici un fel de necaz.
Domnul m-a scăpat și pe mine, fiindcă nu s-a aflat niciodată de fapta mea.
După oprirea revistei Familia Creștină s-a făcut iarăși un gol dureros între noi și frații din țară, dureros acum cu atât mai mult cu cât stările din țară erau nespus mai grele ca oricând. Populația răvășită de război, iar rândurile fraților lucrători împuținate de morțile de pe front, de plecările din frică, de lepădările de credință.
Drept răzbunare unii dintre cei ce suferiseră, treceau la alte confesiuni. Răbdarea multora se sfârșise și n-au mai putut birui ispita asta cu două fețe: o față prigoana dinăuntrul Bisericii și cealaltă față ademenirile dinafara ei.
Mitropolitul Bălan și colaboratorii lui, își desăvârșeau opera lor destructivă, dărâmând fără cruțare și fără discernământ. Nu era slujbă din duminică sau sărbătoare în care mai toți preoții din parohii să nu-i denunțe la predică pe ostașii Domnului ca pe niște sectari primejdioși de care lumea trebuie să se ferească. Frații și surorile care toți erau prezenți mereu în biserică stăteau liniștiți și cu capul plecat rugându-se pentru cei ce îi vorbeau de rău. În cele mai multe cazuri oamenii străini de Oaste care erau de față le luau apărarea revoltați împotriva minciunilor și învinuirilor scornite împotriva ostașilor Domnului.
În aceste condiții activitatea noastră misionară era tot mai îngreunată. Fronturile se apropiau de țara noastră, lipsurile de tot felul, primejdiile călătoriilor, restricțiile adunărilor și asprimea măsurilor luate împotriva noastră făceau cu neputință orice mișcare și orice legătură între unii și alții.
Cenzura ne împiedica orice tipăritură și în felul acesta au trecut anii până la terminarea războiului... și încă mult timp după aceasta când piedicile de tot felul rămase după război apăsau asupra tuturor.
Singurul lucru pe care îl putusem face în acest răstimp erau misiunile restrânse prin apropiere.
După ce frontul a trecut peste țara noastră către apus, iar stăpânirea chinuitoare din timpul războiului a fost înlăturată, am putut să ne mișcăm mai liber din pricina jandarmilor, - dar preoțimea ne rămăsese tot așa de potrivnică, fiindcă urmăritorul nostru principal trăia încă și domnea tot atât de despotic la Sibiu.
Pe tot timpul războiului gazetele mitropoliei n-au avut de suferit nimic, continua fără întrerupere acțiunea lor de oficializare a adunărilor Oastei încăpute pe mâna lor. Și de învinuire a frățietății noastre duhovnicești.
Bunele obiceiuri de mai demult cu vizitarea de sărbători mari a spitalelor și închisorilor cu programe religioase, cu cărți și daruri de hrană și îmbrăcăminte - au început iarăși a fi împlinite după posibilități de către frați.
La Beiuș multă vreme după trecerea frontului încă mai funcționa un spital de răniți, care și după terminarea războiului mai avea bolnavi nevindecați de rănile primite în luptele duse prin aceste părți. Printre cei răniți erau ruși, apoi români și vreo câțiva unguri.
De Rusaliile anului 1945, am aranjat împreună cu frații și surorile din Oastea Domnului aici un mic program religios pentru acești răniți. După program le-am distribuit prin saloane alimente și cărți.
Răniților ruși le-am împărțit Evanghelii și o carte Înapoi la Hristos - tipărite în limba rusă, pe care le procurasem de la București.
Programul a fost deosebit de frumos, participând la el mulți frați și surori veniți din Beiuș și din împrejurimi. De asemenea darurile aduse, atât cele trupești cât și cele sufletești, au fost atât de binevenite, încât și răniții și medicii și-au arătat toată recunoștința față de Oastea Domnului care a făcut acest frumos gest creștinesc pentru acești oameni suferinzi...
Cu timpul, după ce lucrurile s-au mai liniștit puțin, am început să edităm lunar la Beiuș o publicație continuând revista Familia Creștină sub forme și titluri diferite încercând să reluăm legătura cu frații, de care fusesem atât de mult despărțiți.
Dar de la multe adrese, pachetele noastre au venit înapoi - semn că frații nu mai erau. Ori se mutaseră.
După recuperarea Ardealului de Nord, am început călătoriile misionare în căutarea fraților și adunărilor. Uneori amândoi împreună, alteori fiecare separat - eram mereu pe drumuri.
Dar ce prăpăd mare făcuse lungul război și dureroasa înstrăinare care trecuse pe aici.
Trenurile mergeau rău, călătoream mai mult prin vagoane de marfă, fără geamuri și uși, pline de oameni care mergeau în toate părțile. Din cauza aglomerației cel mai mult călătoream pe acoperișul vagoanelor în frig, în ploaie, în primejdii de tot felul de accidente.
În același timp în care făceam misiunile prin țară, ne străduiam să începem și munca de tipărire. Anii lungi de război, refugiul și mutările celor mai mulți făcuseră să se piardă cărțile, iar venirea altor suflete noi în familia Domnului ne cerea cărți și hrană sufletească.
Hârtia se găsea foarte greu, tiparul era foarte scump - iar banii își pierdeau valoarea de la o zi la alta.
Am mers la Sibiu, l-am căutat pe Titus, fiul părintelui Iosif - și am început împreună să ne zbatem ca să putem tipări ceva.
Am încercat să scoatem Isus Biruitorul - serie nouă, dar n-am reușit să tipărim decât un singur număr. Noii conducători ai orașului și ai țării, erau tot dintre cunoștințele mitropolitului Bălan, cu obligații față de acesta.
Am tipărit însă cărți. Cărțile de cântări în ediții noi, cărți de ale părintelui Iosif și cărți de ale noastre... Au fost un mare ajutor și o mare înviorare a Lucrării Domnului reluarea apariției acestora.
În călătoriile noastre prin țară s-au înființat adunări noi și au început să se ridice noi lucrători dintre frații mai tineri. I-am încurajat cu toate mijloacele noastre ca să înceapă și ei să lucreze. S-a format astfel un număr foarte frumos de tineri misionari care alergau și ei tot mai frumos în munca Domnului, împreună cu frații care mai rămăseseră dintre cei mai în vârstă.
În vara anului 1946 pe lângă toate nenorocirile lăsate de războiul pustiitor trecut peste țara noastră - după o secetă cumplită a început foametea din Moldova...
Chemările dureroase, venite din partea fraților, ne-au atras acolo. Am cutreierat pe jos dintr-o parte în alta multe adunări și multe județe, în îmbărbătarea și ajutorarea fraților noștri, atât sufletește cât și trupește.
Prin revista de la Beiuș am început organizarea ajutorării fraților din Moldova făcând un plan prin care câte un județ din Ardeal și Banat, să ajute pe alt județ din Moldova. Frații dintr-o parte strângeau alimente iar frații din cealaltă parte veneau și le ridicau de la ei.
Când lipsurile au ajuns și mai mari, a început transportarea copiilor din județele lovite de nenorocire, - spre cele care le ofereau ajutor. Astfel am ajuns să aducem și să adăpostim sute de copii moldoveni, pe la familiile de frați din Ardeal. Unii dintre acești copii au rămas apoi multă vreme pe la familiile care îi adăpostiseră. Se împrieteniseră atât de mult încât cu greu se mai puteau despărți.
Cu ocazia unei adunări în Moldova în vara secetei am găsit prin județul Bacău un frate slăbuț, neputincios trupește și cu fața plină de bube. Nu avea pe nimeni. La nașterea lui, mama sa, o biată evreică săracă îl lăsase la ușa unei biserici din Iași. A fost dus la orfelinat, iar de acolo l-au luat să-l crească niște oameni milostivi. Dar nu peste mult ei au murit lăsându-l iarăși orfan. Așa a rămas el al nimănui și al tuturor... Mai târziu l-au aflat bolnav frații din Oastea Domnului și l-au luat la ei. Toți îi ziceau fratele Faimuță...
Mergea din loc în loc și trăia de pe la toți...
Demult mai erau și prin alte părți unii oameni ca Faimuță, lipsiți de pricepere, trăind din mila și dragostea fraților.
Ei erau cunoscuți și iubiți cu milă, iar surorile aveau grijă totdeauna de hrana, de îmbrăcămintea și de adăpostul lor, când veneau ori plecau în drumurile lor, căci nu stăteau nicăieri mai mult de o zi sau două.
Așa erau, prin părțile Sibiului Culiță, prin părțile Hunedoarei Simon. Prin părțile Clujului Pătruț și încă mai câțiva prin alte părți.
L-am adus și pe fr. Faimuță la noi într-un transport de copii. Era și el tot un copil... Un copil de patruzeci de ani, rămas cu același suflet curat și trist ca la patru ani.
A stat acasă la noi un timp până ce și-a revenit din starea nenorocită în care îl adusese foametea și mizeria.
În Moldova surorile avuseseră grijă de el în vremile normale. Dar când ele nu mai aveau ce să dea de mâncare nici copiilor lor - bietul frate Faimuță a ajuns până la marginea puterii.
Acum la noi își revenise pe cât putea el să-și revină și începea iarăși să cutreiere pe la frații din satele apropiate. Toți îl primeau cu drag și el venea la oricare ca acasă. Ducea veștile despre adunări de la unii la alții și felurite știri frățești.
Nenorocirea vieții lui însă îl făcea să fie uneori foarte trist. Atunci din sacul pe care totdeauna îl purta cu el, își lua cărticica lui de cântări, o deschidea și cânta:
Eu n-am avut nici mamă,
străinii m-au crescut...
Aceasta era cântarea lui. O cânta și plângea... Și plângeau toți cei ce-l auzeau și-l știau.
Dar el îndată se mângâia iarăși cu dragostea Domnului și a fraților, care făceau totul ca el să nu-și simtă prea grea crucea singurătății lui.
Prin 1950 după ce eu fusesem din nou închis pentru propagandă religioasă interzisă - a fost aflat și el pe undeva cântând. Mergea pe drum și cânta cântarea lui când un șef de post de miliție l-a auzit. L-a luat imediat la post și l-a anchetat cu palme și cu ce mai știau ei să ancheteze, ca să afle cine este și de unde vine.
Când a aflat șeful că el este din Moldova și că stă la Traian Dorz, i-a făcut îndată acte de trimitere în judecată și sub escortă a fost dus la Oradea.
Acolo judecătorul a văzut îndată că bietul om era un debil mintal și l-a trimis înapoi la domiciliul său.
Fratele Faimuță fericit că suferise și el pentru Domnul venea bucuros și spunea peste tot cum Domnul Isus a făcut o minune că l-a scăpat, făcând de rușine pe vrăjmașul care căuta să-i facă lui rău...
Cu fratele Faimuță povestesc numai o întâmplare cu un adânc înțeles duhovnicesc:
Era iarna la începutul anului 1950 și eram doar pentru câteva zile acasă. Zăpada era mare și frigul aspru. Fratele Faimuță venise de pe la frații din alte sate și trebuia să treacă Lunca pe punte. Puntea era înghețată și lunca adâncă. S-a temut să treacă și stătea dincolo strigând:
- Frate Traian, vino și mă treci puntea!...
Dar Lunca era departe, el nu putea striga tare și pe afară nu prea era nimeni să-l audă ori să-l vadă. Se apropia noaptea... Era tot mai frig și el striga tot mai slab.
Într-un târziu a venit un vecin și mi-a zis:
- Faimuță este dincolo de Luncă, nu poate trece puntea.
Am alergat și l-am găsit tremurând de frig și de teamă, cu sacul lui mare în spate... Încă puțin și s-ar fi prăpădit de tot.
- Am să te iau în spate cu sacul tău cu tot, dar să nu te miști că amândoi cădem acolo în fundul prăpastiei. L-am luat în spate zicându-i:
- Ține-te bine de mine și să nu te miști!
- Nu mă mișc, nu mă mișc... repeta el tremurând și închizând ochii să nu vadă primejdia.
Când l-am lăsat jos dincolo, a izbucnit în lacrimi de bucurie zicând: Slăvit să fie Domnul! Am scăpat...
Atunci mă gândeam: Iată, așa a făcut și Domnul Isus cu mine. Eram în primejdia morții, strigam și nimeni nu era să vină în ajutorul meu.
Dar El, Dulcele Mântuitor m-a auzit. A venit și m-a luat în spatele Său cu bagajul meu cu tot - și m-a trecut Dincolo, în Fericita Lui Împărăție.
Slavă veșnică Lui.
În primăvara anului 1952 bietul frate Faimuță s-a îmbolnăvit grav pe când era la frații din Beliu în județul Bihor. Acolo Domnul l-a luat la mângâierea Lui cea veșnică.
A fost înmormântat cu șapte preoți și o mare mulțime de frați și străini care îl cunoșteau - l-au petrecut până la mormânt.
După cum am mai spus, îndată după terminarea războiului, în marile schimbări care au venit, - noi, fr. Marini și eu, în același timp cu reluarea și strângerea legăturilor noastre frățești înăuntrul Oastei Domnului, - am simțit un puternic îndemn pentru o întâlnire cu toți frații credincioși din celelalte grupări religioase din țară.
Aveam în general și despre activitatea evanghelică a acestora înțelegerea și prețuirea care vine din dragostea lui Hristos despre care tot scriem și vorbim cu toții... Și aveam comunitatea idealului de propovăduire a mântuirii tuturor celor ce nu-L cunosc pe Domnul și nu au nașterea din nou prin credința vie și lucrătoare în El.
Cel dintâi căruia i-am comunicat gândul nostru de a ne întâlni cu toți frații de la conducerile cultelor din București, - a fost fr. Wurmbrandt. I-am împărtășit gândul nostru cam în termenii următori:
- Iată, am trecut cu toții printr-un război cumplit. Am avut de suferit mult atât unii cât și alții. Dar toți suntem trimiși la oamenii între care suntem ca să le propovăduim pe Hristos și nașterea din nou. Și toți avem în fața Domnului marea datorie și marea răspundere de a face acest lucru cu toată puterea și înțelepciunea, în unitatea deplină și în dragostea frățească dintre noi, pentru ca acei la care ne ducem să-i chemăm, - să vadă într-adevăr prin aceasta că noi suntem niște adevărați slujitori ai lui Dumnezeu.
Timpul acesta și prilejul acesta, ziceam - este unic.
Dacă reușim să ne înțelegem acum când toți facem un început nou - atunci noi vom realiza cea mai mare izbândă pentru Evanghelie în țara noastră - și poate în lumea întreagă.
Dimpotrivă, dacă din vină noastră acest prilej unic se va pierde și noi vom continua iarăși luptele sectare și confesionaliste dintre noi, Lucrarea Domnului va suferi o pierdere de neînlocuit, iar noi vom fi trași odată la răspundere în fața Judecății Domnului ca niște răufăcători ai Evangheliei și ca niște vinovați pentru pierderea multor suflete.
Fr. Wurmbrandt ne-a înțeles - și s-a alăturat îndată planului nostru. Am fixat o zi în săptămâna aceea și am luat legătura cu toți câți i-am crezut în stare de a primi acest gând bun. De fapt noi îi credeam pe toți destul de credincioși și de înțelepți pentru a îmbrățișa inițiativa noastră, deși ne dam seama că aplicarea ei pe teren va întâmpina destule greutăți... Credeam sincer însă că odată luată hotărârea și lucrând toți cu o inimă curată la realizarea ei, harul Domnului ne va da mai curând decât s-ar crede, o izbândă fericită.
Ce minunat moment era acesta pentru o inițiativă mare și binecuvântată - ca asta! Eram plini de bucurie în așteptarea primirii răspunsului celor invitați - și făceam la planuri ce minuni se vor putea realiza în țara noastră prin toate forțele noastre unite. Cum va binecuvânta Duhul Sfânt cu participarea Lui eforturile noastre armonioase!
Au venit câțiva de la un cult, câțiva de la alt cult. Restul cei de la evreii creștini și noi cei doi, Marini și eu.
Dar nici de la acele adunări nu veniseră primii îndrumători ci doar oameni de mâna a doua.
Am văzut cu durere că cei vizați nu înțelegeau nici acum marele preț al momentului și marea cerință a lui Hristos. Totuși - ne-am zis noi - dacă măcar cei prezenți vom ajunge cu toții la acel înalt nivel duhovnicesc din care să apreciem necesitatea și porunca Evangheliei din momentul de față și vom conlucra împreună, rezultatele fericite vor atrage și pe ceilalți - și nu peste mult se va realiza colaborarea tuturor.
Dar bruma s-a așternut curând și peste aceste flori.
Dorind totuși să începem cumva fr. Wurmbrandt a propus editarea împreună a unei reviste care să poarte mesajul nostru scris către toți credincioșii, chemându-i la o colaborare interconfesionalistă în slujba și spre slava lui Hristos.
Revista urma să apară bilunar și sub conducerea unui grup format din persoane de frunte din toate confesiunile creștine participante. Scrisul trebuia să fie inspirat numai din Dragostea și Adevărul Evangheliei, în așa fel încât să fie acceptabil și folositor tuturora.
Până ce se va obține o nouă autorizație pentru altă revistă, fr. Wurmbrandt ne-a dat la dispoziție revista lor Prietenul care apărea la București.
Cu această propunere au fost de acord cu toții. Dar când s-a pus problema colaborării - n-am fost prezenți de fapt decât tot numai noi trei: fr. Wurmbrandt, Marini și eu.
Atunci am văzut cu inima zdrobită de durere, cât de puțini credincioși suntem credincioșii de azi. Și că de fapt aproape nimeni nu mai caută foloasele lui Hristos. Ce alt necaz mai mare trebuie oare să mai treacă peste noi spre a ne trezi?
Și ce alt moment oare va trebui să mai vină, spre a ști să-l folosim? Până ce Domnul nu ne va pune într-un foc și mai cumplit în care fiecare personal să fim sărați și arși până la alb - se vede că nu vom ajunge la punctul de sudură la care trebuie să ajungem, ca să fim în stare ca Hristos să lucreze prin noi!... Nu tot numai noi prin El!...
Ideea însă este atât de frumoasă, de sfântă încât a anunțat-o și Mântuitorul că se va realiza odată pe veci când a zis: Și va fi o turmă și un Păstor... (Ioan 10, 16).
Acum se pare că încă n-a sosit această vreme. Totuși nu poate fi departe, dar noi trebuie să o dorim și să o pregătim.
Atunci însă prea mă grăbeam să vorbesc despre alții. Va veni în curând vremea când voi vedea că nici chiar în sânul aceleiași grupări nu se va mai putea realiza o unitate deplină de gânduri - și o armonioasă colaborare între frați nici chiar în sânul familiei noastre a Oastei Domnului.
Necazurile în loc să ne apropie, ne depărtează.
Momentele mari, în loc să ne unească, ne dezbină.
Și furtunile grele în loc să ne nalțe pe toți, pe cei mai mulți îi prăbușesc.
Comportarea plină de egoism a celor mai mulți, era un semn că acei ce trebuiau să vadă acum nu vedeau și că milioanele de morți și mările de sânge și de lacrimi nu ne învățaseră nimic.
Trăiam prima mea cutremurătoare dezamăgire de astă dată din experiențele mele cu credincioșii noștri și ai altora.
...O, câte vom mai vedea!
Am încercat din nou cu foaia la Sibiu. Acum Titus era altul. Tovărășia lui de acum 10-12 ani cu Viorel care îl dusese la neascultarea sa de tatăl său, o plătise scump iar bietul fiu rătăcit își ispășise prin multe roșcove amare păcatul lui.
O, dacă ne-ar face dragostea să ascultăm înainte - și nu pedeapsa în urmă! Dar nu știm de ce oare tocmai fiii celor mai înțelepți oameni cad adeseori în cea mai mare nebunie! Bine este atunci că Domnul folosește față de ei câte o nuia usturătoare pentru a-i învăța.
Cu Titus se putea acum lucra... Domnul folosise nuiaua.
Am revenit deci din nou cu gândul să începem o lucrare mai stabilă aici la Sibiu, unde poziția mitropolitului începuse să slăbească mai ales în privința relațiilor lui cu Autoritățile de Stat, care nu mai erau acum atât de slugarnice și la dispoziția lui ca înainte.
Sibiul era totuși ceva neuitat pentru Oaste. Centrul ei tot aici trebuia să rămână!
În anul 1934 când venisem prima dată în Sibiu, adunarea Oastei de aici era relativ tânără, ca de altfel majoritatea adunărilor din țară. Întreagă Lucrarea Oastei n-avea decât 12 ani.
Dar cei din Sibiu veniseră la Domnul într-un fel mai deosebit decât ceilalți din țară. Sibienii veniseră mai mult la cuvântul vorbit al părintelui Iosif și nu la cuvântul scris cum veniseră în totalitatea lor frații din țară, care aproape nici unul nici nu-l văzuseră la față niciodată pe omul care îi adusese pe ei la Mântuitorul Isus Hristos.
Ostașii din Sibiu se îndestulau să audă cuvântul părintelui o dată pe săptămână, sau la două săptămâni, sau chiar mult mai rar. Cărțile sau foile scrise ale părintelui, ei prea puțin și prea puțini le aveau ca o hrană temeinică și dorită.
Pe când ostașii din restul țării și ai lumii cunoscuseră întoarcerea la Domnul și viața trăită cu Hristos, numai din cuvântul scris, care era mult mai statornic, mai îndestulător și mai adânc.
De aceea și atașamentul fraților din Sibiu era mult mai slab față de părintele Iosif decât al celorlalți din țară. Cei din Sibiu se mai hrăneau și cu cuvântul altora, iar când părintele era plecat și bolnav ei rupseseră aproape de tot legătura lor cu Duhul Oastei. Mergeau și pe la alte adunări, citeau și alte cărți, primeau și alte învățături. De aceea adunarea din Sibiu ușor putea fi dusă dincoace încolo, cum s-a și dus mai târziu, când după unii, când după alții.
Îmi aduc bine aminte că în zilele și nopțile de lucru urgent la expedierea foilor, aproape nici unul dintre toți ostașii din Sibiu nu veneau să se îmbie la lucrul Domnului, să ajute și ei cu ceva, pentru ca frații din țară să primească bucuria foii mai repede.
Eram uneori puțini - și era mare nevoie de ajutor, dar toți treceau pe lângă lucrul Domnului și nimeni nu simțea tragere de inimă spre a veni să ajute.
Lucrarea Domnului se zbătea în lipsuri și părintele în lipsuri prin spitale, - iar frații ostași din țară ajutau cu ce puteau la acoperirea datoriilor..., se publicau apeluri la ajutor ... – dar ostașii din Sibiu aproape nici unul nu se interesa de greutățile acestea, ca și cum ei ar fi fost din altă lume...
Și așa au fost de-a lungul anilor, ei au stat mereu lângă Oaste nu în ea. Lângă Biserică, nu în ea. Lângă dragostea frățească, nu în ea.
Chiar și față de părintele Iosif, dragostea lor a fost mai puțin caldă și prea îndepărtată întotdeauna. De aceea și mai târziu când a fost nevoie să se facă ceva și cu fapta, măcar pentru mormântul său, pentru a-și arăta un cât de mic simțământ de evlavie și de recunoștință, contribuind și ei cu ceva la munca sau la cheltuielile care s-au făcut pentru monumentul lui, - ostașii din Sibiu nu numai că nu au contribuit la nimic, dar s-au exprimat și ei ca M., dărâmătorul adunărilor frățești, care a zis cu glas batjocoritor spre frații care lucrau: „V-ați făcut un idol din mormântul acela!”
Când cineva se exprimă în felul acesta față de memoria părintelui său duhovnicesc, ușor îți poți da seama de prăbușirea lui sufletească.
Azi duhul falselor încredințări i-a dărâmat pe toți. Și deși au rămas numai câțiva, dărâmătorul șiret i-a dezbinat în două. Unii, mai rătăciți, împreună cu dezbinătorul șiret, - de o parte, ceilalți, ceva mai puțin rătăciți ca primii, - de altă parte, când certându-se, când împăcându-se între ei.
Asta este situația acum, dar atunci în 1946, anul despre care vorbesc acuma, duhurile falselor încredințări erau numai la începutul lucrării lor nimicitoare.
Cu doi ani mai înainte, când fratele Marini executase o pedeapsă de câteva luni de închisoare fiind în Sibiu, cunoscuse acolo pe un medic și un profesor cărora le vorbise despre Domnul și care s-au predat Domnului acolo în închisoare. Medicul era doctorul Banu, iar profesorul, Ion Creangă.
La eliberarea tuturor din închisoare, i-am cunoscut și eu pe amândoi. Profesorul Creangă mi s-a părut un temperament liniștit și serios. Mi-a făcut o bună impresie și îmi pare rău că n-a stat decât prea puțin timp la Sibiu. S-a mutat nu știu unde și nu l-am mai văzut.
Doctorul Banu mi-a făcut de la început o altfel de impresie. Un temperament impulsiv, nervos, agitat și nestatornic. Părea încrezut în sine și violent în expresii și în mișcări, totdeauna căutând să-și impună voința, fie că avea dreptate, fie că nu.
Anul 1946 deci l-am petrecut până toamna în pregătiri pentru reapariția foii Isus Biruitorul sub direcția lui Titus care era moștenitorul formal al părintelui Iosif, iar ca redactor fr. Marini. Între timp am mai tipărit o ediție din Cartea de cântări, Calendarul pe 1947 și o serie de alte cărți.
La Beiuș continua tipărirea lunară a variantelor revistei Familia Creștină. Misiunile prin țară împreună cu fr. Marini le făceam tot mai rar. Doctorul Banu începuse să pună stăpânire exclusivă pe fratele Marini și relațiile lor se orientau din ce în ce tot mai mult încă din anul trecut spre W. - și mai ales spre Solheim.
Adunările din Sibiu, la care participa acum frecvent fratele Marini, se făceau într-o sală închiriată de la un alt cult și luau parte la ele, în afară de noi, cei mai vechi, unii membri mai noi care, ca și doctorul Banu, erau foarte activi, dar însuflețiți de niște duhuri tot mai străine de duhul Oastei dintâi. Învățătura care se propovăduia era tot mai deosebită, iar legăturile lor cu frățietatea din țară erau tot mai slabe și tot mai distante.
La Rusaliile anului 1946 a avut loc ultima adunare de la Sibiu cu participarea fratelui Marini privitoare la conduita lui din ultimul timp și la practicile străine pe care le aproba la cei din Sibiu și pe care chiar și el începuse să le adopte.
A recunoscut cu tristețe că prea s-au îndepărtat lucrurile de făgașul sănătos și că trebuie să se revină asupra acestui fapt... Dar îndată ce am fost observați că discutăm singuri, cei câțiva din Sibiu, care îl acaparaseră pe fratele Marini, au venit să-l ia spre a nu scăpa cumva de sub influența lor.
Pe urmă am aflat că era acolo un plan șiret de a-l folosi pe fratele Marini ca pe un cal troian pentru duhurile străine care urmăreau cucerirea întregii Lucrări a Oastei, pentru a-i nimici viitorul și rostul ei evanghelic în Biserica noastră și în poporul nostru.
În timpul consfătuirii noastre din seara ajunului Rusaliilor a venit o delegație a Mitropoliei spre a ne invita să participăm împreună cu ei la adunarea de mâine după-masă, - Ziua de Rusalii - în curtea Academiei Teologice.
Fratele Marini și eu am promis că vom participa cu anumite condiții. Delegații Mitropoliei au acceptat condițiile. Noi am promis că vom lua parte în felul acesta, deoarece în primul rând voiam să se vadă că nu avem ură și nici opoziție față de Biserică. Iar în al doilea rând voiam să le vedem sinceritatea lor în respectarea cuvântului dat. Noi n-aveam de ce să ne temem de ei, fiindcă eram câteva sute de frați și surori care puteam oricând să ne ridicăm și să plecăm dacă ei nu-și vor ține cuvântul față de noi.
La acceptarea noastră, cei câțiva din Sibiu au făcut îndată o agitație în mijlocul adunării noastre, strigând:
- Cine sunt Marini și Dorz ca să vorbească ei în numele nostru? Noi nu vrem să mergem. Nu mai avem nimic de a face cu Mitropolia!
Frații din țară au rămas foarte surprinși de această ieșire necuviincioasă față de noi. Unii dintre cei mai cunoscuți frați au luat cuvântul în sprijinul nostru. Și lucrurile s-au liniștit aparent.
Am luat parte dimineața cu toți frații la Liturghia de la Catedrală. La ieșirea de la slujbă, din partea mitropolitului s-a anunțat o procesiune pe jos până la cimitir pentru o manifestare de pietate la mormântul mitropolitului Mețianu...
S-a format coloana, în frunte cu Mitropolitul Bălan, cu un cortegiu numeros de preoți, apoi teologii Academiei și câțiva din anturajul apropiat clericilor încolonați.
După ei urmam noi, mulțimea fraților, cu steaguri și pancarte, iar în fruntea coloanei de frați eram noi și încă vreo câțiva frați cunoscuți din țară.
Am mers în urma mitropolitului până la ramificația de lângă Bulevard. Mitropolitul și anturajul lui priveau în urmă fericiți, ce mare mulțime îi urmează!
Dar noi aveam planul ca, atunci când se va ajunge la ramificația amintită, să rupem coloana lor și, în fruntea coloanei noastre, s-o luam în stânga spre piață, apoi în jos, spre strada Ocnei, spre locul nostru de adunare unde se va lua masa fraților, iar apoi ne vom pregăti programul cel important de după-masă.
Așa am și făcut. Ajunși acolo, i-am lăsat să coboare ei în jos, iar noi, în fruntea coloanei de frați și de surori, cu cântarea „Isus Regele Cel Mare Și-a pus Oastea in mișcare”, - am luat-o spre centrul orașului, cu toată lunga coloană cu steaguri după noi.
Cortegiul lor ridicol s-a oprit în loc, făcând semne disperate spre coloana fraților noștri care treceau cântând, făcându-se că nici nu-i văd - și veneau după noi.
Cred că atunci mitropolitul și ai lui au înghițit una dintre cele mai amare cupe de venin din viața lor.
Noi însă ne-am văzut de drum, fără să ne mai nici uităm înapoi. M-a ispitit și pe mine atunci o satisfacție pentru rușinea care a pățit-o mitropolitul și toată suita lui în fața întregului oraș, care privea la el de pe ambele părți ale celui mai populat loc al Sibiului. Și la ceasul când tot orașul era pe străzi.
După-masă, noi ne-am ținut de cuvânt și am mers iarăși în fruntea coloanei de frați și surori, umplând curtea Academiei unde, în mijloc, era înălțată o tribună și scaune pe care urma să ia loc iarăși mitropolitul și suita lui de redactori de la «Lumina Satelor» și «Oastea Domnului».
Am luat loc pe scaunele din față, iar toată mulțimea fraților și surorilor, în spatele nostru. Cei mai mulți în picioare, așteptând să vină mitropolitul spre a începe adunarea.
Doream să vedem cum își vor ține cuvântul.
Condiția pusă de noi era să nu se facă nici o aluzie la conflictul din trecut și să se acopere totul cu o înțeleaptă tăcere, spre a nu se stârni vechile resentimente.
Apoi să se dea cuvânt și la trei frați din partea noastră.
Dar îndată după sosirea mitropolitului și după așezarea anturajului său, s-a ridicat mitropolitul și, fără niciun fel de reținere, și-a dat drumul la cele mai insultătoare expresii, atât la adresa părintelui Iosif cât și la adresa noastră... Tocmai contrar înțelegerii noastre.
Am tăcut și am răbdat așteptând. Frații dădeau semne de nerăbdare, dar i-am liniștit cu un gest.
S-a ridicat încă unul... și încă unul - continuând, pe același ton nervos și arogant, calomniile lor la adresa „celor care nu se supun autorității rânduite de Dumnezeu și care, din îngâmfare, au căzut în cursa Satanei”,- și altele tot așa.
Când au văzut că răbdarea noastră se apropie de sfârșit, ne-au făcut semn că poate să vorbească și din partea noastră un frate, oricare, dar nu Marini sau Dorz.
Am făcut semn fratelui Popa Petru de la Batiz, jud. Hunedoara, să meargă el. Fratele Petru a vorbit de la textul „Iată, eu stau la ușă și bat”... A vorbit bine și frumos.
După ce a terminat fratele Petru, când se pregătea să vorbească Secaș, noi ne-am ridicat de pe scaune și am luat-o spre ieșire, cu toată mulțimea fraților și surorilor după noi, lăsându-i din nou pe mitropolitul și tribuna lui singuri în curtea goală.
De data aceasta m-am bucurat fără mustrare, gândindu-mă că rușinea aceasta a doua era totuși meritată din plin pentru călcarea cuvântului ce și-l dăduseră.
Adunarea noastră de Rusaliile acestea a decurs mai departe în liniște. Cu potrivnicii formaliști ne răfuiserăm destul de aspru și ne despărțisem destul de clar pentru a nu mai avea unii despre alții nici un fel de îndoială. De altfel această despărțire avea să fie ultima.
De atunci, iată, sunt peste treizeci și cinci de ani - și nu i-am mai văzut pe nici unul dintre vrăjmașii noștri. Mitropolitul avea să mai trăiască doar vreo zece ani și avea să moară în cel mai chinuit și mai jalnic fel.
Și aproape toți cei din ceata lui care ne-au făcut rău, părintelui Iosif și nouă, s-au topit tot așa ca ceara de fața focului și ca niște umbre urâte la arătarea soarelui.
După adunarea de Rusalii 1946, eu a trebuit să mă reîntorc la lucrarea de la Beiuș, urmând ca fr. Marini să mă anunțe despre mersul și pregătirile în vederea apariției gazetei. La apariția foii Isus Biruitorul eu trebuia să sistez Familia Creștină la Beiuș pentru a nu da impresia unei dezbinări între noi, - și a ne uni la Sibiu toate forțele împreună. Doream mult această apariție.
Între timp a venit seceta din Moldova despre care am scris cu necazurile ei, iar aceasta ne-a sustras pentru un timp de la munca noastră cu tipăriturile.
În tot acel timp însă doctorul Banu și cei câțiva din Sibiu care își continuau planul diversionist, lucrau adâncind separarea fratelui Marini. Nu-l mai lăsau să plece prin țară, reținându-l mereu în Sibiu sub diferite pretexte.
Calendarul l-au întocmit și tipărit cam pe ascuns și la fel au fost ținute și pregătirile pentru apariția foii... Astfel a venit iarna și noul an 1947...
Eu preocupat cu copiii moldoveni, cu tipărirea unor lucrări la Beiuș, cu misiunile de iarnă de pe acolo, precum și cu niște necazuri cu autoritățile locale din pricina activității religioase, - n-am mai mers nechemat la Sibiu.
Pe la jumătatea lui ianuarie după ce primisem acasă primul număr din Isus Biruitorul - mi-a sosit o telegramă fulger: Vino imediat, sunt grav bolnav. Marini.
Un fior rece mi-a străpuns inima și un șuvoi de lacrimi îmi porniră din ochi scăldându-mi obrajii.
Dragul meu frate Marini. Fratele meu de luptă, de jertfe, de încercări îndelungi, în sfârșit n-ai putut fi rupt de unde te-a legat Dumnezeu. Cei care au lucrat cu viclenie să ne despartă și să te ducă pe un drum străin de inima și de învățătura noastră n-au reușit. Slăvit să fie Domnul, Care are grijă să nu ne pierdem nici unul de urmele înaintașului nostru și să nu ne trădăm legământul pe care l-am pus lângă sicriul lui la picioarele Domnului nostru, sub steagul Oastei Sale.
I-am expediat imediat o telegramă fulger cu următorul cuprins:
- Sunt cu tot sufletul meu alături de tine. Voi veni imediat.
Dar pentru orice deplasare atunci, eu trebuia să fac o cerere la poliție înainte cu 8 zile.
Am făcut imediat cererea și am dus-o la sediul poliției din Beiuș cerând eliberarea cât mai repede a permisului de a călători, dată fiind gravitatea situației. (După mulți ani când am ajuns din nou pe acolo, m-am întâlnit și cu această neînsemnată cerere a mea de atunci trebuind să mai dau unele amănunte și în legătură cu asta. Ce dovadă că nimic nu se pierde!).
Dar n-am primit nici cu un ceas mai devreme de opt zile permisiunea călătoriei.
Așa că am ajuns la Sibiu abia în ziua morții mamei fr. Marini.
Pe el l-am găsit într-adevăr grav bolnav în casa fr. Titus, mai multe surori îngrijeau de el, iar doctorul Banu își îmbia peste tot cam nefolositorul lui ajutor.
Când l-am văzut pe fratele Marini în starea aceasta, am gândit în sinea mea că dacă acest doctor Banu ar fi fost, după cum se spunea - nu numai atât de atent cât se străduia să se arate, dar și atât de competent cum se pretindea că este - poate că ar fi trebuit să vadă situația în care se găsea fratele Marini, căci el de la începutul bolii sale a fost acolo și ar fi avut timp să ia niște măsuri mai din vreme.
Neștiind însă mai îndeaproape cum s-au petrecut lucrurile și nedorind să mai întreb nimic, spre a nu mai adăuga altele la cele ce fuseseră, - am tăcut, încercând numai să mă apropii acum de sufletul îndurerat al fratelui meu, peste care, iată, veneau astăzi cu grămada încercările Domnului, ca peste Iov.
Mama lui era în sicriu la Săsciori. Fratele lui Nicolae zăcea și el în alt pat aici în Sibiu. Tatăl lor era grav bolnav și el în spital la Sebeș, iar sora lor Mărioara tot bolnavă la Sâmbăteni, lângă Arad.
Fratele Marini nu știa decât de mama și de Nicolae, dar peste câteva zile va zace și tatăl său în sicriu alături de el în casa lor de la Săsciori.
Acum abia sosit aici lângă patul lui, odată cu știrea morții mamei sale, mi s-a adresat cu lacrimi în ochi spunându-mi:
- Te rog să mergi în locul meu la sicriul mamei mele, să o însoțești până la mormânt...
Noi am fost atât de legați prin iubirea lui Dumnezeu...
Nimic nu mai poate să înlocuiască iubirea Domnului și iubirea mamei...
În curând ne vom întâlni la Domnul Isus...
Am plecat îndată la Săsciori și am făcut tot ce am putut dar nimeni altcineva de pe lume nu-l poate înlocui ca și el însuși - pe un fiu lângă sicriul mamei sale.
După plecarea mea, fr. Marini s-a cerut să fie dus și el la spitalul din Sebeș, ca să fie mai aproape de Săsciori. Acolo la spital a fost pus pe un pat alături de patul pe care zăcea tatăl său bolnav tot atât de grav și tot de aceeași boală.
În ziua de 2 februarie 1947 erau duși în două sicrie amândoi acasă la Săsciori.
La înmormântarea lor am luat parte împreună cu o mare mulțime de frați.
În foaia Isus Biruitorul în numerele din februarie 1947 am relatat pe larg despre toate aceste dureroase întâmplări.
Ce tainică și înțeleaptă este totuși lucrarea grijii și iubirii Domnului față de mersul
și soarta Oastei Lui.
Atunci am preluat eu toată redactarea foii Isus Biruitorul care a apărut atunci până la sfârșitul anului 1947, când am fost închiși amândoi, Isus Biruitorul la Sibiu, iar eu la Beiuș.
Devierea celor din Sibiu s-a agravat cu repeziciune.
În primii ani când Lucrarea Oastei mergea sănătos, la Sibiu, părintele Iosif și cu frații de atunci făceau dese ieșiri misionare prin satele din jurul Sibiului, reușind să înființeze multe grupări ale Oastei Domnului. La aceste grupări se făceau adeseori apoi mai multe cercetări frățești de către părintele Iosif și cei din Sibiu, care țineau o frumoasă legătură, vestind Evanghelia și mai aducând multe suflete pe calea mântuirii.
Dar odată cu depărtarea unora din sibieni de la calea și învățătura Oastei, frații începători din satele apropiate ale Sibiului, s-au descurajat și au părăsit adunările spunând: Dacă nu se poate aici în credința noastră, în alta nu vrem să trecem.
Și astfel toate frumoasele adunări duhovnicești pe care le aprinsese cu atâta muncă și jertfă părintele Iosif, în cursul anilor frumoși de început, neascultătorii din Sibiu le-au nimicit pe toate...
O, cât de greu poate fi adus la Domnul uneori un singur suflet, chiar și de către un credincios statornic. Și totuși, cât de ușor pot fi nimicite tot așa adunări întregi de către un duh dezbinător și rătăcit.
Dumnezeu le va răsplăti în curând și celor care au adus la Domnul cu jertfe și osteneli aceste adunări – și va plăti și acelora care le-au nimicit.
Același lucru s-a petrecut cu atâtea alte adunări minunate, cum erau cele de la Sighișoara, Avrig, Săsciori, Făgăraș, pe care tot duhul eretic de la Sibiu le-a nimicit. Iar acum Sibiul acesta, iată, se nimicește pe sine însuși.
Vinovăția acelora care s-au pus în slujba acestui duh nimicitor este de doua ori mai mare. În primul rând ei nimicesc o lucrare a Duhului Sfânt, cum este lucrarea Oastei Domnului și duc la pierzare nu numai sufletele care au venit la Domnul prin această lucrare evanghelică, dar și pe cele care ar mai fi venit și în viitor prin ea. Dacă ei n-ar fi nimicit-o.
Iar în al doilea rând, prin abaterea lor de la credința dintâi la alte crezuri, ei dau dreptate vrăjmașilor care l-au învinuit pe părintele Iosif tocmai că prin lucrarea sa el deschide drumul ereziei în Biserică și că Oastea va sfârși prin a deveni o sectă.
Acum, cu toate că la Sibiu apăruse foaia «Isus Biruitorul», adunarea Oastei din Sibiu continuă să se îndepărteze de duhul și de învățătura Oastei. Sibienii își continuau și mai cu sârguință înstrăinarea lor de învățătura, de credința și de numele lor de ostași ai Domnului de la început.
Conducător al grupării Oastei, ajunsese, în sfârșit, doctorul Banu, iar el manevra totul după planurile pe care le făcea împreuna cu W., devenind între timp și el adevăratul conducător al evreilor creștini din București.
În vara anului 1947, profitând de marea libertate care era în țară, nu știu ce organizație străină a încredințat lui W. misiunea de a organiza la Predeal o tabără de odihnă și agrement pentru unii membri ai diferitelor culte religioase din țară.
S-au grăbit să ia parte acolo cu ocazia aceasta și mai mulți frați și surori din Oastea Domnului, printre care și doctorul Banu, N. M., Magdici și alții.
Apropierile acestea alor noștri de alte grupări creștine protestante le-a zdruncinat credința lor slabă. Contactele lor mai dese apoi i-au influențat într-o așa măsură încât duhul de la Sibiu a început să molipsească și pe cei care luau legătura cu ei. Aceștia, plecând prin adunările lor, începură să ducă și acolo învățături străine și practici deosebite - făcând astfel din lucruri neesențiale probleme de mântuire și dărâmând credința multora.
Exemplul negativ al Sibiului începea să se răspândească și prin țară, în același timp cu lucrarea de înviorare prin apariția foii și tipărirea cărților.
W. și Banu la care se adăugase mai nou și M., care ridica și el un cap cu pretenții la întâietate - începură să urzească în ascuns anumite planuri pentru acapararea întregii familii a Oastei și transformarea ei într-o fracțiune română a Bisericii Protestante.
În vederea ajungerii acestui scop, ei își continuau împreună acțiunile în ascuns și lucrau infiltrând printre frați gândurile și încredințările care să ducă în final la ajungerea acestui scop.
În vara anului 1947, W., tot pentru atragerea noastră într-o mai strânsă colaborare cu acei care îi finanțau, ne-au propus să tipărească ei la noi, în tipografia pe care o închiriasem, o ediție a Noului Testament cu ilustrații și trimiteri.
Ne-au achitat pentru aceasta o sumă pentru a procura hârtia și a angaja lucrători, dar între timp venise inflația și banii pe care ni-i avansaseră ei se devalorizau vertiginos. Noi n-am mai putut cumpăra pe ei aproape nimic. Abia am ajuns cu tipărirea Noului Testament până la Faptele Apostolilor, când nu mai aveam niciun ban.
Abonamentele plătite în ianuarie nu mai valorau nimic în aprilie. Prețurile creșteau atât de repede încât, dacă acest număr de foaie se vindea cu 1.000 de lei exemplarul, numărul următor se vindea cu 3.000 lei, apoi 4.000, apoi cu 5.000. O carte poștală ajunsese să se vândă cu 10.000 lei. Vă închipuiți cât de grele probleme aveam ca să apărem cu foaia la timp.
În iulie 1947, când s-a făcut prima stabilizare a banilor, paritatea de schimb era de 1 leu la 200. Criza în care ne zbăteam era neînchipuit de mare.
Am făcut atunci un apel deosebit de fierbinte la toți frații cititori, abonați și desfăcători, rugându-i să ne achite marile datorii pe cale le aveau față de noi, măcar la paritatea noului ei: 1 la 200.
Am publicat prin foaie tabelul nominal al tuturor restanțierilor, cu sumele datorate, care adunau un total de milioane, rugându-i să ne achite cât de puțin din sumele datorate. Dar foarte puțini ne-au răspuns și așa.
În septembrie 1947 într-o adunare ținută în casa noastră din Mizieș, s-au predat Domnului cei trei copii ai mei care mai trăiau:
- Florica de 10 ani, născută în 1937
- Viorel de 9 ani, născut în 1938
- și Ileana (Nina) de 7 ani, născută în 1940.
Ultimul copil, Ecaterina, născută în 1944, murise în același an, pe când avea numai 3 luni.
O, de-ar da Dumnezeu ca ei să-și țină legământul pus acum cu El!
Lucrul Domnului înainta. Dumnezeu nu ne-a părăsit chiar niciodată, pe cei ce nu L-am părăsit pe El.
Sute de frați plecau în misiune în toate părțile. Era o perioadă de mare libertate
și adunările Oastei se înmulțeau cu mare putere. Toți frații lucrau sub îndemnul:
„într-o dragoste fierbinte pentru Isus”.
Multe mii de suflete noi care se predau acum Domnului erau rodul minunat al acestor osteneli făcute pentru Domnul într-un mare elan și avânt al dragostei de către mii și mii de frați.
Sutele de tineri și lucrători ai Domnului cereau stăruitor niște cursuri de școală biblică, diferite îndrumări de orientare duhovnicească și multe sfaturi pentru misiune.
Atunci am organizat în octombrie 1947 o săptămână de școală biblică pentru tineret
în Nordul Ardealului la Chiuiești.
Am publicat chemarea și planul acestei școli biblice în foaie și totul s-a desfășurat fericit. A fost ceva nespus de frumos și folositor.
Foarte mulți tineri care au luat atunci parte la aceste cursuri s-au organizat apoi în echipe de misionari, împărțindu-se doi câte doi în toată țara pentru călătorii misionare.
Dar și acest început era să fie ultimul pentru cine știe câți ani, căci de atunci și până astăzi așa ceva nu s-a mai putut face la Oastea Domnului, din pricina furtunilor care s-au abătut peste noi îndată după aceea.
Și nu s-au mai potolit nici astăzi.
Slăvit să fie Domnul!