Cap. 2 - Fiecare existență este o taină
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
Când m-am născut cu trupul acesta printre voi
era și nor și noapte și iarnă și război...
Actele mele spun că m-am născut în 25 Decembrie 1914, iar mama mea Maria mi-a spus că era o noapte noroasă, că ningea și că era tare frig.
Tatăl meu, Constantin era plecat atunci pe frontul austro-ungar în războiul ce începuse în luna August a aceluiași an, iar acasă cu mama erau numai părinții tatălui meu. Bunicul meu, - tot Constantin - îi zicea lumea Moane. Iar bunica mea Veselina.
Părinții mei se căsătoriseră abia în luna februarie 1914. În luna August începuse primul mare război în care au fost duși îndată toți tinerii în stare de arme, din toate ținuturile stăpânite de monarhia austro-ungară, sub robia căreia era pe atunci și Ardealul în care se găsea și județul nostru Bihor. Din el făcea parte satul meu natal de atunci, Râturi.
Satul meu, se găsește aproape de Beiuș, pe drumul care duce la Stâna de Vale, dar așezat pe alt drum care duce la Talpe și Săliștea de Beiuș.
Acest cătun, în formă de potcoavă, are două ulițe paralele, una care se chema a Dorzeștilor iar cealaltă a Briscăneștilor, după numele primelor două familii care le înființaseră aici cândva.
Mult mai târziu când s-a făcut o nouă arendare, în loc de Râturi, localitatea noastră și-a primit denumirea de Livada Beiușului. Și așa a rămas și azi.
Cătunul acesta este așezat pe o ridicătură mică între două văi, care curg de-o parte și de alta de el. Cea dinspre miazănoapte se cheamă Vale și cea dinspre miazăzi se chema Lunca.
Amândouă aceste văi curgeau numai de toamna până primăvara, căci vara erau seci. Când ploua puternic însă, aproape totdeauna apele lor înfuriate ieșeau pe afară luând tot ce întâlneau în cale. Uneori și în verile ploioase făceau același prăpăd, căci albiilor lor sunt strâmte și cotite, pline de răchite și arini, iar pe de laturi sunt dealuri multe până la Munții Bihorului. Toată apa și zăpada topită de pe coastele acestora se varsă numai în albiile acestor două văi strâmte, luând vara cruci de grâu și căpițe de fân, iarna punți, poduri, lemne. Tot ce întâlneau sloiurile și lespezile de gheață pe care le cărau în spate valurile lor mari și tulburi.
Amândouă aceste văi se varsă nu departe de apa Crișului Negru, la care mai târziu când aveam și eu zece-doisprezece ani, mă duceam vara cu alți copii să ne scăldăm. Acolo am învățat să înot scăldându-mă în iazul morii de la Negru - acest sat de pe Criș, care acum se cheamă și el Grădinari...
La iazul acestei mori, apa era mai înaltă de un stat de om, curgând pe sub roata cea neagră și mare de lemn. Noi săream în apă de sus de pe stavilă, în mijlocul învolburat, care se învârtea ducându-ne la vale...
Când mi s-a trezit lumina minții și a priceperii mele, între unul și doi ani ai mei, toată lumea cunoștinței mele o formau mama și cei patru bunici ai mei. Părinții tatălui meu și ai mamei mele.
Casa părinților mamei era mai încolo peste drum de casa noastră, iar eu stăteam mai mult pe acolo, fiindcă de acolo am primit primele mele amintiri.
Bunicul după mama a murit în August 1916 iar eu am despre el numai două amintiri. În una mă văd stând la masă pe genunchii lui. El mânca, și din când în când îmi da și mie în gură câte un dumicat din ce mânca el. Parcă văd și acum mâna lui mare și crăpată de muncă, apropiindu-se de buzele mele...
În a doua amintire mă văd în miheiul (atelierul) lui, un fel de șopru unde avea o nicovală mare de fier și un ciocan cu care bătea mereu pe nicovala asta. Și un foale mare-mare cu care sufla într-o grămadă de jăratic roșu, din care tare frumos mai săreau scânteile când sufla taica în el apăsând cu piciorul pe tinga foalelor lui celei mari-mari. Taica îi ziceam și eu, după mama care îi zicea așa tatălui ei.
Cred că toată ziua stăteam acolo și mă minunam căci era atâta mișcare și frumusețe. Taica deși nu era fierar, veneau la el toți cei din sătuțul nostru să-și facă fiecare câte ceva căci alt fierar nu era, iar el era un meșter iscusit și priceput la toate.
Pe atunci toți meșterii erau țărani. În satele vecine erau țărani croitori de sumane și cojoace. Făcători de opinci și cizme. Meșteri de roate și securi. Țăranii erau și meseriași. Vara lucrau pământul, iarna lucrau meseria...
Acestea două sunt primele mele amintiri de la vârsta când se vede că nu aveam mai mult de un an și jumătate. Dacă bunicul a murit în August 1916 - atâta aveam eu atunci.
Pe tatăl meu Constantin nu l-am văzut decât în primăvara anului 1919, după terminarea primului mare război, când cei care mai scăpaseră din prizonieratul rusesc, se întorceau acasă. El fusese din 1916 luat prizonier la ruși și dus în Siberia de unde a scăpat cu mare greu, întorcându-se abia în 1919.
Îmi aduc bine aminte de pocnetele puștilor lor, de chiotele lor de bucurie venind de la gară. - Și de lacrimile fericite ale celor care îi așteptau de atâția ani.
Aveam patru ani când am văzut un militar intrându-ne în casă și îmbrățișându-se cu bunicii mei. Cineva mi-a spus:
- Este tatăl tău. - Nu-mi amintesc decât că m-am ascuns undeva de frică - și nu știu nimic mai mult despre întâmplarea aceea.
Am crescut mai mult cu mama, care mă învățase să-i spun măicuță. Așa i-am zis și spus până când am văzut că ceilalți copii încep să râdă de mine, fiindcă ei nici unii nu spuneau la mamele lor așa. Le ziceau mamă sau maică.
Pe la zece ani am început să-i zic și eu maică. Apoi mai târziu am văzut că este mai frumos să-i zic mamă. Și așa i-am zis. Ea nu m-a întrebat niciodată de ce i-am tot schimbat numele ei. Și nici eu nu i-am spus.
De tatăl meu am crescut ca un străin. Întâi pentru că în primii patru ani nici nu l-am văzut. În anii următori îmi amintesc că nu se înțelegea cu mama - și probabil din cauza asta nu m-a luat niciodată în brațele lui și să-mi spună dragul tatii, sau vino la tata.
Certurile dintre părinții mei fiind tot mai dese, eu aveam cel mai mult de suferit. Probabil că s-ar fi despărțit dacă nu eram eu, sau dacă aș fi murit.
Eu m-am deprins să-i zic la tatăl meu pe numele lui, cum îi ziceau toți: Constantin - și nu tata cum s-ar fi cuvenit. Și nimeni nu m-a întrebat vreodată: - De ce îi zici așa? De ce nu-i zici tată, căci doar e tatăl tău?
Nici el nu mi-a spus că nu-i bine așa cum zic - niciodată. - Și nici mama.
De fapt nici pe mama nu am auzit-o zicându-i pe nume, ci când vorbea cu el îi spunea tu sau mă. Iar mie nu-mi spunea altfel când vorbeam despre tata decât el. Du-te la el. Unde este el, ce ți-a spus el! Și eu știam totdeauna despre cine era vorba.
Cu foarte multă greutate și din îndemnul meu lăuntric, am ajuns eu singur cam pe la 12-13 ani să-i zic tată. Înțelesesem fără să-mi spună nimeni ce urât îmi șade când mă aud alții - sau chiar când mă aud eu singur - strigându-l pe tata pe nume. Ca un străin pe un alt străin.
Iată acest adevăr îmi este atât de greu că a trebuit să-l spun. Faptul acesta este ca o impietate adusă chiar acelor ființe față de care am datoria celui mai mare respect de pe pământ.
Dar învățământul pe care l-am tras de aici, aș vrea să-l strig puternic tuturor părinților: Să nu faceți niciodată așa! Înlăturați orice neînțelegeri dintre voi cu înțelepciune, cu răbdare, cu iertare, cu dragoste - spre a nu-i face pe copiii voștri să sufere durerile și luptele sufletești pe care le-am suferit eu, în tot timpul nefericitei mele copilării, din pricina asta.
Cei patru ani de despărțire dintre părinții mei din cauza războiului, i-au înstrăinat de tot unul de celălalt. Iar la întâlnirea lor, n-au făcut nici unul un efort spre a se apropia.
Astfel tata s-a dus cu prietenii lui, iar mama cu ai ei. - Și zeci de ani așa au trăit.
Eu neavând nici frate nici soră - am trăit și eu tot ca un despărțit. Trei străini împreună. Aveam atâta nevoie de iubire. Tânjea sufletul în mine după ea... Plecam singur pe câmp și plângeam acoperindu-mi cu palmele fața și gura de durere și de singurătate - să nu mă audă nimeni plângând singur.
Când ești singur, fiindcă n-ai avut pe nimeni e una, - dar când ești singur avându-i pe toți, asta e alta.
Munca am cunoscut-o de mic. Părinții mei aveau mult pământ și multe vite - și toate acestea cereau multă muncă. Aveau câte o slugă la diferitele munci grele și plăteau oameni la seceratul grâului ori la săpatul porumbului, dar mai erau atâtea pe lângă astea la o gospodărie.
Cu vacile sau cu oile la păscut, pe vreme bună sau rea, de la 5-6 ani a trebuit să mă duc eu.
Cu tata la plug sau la pădure, pe zi sau noapte - eu trebuia să fiu.
De muncile pe care le puteam face, nimeni nu mă scutea. Și nu eram iertat dacă nu le făceam.
Niciodată în copilăria mea n-am cunoscut iubirea - dar am cunoscut totdeauna asprimea și pedeapsa. La cea dintâi greșeală eram pedepsit pe nedrept, dar după ce se vedea asta, nimeni nu repara nimic în sufletul meu, nici măcar cu un cuvânt...
Așa am crescut, totdeauna cu groază așteptând pe tata - și uneori chiar și pe mama. Fiindcă nu știam niciodată cu ce am putut greși, după care să primesc bătaie sau mustrare. Cred că au fost puține zile în care să nu fi fost tras de urechi sau de părul de la ceafă. Ori să nu fi luat cu palma peste cap ori cu nuiaua peste picioarele goale.
Nu mi se dădea voie nici să plâng, când eram lovit. Trebuia să-mi strâng buzele, să-mi mușc limba, să-mi bag pumnii în gură și să-mi înghit lacrimile. Dacă aș fi îndrăznit să plâng când mi se striga taci - luam alt rând de bătaie.
De atunci știu ce grozav lucru este să nu poți plânge când suferi. Câtă ușurare mi-ar fi adus plânsul când mă ustura inima de durere. Dar nu aveam voie să plâng, cum îi auzeam pe alți copii că plângeau chiar fără să-i fi atins nimeni. Și asta mă durea mai rău decât bătaia și mă ustura mai tare - până în fundul sufletului. Mi se părea nu numai că bătaia este o înjosire, dar că oprirea plânsului este o nedreptate și o cruzime de o mie de ori mai mare și mai grea.
Cred că n-aș fi plâns obraznic sau mânios, nici îndărătnic și furios, cum i-am văzut pe mulți copii plângând. Ci aș fi plâns amar și îndurerat, un plâns singuratic și ușurător, cum plânge cel ce n-are pe nimeni nici să-l apere, nici să-l înțeleagă - atunci când tocmai mâna care trebuia să-l aline, îl alungă...
Dacă nu mă iubeau cei apropiați ai mei, refuzam orice iubire a altora... Îmi amintesc că pe la 3-4 anișori ai mei, când întâi mergeam cu mama cu vitele pe câmp, erau pe acolo multe fete mari la muncă sau la vaci. Unele cum mă vedeau alergau după mine să mă prindă și să mă sărute. Mă zbăteam în brațele lor, dând din mâini și din picioare strigând și apărându-mă supărat, până ce scăpam de la una și iar mă prindea alta. Dragostea lor mă îndurera, fiindcă nu de acolo așteptam să primesc dragostea de care aveam nevoie.
Dragi părinți, nu uitați că fiii voștri au nevoie de la voi nu numai de pâine, de haine și de casă - ci mai întâi de toate acestea au nevoie de dragostea voastră. Dacă nu-i iubiți voi, cu cât vor fi iubiți mai mult de alții, cu atâta vor suferi mai tare. Faceți pe copiii voștri să simtă dragostea mai tare, fiindcă în primul rând asta le lipsește în anii fragedei lor copilării. Mai târziu, chiar dacă le veți arăta voi iubirea, asta tot nu va putea șterge niciodată pe deplin din amintirea lor durerea anilor când n-au avut-o.
În toate încercările timpurii și grele prin care a trebuit să trec, eu am văzut mai târziu că tainica înțelepciune a Domnului Dumnezeu, lucra la un plan minunat cu mine. El pregătea prin suferințele acestea, prin singurătatea mea și prin tot ce era împrejurul meu și împotriva mea - pregătea inima mea și toată ființa mea pentru lucrarea care trebuia să se facă în viața mea mai târziu. Erau toate acestea ca niște pluguri ascuțite și dureroase care trebuiau să are în mine, să taie, să tragă brazde adânci - sfâșiind și pregătind ogorul ființei mele, pentru sămânța care avea să vină în ea, pentru lacrimile care aveau să-i fie semănate, pentru cântările nemuritoare care aveau să-i răsară, să-i crească și să-i rodească mai târziu.
Din această experiență și convingere am spus apoi și mai spun multora dintre cei ce mi-au adus și mi-au arătat încercările lor poetice, că pentru a scrie ceva care să miște și să rămână, se cere mai întâi să citești mult, să asuzi mult, să te rogi mult, să iubești mult, să plângi mult - dar, mai ales, să suferi mult. Fără acestea, literele nu strălucesc, corzile nu vibrează, scânteile nu răsar...
O, dragi copii singuratici și chinuiți, nu vă plângeți prea tare și nu vă pară prea rău de suferințele prin care trebuie să treceți, nici nu-i urâți deloc pe cei care vă provoacă aceste suferințe.
Nu cârtiți nici chiar împotriva durerilor care vin din pricina neînțelegerilor dintre părinții voștri, pe care nu-i mai pot împăca nici amintirile lor frumoase din vremea când se iubeau, nici datoriile lor împreunate de acum, și nici teama viitorului vostru amenințat... Nici lacrimile voastre, nici mila de nenorocirea în care vă aruncă ei viața voastră...
Nu deznădăjduiți prin toate acestea și pentru toate acestea. Că nici nu gândiți voi astăzi pentru ce rod frumos de mai târziu trec acum peste sufletul vostru flăcările acestui pârjol dureros.
Rugați-vă lui Dumnezeu pentru părinții voștri orbiți de ambiție ori gelozie și vinovați de nepăsare.
Nădăjduiți în Domnul Dumnezeu și vă încredeți în harul Domnului Isus Hristos, așteptând cu milă să le vină și lor înțelegerea cea sănătoasă și să găsească drumul iubirii spre voi - și ei unul spre celălalt. Pentru a vă reface viața voastră și viața lor.
Iar dacă totuși nu se va mai putea ajunge la aceasta - să aveți puternică încredere în Domnul Dumnezeul vostru, care are neîncetat grijă de voi cu bunătate și dragoste. Gândiți-vă că tocmai aceste grele și dureroase încercări sunt școala și mijlocul prin care El vă pregătește pentru cine știe ce slujbă aleasă și mântuitoare spre folosul veșnic al vostru și al multora.
Dacă prima voastră familie v-a fost nefericită, fiți deplin încredințați că este o dreptate iubitoare la Tatăl ceresc - și prin asta El vă poate pregăti vouă o a doua familie în care și voi veți gusta o fericire deplină.
Dacă nașterea asta v-a fost spre durere, El vă poate da o a doua naștere care vă va fi spre minunată și strălucită slavă - nașterea de sus, familia cerească și părinții duhovnicești, între care chiar din această viață puteți gusta bucuriile Raiului veșnic.
Suferințele voastre de acum sunt pregătirea pentru primirea și moștenirea bucuriilor viitoare. Iar împărtășirea prin credință cu harul adus de ele, va face să izvorască din inima și din mintea voastră șuvoaie de binecuvântări pentru Dumnezeu și pentru semeni.
Vă rog să credeți acest adevăr pe care din experiențele mele amare dar strălucite, l-am aflat. Orice existență este o taină, dar dezlegarea celor mai multe se află numai la sfârșit.
Slăvit să fie Domnul!