Cap. 22 - Al doilea 2-4-2
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Eu binecuvânt durerea căci în sfântul ei cuptor
mi-am primit, trimes din ceruri cântecul nemuritor
și numai arzând acolo mi-am împreunat divin
inspirația cu Harul și furtuna cu senin...”
Din duba-mașină am fost încărcați în dube-vagoane, călătorind toată noaptea înghesuiți unul în altul, cu tot bagajul lângă noi - câte 20 pe o bancă, în lungul vagonului cu patru astfel de bănci.
Înghesuiala ne-a prins bine deoarece afară era destul de frig, iar înăuntru ne vedeam răsuflarea aburindu-ne pe gură vorbind - și pe nări tăcând.
În hurducăturile trenului încercam să auzim vreun nume de gară pe unde oprea trenul la care eram atașați - pentru a ne da seama încotro ne îndreptăm.
Eu, din înștiințarea cea tainică a visului meu încercam să aflu numele noului loc unde vom sta următoarele 2-4-2 zile și luni.
Litera C... Dar câte nu încep cu litera asta în țară! Cluj, Călărași, Constanța, Carei, Câmpulung...
Când nu știe nimic sigur, bietul om își umple locul gol cu o mulțime de presupuneri care de care mai grele și mai negre.
De frig și de temeri, aproape nimeni n-a dormit noaptea asta. Vorbeau în șoaptă cu toții câte toate. Unii credeau că ne vor duce la Gherla unde închisoarea are o fabrică pentru ca să lucrăm acolo. Alții, că la vreun șantier de construcții, alții că la vreo mină undeva. De fiecare dată când unul își da cu părerea într-un fel, săreau alții să-l combată:
- Noi la mină? Suntem noi în stare să săpăm la mină?
- Ei, zi mai bine să ferească Dumnezeu. Parcă ne mai întreabă cineva pe noi dacă putem sau nu. Mergem unde suntem duși. Și facem ce ne silesc.
- Nu-i chiar așa! Vezi că totuși s-a ținut seama la colonie că nu putem mai mult și ne-au dat să lucrăm numai cât putem.
- Aici da! - dar nu mai poate fi și altfel?
- Nu prea se poate! Este totuși o lege!
- Lege? - Ce lege? Ce rău am făcut noi - și cui? Ce rău a făcut ăsta, de exemplu, că s-a rugat lui Dumnezeu? Dar ăla, dar ăla? Oricare de aici, pentru care n-a fost nici o lege scrisă care să ne condamne, pentru că n-am făcut nimic vrednic de condamnare. N-am fost judecați nici unul de către o instanță legală și totuși facem închisoare de ani de zile... Am așteptat să fim eliberați după câteva zile de la arestare gândindu-ne că s-a făcut o greșeală - dar după un timp ni s-a comunicat că suntem condamnați administrativ la 12 sau la 24, sau la 36 sau la 60 de luni. Cine ne-a condamnat? Când ne-a condamnat? Asta nu știm nici unul și nici nu ni s-a spus. Suntem nevinovați - și totuși iată înghețăm și putrezim pe aici duși ca niște animale sau ca niște răufăcători, în acest hal și tratați în acest fel, condamnați doar de legea nescrisă a bunului plac. Iar ai noștri, familia, soțiile, copiii, cine mai știe pe unde și cum vor fi, pentru că nici unul nu cunoaștem adevărul despre ei, de nu știu când... Și cine știe oare câtă vreme va mai fi așa! Și mai vorbiți de lege...
Eram sătul să tot aud astfel de cârteli, de proteste și de dezvinovățiri fără de nici un rost. De zeci de ori pe zi le aruncau unii altora - și de fiecare dată încheiau toți discuțiile cu încredințarea cea de netăgăduit: suntem nevinovați și ni se face o nedreptate strigătoare la cer, pentru care cineva, cândva o să plătească foarte scump.
- Numai să aibă cui plăti - spunea câte un deznădăjduit, clătinând din cap, cu un zâmbet amar spre ceilalți.
- Eu am despre toată starea noastră o altă părere, - le ziceam eu după ce tăceau toți. Părerea mea este că nici unul dintre noi nu suntem chiar nevinovați. Fiecare suntem aduși aici nu de către oameni ci de către Dumnezeu cu un scop limpede și pentru un motiv clar...
Noi zicem că suntem nevinovați, mereu nevinovați. Poate că într-un fel este așa. Poate că față de legile omenești care nu ne cunosc tainele inimii noastre, suntem într-adevăr fără o vină, dovedită - dar care față de legile lui Dumnezeu, care ne știe gândurile și faptele noastre ascunse ale fiecăruia - suntem oare noi tot așa de nevinovați?
Ascultați o povestire, după care să-mi spuneți apoi dacă sunteți tot așa de nevinovați cum ziceți acum.
Era demult în Siria un tânăr numit Efrem, singurul fiu al unor părinți bogați, dar credincioși. Acest tânăr era foarte răsfățat și întrecut, îngăduindu-și orice, fiindcă părinții lui aveau o mare slăbiciune pentru el.
Odată fiind trimis de părinți la niște rudenii într-un oraș vecin, tânărul trecu printr-o pădure. La marginea pădurii era o căsuță, iar pe calea din pădure păștea o văcuță singură.
Cum tânărul trecând, vaca nu se dădu la o parte ca să-i facă loc, iar tânărul Efrem furios că vaca nu știe cine este el ca să se ferească dinaintea lui, începu să o lovească puternic cu bățul pe care îl avea în mână. Speriată, văcuța o luă la fugă, dar tot pe cale înaintea lui. Atunci el și mai furios începu să fugărească vaca lovind-o tot mai sălbatic, până când văcuța ajungând la o prăpastie, căzu și muri acolo. Nimeni nu-l văzuse când făcuse isprava asta.
Seara a ajuns în orașul în care mergea. S-a bucurat la rudeniile sale, iar dimineața a întors înapoi spre casă.
Când ajunse prin pădurea de ieri, îl întâlni un om foarte sărac și necăjit, care îi zise:
- Tinere dragă, ieri am văzut că treceai pe aici - spune-mi te rog n-ai văzut cumva o văcuță păscând pe calea asta? Eu sunt un om tare sărac, locuiesc în căsuța asta de la marginea pădurii și am cinci copilași. Nevasta mea a murit de curând lăsându-mi copilașii fără mamă. Aveam numai o văcuță de la care ne hrăneam cu toții cu lapte. Copilul cel mai mărișor a adormit ieri când o păzea pe aici, iar când s-a trezit el, văcuța nu mai era. Spune-mi te rog, ieri când ai trecut pe aici n-ai văzut cumva ce s-a făcut văcuța noastră?
- Vezi-ți de drum momârlane - zise tânărul bogat și încrezut, supărat de îndrăzneala săracului. Ce, eu sunt văcarul tău? Nu ți-e rușine? Ce am eu cu vaca ta? Du-te și ți-o caută pe unde știi.
Și plecă mai departe în drumul lui, fluierând nepăsător.
Dar abia ajuns acasă, pe când se lăuda la părinții lui ce bine și-a petrecut pe unde a fost - când dintr-o dată intrară pe ușă doi jandarmi și-l întrebară:
- Tinere, tu ai fost ieri în orașul vecin?
- Da, am fost - răspunse el tremurând.
- Și ai trecut printr-o pădure?
- Da, am trecut!
- Atunci vii cu noi, ești arestat! Acolo a fost găsit un om omorât și jefuit, nu se știe de cine deocamdată. Cum tu ai fost văzut trecând pe acolo, înțelegi. Vii cu noi.
- Sunt nevinovat, sunt nevinovat - începu să se vaiete tânărul Efrem. Lăsați-mă în pace.
- Poate că ești nevinovat - încă nu se știe. Deocamdată însă vii cu noi - ziseră oamenii legii, aspru.
Și tânărul fu dus la închisoare unde urmă ancheta cu bătăi și amenințări.
- Sunt nevinovat, sunt nevinovat - se apăra ziua plângând mereu Efrem în fața oamenilor. Iar noaptea tot așa, aducându-și aminte de Dumnezeul părinților săi striga:
Doamne Dumnezeule Drept și Milostiv, cum îngădui Tu ca eu să sufăr aici nevinovat?
Ei mă învinuiesc că am ucis, dar Tu știi că eu nu am ucis pe nimeni...
Într-o noapte când mereu strigase: sunt nevinovat, sunt nevinovat - avu un vis sau
o vedenie. I se păru că intră la celula lui o ființă luminoasă și îi zise:
- Efrem, tu tot strigi mereu în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor că ești nevinovat, nevinovat... Dar și de văcuța săracului ești tu nevinovat? Adu-ți aminte!
Atunci Efrem se trezi din nebunia lui și se aruncă la pământ plângând amar zicând:
- O Dumnezeule Atotputernic și Mare, care le vezi pe toate și le judeci după dreptatea Ta, Te rog iartă-mă! Da, nu voi mai spune că sunt nevinovat, dar Te voi ruga neîncetat să mă ierți pentru nebunia și păcatul meu. Îndură-Te și ai milă de mine. Dacă mă vei scăpa cu bine de aici, voi despăgubi pe cel căruia i-am făcut rău, iar eu mă voi preda Ție și-Ți voi sluji cu o viață ascultătoare câte zile voi mai avea pe pământ. Pun legământ în clipa aceasta în fața Ta, că așa voi face...
Chiar în dimineața următoare ușa se deschise și temnicerul intrând la el îi zise:
- Ei tinere, ai avut noroc. Azi noapte a fost descoperit și prins ucigașul adevărat. Deci tu ești liber. Ia-ți bagajul și pleacă acasă.
- Domnule temnicer - zise Efrem plângând de bucurie, - știu eu cine m-a eliberat pe mine. Dumnezeu, care mi-a ascultat pocăința mea.
Ajuns acasă, de data asta tânărul povesti părinților lui totul, cu lacrimi de rușine și pocăință - precum și despre legământul lui pus în fața lui Dumnezeu.
- Acum tată și mamă - zise el - vă rog să mă ajutați ca să-mi împlinesc legământul și făgăduința pe care le-am promis Domnului, ca să-i duc săracului răscumpărarea pentru văcuța și pentru durerea lui. Să-mi dați cele mai bune două vaci cu lapte dintre vacile noastre ca să le duc copilașilor săracului și două pungi de galbeni ca să i le duc lui - fiindcă eu i-am făcut să sufere atât de mult din cauza nebuniei mele.
Ajuns la căsuța săracului cu răscumpărarea sa, tânărul Efrem i-a mărturisit cu lacrimi păcatul său și i-a cerut iertare din toată inima lui pentru paguba și durerea pe care i-a produs-o.
Săracul fericit și copiii lui mulțumiți i-au dat toată iertarea și mulțumirea lor.
După aceea Efrem a trăit toată viața lui în felul cum promisese lui Dumnezeu, ajungând să fie numit până astăzi - sfântul Efrem Sirul...
Așa și voi ziceți mereu ca tânărul Efrem - sunt nevinovat, sunt nevinovat... dar aduceți-vă aminte căci fiecare vă știți trecutul - nu aveți cumva pe conștiință o văcuță a cuiva, vreo nevastă a cuiva, vreo căsuță, vreo vină, vreun păcat ascuns, pe care nu vi-l știe nimeni dintre oameni, dar vi le-a văzut Dumnezeu.
Pentru astea ați fost aduși aici! Ca să vă aduceți aminte de astea, să vă căiți și să vă pocăiți de ele înaintea lui Dumnezeu, ca să vi se ierte păcatele, apoi să puneți legământ să-L slujiți pe Dumnezeu până la moarte pentru ca prin Sângele lui Hristos să puteți fi spălați de orice păcat și împăcați cu Dumnezeu să aveți mântuirea sufletului. Să știți că fără această cercetare lăuntrică și fără această pocăință nu există iertare pentru nimeni. Nu oamenii ne-au adus aici - în zadar vă revoltați împotriva oamenilor. Ci Dumnezeu ne-a adus. În fața oamenilor și a legilor lor puteți să păreți nevinovați, dar în fața lui Dumnezeu și a Legilor Lui, nu vă înșelați spunând: suntem nevinovați...
După povestirea asta mulți rămaseră pe gânduri, iar unii cu ochii înlăcrimați recunoscură:
- Adevărat! - fiecare ne avem pe conștiință câte ceva, câte o văcuță a noastră, dar prea puțin suntem dispuși să privim înăuntrul nostru, la ale noastre - ci totdeauna vedem în afară ale altora și din cauza asta vedem mereu numai păcatele altora și nu pe ale noastre. Dumnezeu să aibă milă de noi, de toți și să ne îndrepte...
Eu, despre mine nici nu mă mai întrebam, nici nu mă mai miram. Știam bine pentru ce sunt și știam și mai bine că zilele mele sunt numărate, - nu numai afară, ci cu mult mai mult aici. Iată, ieri am primit prima confirmare asupra acestui adevăr. Cu opt luni mai înainte mi s-a spus cu număr fix câte zile voi sta într-un loc. Și exact atâtea zile am stat: ieri pe ziua de 2 s-au împlinit 242 de zile. Acum începe un alt număr de 2-4-2 în alt loc. Dimineață, când se va deschide ușa asta voi vedea primul semn: numele locului unde le voi petrece...
În sfârșit trenul fluieră de câteva ori scurt. Ne împinse înapoi, ne trase, ne izbi, apoi roțile înțepeniră cu noi undeva frânate puternic.
Cabinele paznicilor se deschiseră:
- Gata pentru debarcare! - porunciră aspru.
Când ușile se deschiseră și înăuntru năvăli un aer rece - afară se vedea bine de ziuă. Primul lucru pe care l-am făcut, fu să arunc o privire spre fațada gării:
- Caransebeș!
Slăvit să fie Numele Tău Doamne Dumnezeul meu - răsuflai eu liniștit și cu ochii spre cerul dimineții. Iată încă o dată semnul că Tu ești cu mine. De acum sunt liniștit pentru alte 242 de zile, alte 8 luni. Până pe ziua de 2 iulie...
Printre două rânduri de gardieni - după cum coboram din duba-vagon, urcam în altă dubă-camion, care cum se umplu, o luă din loc.
A oprit cu noi în curtea penitenciarului.
Se vede că toate închisorile seamănă bine una cu alta. De altfel atât pe asta de aici cât și cea de la Oradea le-a născut aceeași mamă blestemată: Maria Tereza, împărăteasa desfrânată a Austro-Ungariei de acum 2-3 sute de ani în urmă. În afară de unele dintre cele mai urâte fapte și povestiri, n-a mai rămas după această împărăteasă decât aceasta și mai ales câteva vestite închisori.
Și-a agonisit astfel pentru istorie și pentru veșnicie și ea un nume blestemat și de miile de oameni închiși și torturați aici - și de osânda Judecății lui Dumnezeu. Cred că acolo în fundul iadului unde va fi sufletul ei și ai acelora care au ajutat-o la asta - în fiecare zi se adaugă deasupra lor alte blesteme și poveri - pe măsură ce deasupra pământului se adăugă suferința altor nevinovați chinuiți în aceste lanțuri și ziduri pe care ei le-au făcut. Acum se va adăuga asupra lor și suferința noastră, ca să le roadă ca un vierme destul sufletul și să le ardă ca un foc destul conștiința.
Sărmani împărați ai pământului, nefericiți conducători și stăpâni ai noroadelor! Ce sorț nenorocos și nenorocit v-a căzut vouă, în scurta voastră trecere peste fața acestui minunat și înșelător pământ!
Ce noroc și ce nenorocire a fost pentru voi puterea și slăbiciunea tronurilor. Cât bine și cât rău a fost pentru voi slava atât de frumoasă și atât de urâtă pe care ați avut-o. Cât bine ați fi putut face - dar cât rău ați făcut semenilor voștri. Ce urme luminoase ați putea lăsa prin lume, dar cât de murdare lăsați! Câte lacrimi ați putea șterge dar câte faceți să curgă din vina voastră! Pe cât de mulți semeni supuși ai voștri, oameni ca voi, i-ați putea ferici - dar pe cât de mulți îi nefericiți! De ce binecuvântări ați putea să vă acoperiți de la Dumnezeu și de la oameni, - dar sub ce blestem vă îngropați...
O, dacă v-ați gândi la sicriu când vă urcați pe tronuri și la alungarea din fața lui Dumnezeu, când sunteți primiți cu aclamații de oameni. Atunci n-ați afla cum trebuia să fi trăit numai când trebuie să muriți...
În timp ce suntem luați în primire de paza închisorii, mă uit spre cele trei rânduri de ferestre ale închisorii, cu cele două capete ale ei în aceeași formă de U, ca și la Gherla, ca și la Oradea... La toate ferestrele zăbrelite sunt puse obloane groase de scânduri, închizând de tot lumina și aerul.
Suntem duși la etajul de sus, ca să fim cât mai izolați. Acolo sus pe coridoare, în fața celulelor care ne așteaptă pentru iernare, stăm iarăși la rând pe lângă pereți, pentru a ni se face nelipsita, îngrozitoarea percheziție.
De pe la colonie, fiecare mai aducea cu el câte ceva pentru ușurarea acestei îngrozitoare existențe: o bucățică de tinichea cu care să-și taie coaja de pâine pentru gura fără dantură, un petic pentru haina zdrențuită, un ac, o ață, o cutie sau o cană pentru oprirea mâncării când se simte mai rău... un brâu de cârpe pentru șalele bolnave...
- Aici nu-i voie să aveți nimic! Aruncați toate astea la o parte! - Înțeles?
- Ce-i cu oala asta? - îmi zise cel care îmi scotocea trăistuța mea peticită.
- Medicul mi-a permis s-o țin - am răspuns eu respectuos, cu glas cât se poate de rugător ca să înțeleagă că sunt bolnav și am nevoie de ea spre a-mi păstra o parte de mâncare pentru ceva mai târziu. Vă rog să mi-o lăsați!
- Nu se poate! Arunc-o colo! Și cu o privire amenințătoare la mine, izbi ulcica mea, între celelalte ale celorlalți.
- Domnule șef, dar vreau să raportez să mi se aprobe ca s-o țin!
- N-ai cui să raportezi! Și gura!
Atunci mi-am dat și mai bine seama de marea tragedie a situației noastre. Oricine îți poate face orice, fără să mai ai cui raporta că ți s-a făcut o nedreptate chiar și față de această lege care mai există față de noi... Parcă îi dau dreptate celui de aseară.
Dar slavă veșnică Ție Dumnezeul meu, care totuși nu mă vei lăsa deplin în voia acestei legi și în mâna acestor oameni ai ei. De atâtea ori am auzit spunându-mi-se până astăzi:
- Dacă ar fi după mine nu ți-aș mai da nimic să mănânci!
- Dacă ar fi după mine, nu te-aș scoate niciodată de aici să mai vezi soarele!...
- Dacă ar fi după mine, - aici te-aș lăsa să crăpi banditule!
Slavă Ție Domnul și Dumnezeul nostru că totuși nu este după ei, după nici unul - ci după Tine, care ai numărat zilele chinului nostru și ai cântărit greutatea necazului pe care trebuie să-l îndurăm! Tu împreună cu suferința asta ne vei da și puterea de care avem nevoie ca s-o suportăm, până când se va împlini voia Ta și planul Tău pentru care suntem noi aduși aici.
În camera în care suntem băgați noi nu sunt paturi ci numai un prici lung dintr-un perete în celălalt. Peste scânduri sunt așezate rogojini vechi, apoi saltele cu paie mălăiețe de vremi și de zăcere, numai pleavă și praf. Peste saltele pături vechi, subțiri și rupte.
Suntem mulți. Ne alegem șeful de cameră, un fost ofițer de miliție, ajuns acum și el aici cu noi.
Apoi șeful nostru ne împarte fiecăruia locul de stat și de dormit pe prici, la rând. Ne revine câte 34 de cm. Atât și nu mult. Orice centimetru în plus, îl furi de la celălalt. Ce bine este de cei mai slăbuți. Vai de cel mai dezvoltat. Dreptatea e dreptate și nu se admite o măsură pentru unul și alta pentru altul. Ca la polonicul de mâncare. Sau ca la bucățica de turtoi: ești mare, ești mic - porția e la fel.
- Dar cum o să dormim așa de înghesuiți? Nici nu putem dormi decât pe-o parte și drepți ca o bucată de lemn. Dar când ne vom întoarce de pe-o parte pe cealaltă? - se plângeau cei mai mulți. La colonie ne avusesem fiecare patul său.
- Ne sculăm în picioare și ne întoarcem deodată cu toții - glumi cineva. Ca la instrucție.
- Raportează că n-avem loc toți - îi ziseră unii șefului.
- Ce să raportezi? Cui să raportezi? Nu știau ei că nu avem loc atâția când ne-au băgat aici? Mai bine ne organizăm noi cum putem - căci și așa ei nu vor schimba nimic.
Așa am stat aici exact alte 242 de zile.
De două ori pe zi absolut fără nici o excepție ni s-a dat de mâncare la amiază și seara în aceste 242 de zile numai supă de arpacaș. La amiază ceva mai gros și câteodată cu niște bucăți de burtă de vacă, iar seara ceva mai subțire și gol. Adică nu chiar gol pentru că aproape totdeauna aflam prin castron murdărie de șobolan, pietricele, paie, ațe, așchii de lemn - și câte altele...
Dar bunătatea Domnului meu care nu mă părăsise nicăieri, mă însoțea și aici. Zilnic mă bucuram de mângâierile Lui de mereu noi dovezi ale purtării Sale de grijă, până în cele mai mici lucruri. Ce fericit le vedeam și le deosebeam mereu acestea, pentru că aici și cele mai neînsemnate lucruri căpătau o valoare nespus de mare.
Situația în care ne aflam ne făcea să vedem ce mare preț avea o crăpătură printr-o scândură așezată într-un anume loc din oblonul ferestrei, pe care să poți vedea o anumită porțiune din curtea închisorii sau din strada și parcul din fața ei... ori până departe libertatea spre munții îndepărtați. Apoi ce mare lucru este să fii pus chiar în camera pe a cărei fereastră să poți vedea tocmai porțiunea de stradă pe care se vine de la gară spre poarta închisorii,
și de la poartă pe cei ce vin înăuntru.
Mai aveam încă și aici drepturile cu care venisem din colonie: o carte poștală pe lună
și dreptul la un vorbitor cu pachet de 5 kg. alimente de acasă.
Am primit deci cartea poștală să scriem acasă și ni s-au fixat zilele de vorbitor începând din ziua de 8 a lunii, cei cu litera A. Apoi pe ziua de 9 cei cu litera B. Pe 10 cei cu litera C, așa că eu aveam pe ziua de 11, iar ceilalți tot așa mai departe, fiecare după alfabet. În fiecare zi, cei cu litera respectivă, aveau dreptul să se așeze la crăpătura fericită, la oblonul ferestrei, prin care se vedea porțiunea de parc, colțul și strada pe unde veneau ai lor spre poartă.
Ce fericiți izbucneau câte unii când recunoșteau de departe venind ai lor:
- Iată pe soția mea cu fetița...
- Iată și pe fiul meu cu mama.
- Iată și pe ai mei...
Și fiecare tremura de nerăbdare și cu ochii plini de lacrimi aștepta să-și audă strigat pe coridor numele pentru a fi scos pentru cele 5 minute de vorbitor în poartă. Pe lângă cei de la fereastră se mai înghesuiau și alții dintre cei mai apropiați ai lor. Unii să-i vadă soția, alții copiii, alții părinții prietenului lor.
Cu câtă bucurie am așteptat primul vorbitor aici. Domnul Dumnezeul meu să le răsplătească tuturor celor prin care mi-a făcut El atâta bine. În cele 8 luni pe care le-am stat și aici pentru Numele Lui și Cauza Sa.
Deși nu-i lăsau la vorbitor pe toți cei ce veneau la mine, eu fără să știe ei îi vedeam pe toți când se întâlneau acolo în parc aducându-mi fiecare câte ceva, în speranța că vor fi lăsați să vină la mine și să-mi dea.
În dimineața zilei mele de vorbitor, prin crăpătura scândurii din oblonul ferestrei de sus, eu îi priveam cu ochii plini de lacrimi pe toți sfătuindu-se care să vină, iar apoi așteptând pe cei ce veniseră, spre a afla vești noi despre mine.
Vorbitorul - era aranjat într-o mică săliță de lângă poartă. Două garduri de sârmă despărțeau pe ai noștri de noi, iar printre aceste două garduri se plimba sau stătea între noi gardianul care ne măsura necruțător timpul, cuvintele și mai ales gesturile și privirile. Pentru a nu ne spune nimic din ceea ce nu permitea legea lor neîndurătoare cu noi. Când cele cinci minute îngăduite trecuseră mai mult în tăcere și în lacrimi, ni se cântăreau foarte precis cele 5 kg. de alimente aduse. Apoi totul se termina cu un vis scurt și dureros, ciuntit fără milă de asprimea gardianului care ne împingea afară ori pe unul ori pe celălalt. Ei cu ochii plini de lacrimi ieșeau cu coșurile aproape pline ducând înapoi alimentele pe care nu li se îngăduise să ni le dea. Peste 5 kg. nu li se îngăduia să ne dea nimic în plus. Nici măcar un măr sau o ceapă.
O, ce necruțător poate fi omul care are o putere față de semenul său care nu o are.
Și cel care are o cheie, față de cel care ajunge sub ea.
Dar rânduite sunt de către cea mai apropiată de noi și mai scumpă grijă iubitoare, absolut toate-toate cele câte trebuie să ni se întâmple nouă, clipă de clipă și loc de loc. Eu văd cu tot mai multă uimire și recunoștință acest fericit adevăr în toate zilele. Nimic din tot ceea ce ni se întâmplă nu este la întâmplare, ci totul este atât de înțelept și iubitor orânduit să fie așa cum este, încât de fiecare dată când văd cu câtă nemărginită iubire sunt ocrotit de Domnul și Dumnezeul meu - nu știu cum să mai laud Numele Lui Scump.
Din aceste simțăminte pline de recunoștință s-au prefăcut în mintea și inima mea, de-a lungul anilor trăiți și târâți prin lumina și prin întunericul acestor ziduri cântările mele nemuritoare. Binefacerile Domnului meu față de mine întâlnindu-se undeva foarte sus cu recunoștința mea față de El, se prefăceau totdeauna în lacrimi și în cântec de foc și de aur, - adunându-se și înmulțindu-se necontenit. Ciobul de sticlă, uns cu scuipat și dat cu săpun apoi prăfuit cu puținul var răzuit de pe perete, strângea rând pe rând și strofă cu strofă aceste flăcări și carate, acolo de unde nu se mai pierdeau. Apoi timpul și munca de nopți și ani le-a înflăcărat și șlefuit până ce au ajuns așa cum s-au revărsat în lume și în nemurire.
În jurul meu sunt de data asta suflete cu care vorbesc despre viața sau moartea veșnică. Mă bucur cu cei care ascultă cu plăcere - și mă întristez de necredința celor pe care nici necazul acesta, ultimul mijloc folosit de Dumnezeu spre a-i întoarce, - nu-i face mai buni ci-i face mai răi.
În jurul meu simt însă nu numai pe Domnul care mă apără, ci și pe duhul rău care mă amenință necurmat.
Un simțământ puternic - aproape fizic - am avut încă din prima zi a acestor încercări prin care umblu acum, că dacă Prezența Domnului este neîncetat cu mine din clipa când I-am văzut Semnul Său și până azi - apoi și prezența vrăjmașului Satana este nelipsită în urma mea pas cu pas. Câteodată parcă pleacă pe un timp și se depărtează, dar nu peste mult îl simt din nou apropiindu-se și căutând cum să-mi facă numai rău.
În orice loc nou ajung m-am obișnuit să mă uit atent în jurul meu la cei ce sunt lângă mine, cercetând față cu față și ochi cu ochi, spre a-l descoperi pe acela în care se va băga ori s-a băgat duhul vrăjmaș, spre a mi-l face potrivnic și răufăcător. În privința asta, de-a lungul anilor ajunsesem să-l cunosc atât de bine pe duhul vrăjmaș care mă urmărește încât din prima clipă îl descopeream pe acela unul în care se va întrupa. Și chiar niciodată nu m-am înșelat.
Dacă vegheam cu grijă să mă păzesc de acela unul peste care văzusem de la început semnul cunoscut al vrăjmașului meu - pentru că și el avea un semn, - Domnul mă păzea de multe curse și primejdii puse la cale de el.
Aici era la fel. Presimțeam, simțeam, vedeam chiar cum potrivnicul stătea în fața mea amenințându-mă, ca să tac și să nu spun nimic acestor oameni despre păcatul și despre mântuirea lor. Dar cum să nu vorbesc eu bieților oameni despre Hristos, când tocmai pentru aceasta am fost adus aici?
După ce mi s-a împotrivit pe față în mijlocul acelor cărora le vorbeam, vrăjmașul duh a făcut pe vrăjmașul om prin care lucra, ca să se ceară la raportul Comandantului, spre a mă reclama că fac propagandă religioasă nepermisă printre deținuți.
Văzusem de câtva timp gândul lui rău din ochii săi și mă rugam Domnului să-l împiedice în tot răul ce mi-l pregătește. Simțeam că Domnul îmi asculta rugăciunea și așteptam acum cu adâncă încredințare și liniște, ca să văd cum Domnul va lucra pentru mine în desfășurarea acestei lupte de duhuri... O, și slăvit să fie Domnul meu Cel Puternic, că a lucrat.
Bietul vrăjmaș om, mânat de vrăjmașul duh, a ieșit la raportul ofițerului de serviciu în timpul numărului dintr-o dimineață, cerând să fie dus la raportul Comandantului închisorii.
- Ce vrei să raportezi Comandantului?
- Am ceva confidențial!
- Despre ce anume?
- Problema de aici din cameră.
(În astfel de cazuri, ofițerul de serviciu trebuia să-l scoată pe cel ce se cerea la raportul Comandantului și să-l prezinte la Comandant. De obicei cei care se cereau la acest raport căutau să-și ușureze starea lor și chiar să intre în serviciul ascuns, în speranța unei ușurări a situației lor sau chiar a eliberării, prin vânzarea și pârârea celorlalți. Acei care făceau astfel de încercări, erau priviți cu ură și dispreț de către toți ceilalți, după cum și meritau. Dar chiar și unii dintre personalul închisorii îi urau, fiindcă în zelul lor slugarnic acești turnători primejdioși, îi pârau și pe gardieni, pârându-i la Comandant ori de câte ori li se părea lor că au arătat vreo bunăvoință față de vreun deținut).
Așa se întâmplă și de data aceasta. Ofițerul de serviciu îl înfruntă în fața tuturor:
- Nu ți-e rușine mă? Popă ești tu sau... (Și spuse un cuvânt urât). Pe care dintre aceștia vrei să-l pârăști banditule? Nu mai este nici un raport până peste două săptămâni. Comandantul este în concediu.
Și trânti ușa.
Toți pricepură că voise să mă pârască pe mine, fiindcă văzuseră de câteva zile ura cu care mă înfruntase și mă amenințase de repetate ori. Mai reușise să-și facă un tovarăș împotriva mea la fel de rău și el, dintr-un biet suflet neștiutor, cel mai nenorocit dintre toți, nu numai sufletește ci și trupește, cu o față sucită și cu un trup schilodit.
O lună întreagă am avut multe de pătimit din partea acestor doi. Nu puteam vorbi cu nimeni nici chiar în șoaptă, că imediat erau acolo și începeau să insulte, să răstălmăcească și să amenințe...
Când mi-a venit pachetul cu mâncare însă, Domnul mi-a dat ocazia să le răspund creștinește - le-am dat și lor o mare parte din el, fiindcă lor nu le venise nimeni. Asta însă tot nu i-a făcut cu nimic mai buni. Îndată ce s-a ivit prilejul ei tot rău s-au purtat. Până ce Domnul ne-a despărțit într-o zi, pe totdeauna.
Dintre toate necazurile la care ești supus într-o închisoare, suferința cea mai grea pe care o ai de suportat este aceea care îți vine din partea celor cu care ești pus să stai împreună și care sunt permanent lângă tine zi și noapte.
Cei care ne chinuiau la anchetă sau la muncă sau de pe sală, erau cu noi un timp mai scurt ori ceva mai lung, după aceea eram despărțiți ori noi de ei, ori ei de noi. Oricât de răi fuseseră, după ce rămâneai numai între cei cu care sufeream la fel, ne mai mângâiam unii pe alții - și starea devenea mai ușoară. Găseam mângâiere, compătimire și chiar dragoste frățească unii la alții, iar asta ne întărea inima și ne ușura chinul tuturor.
Dar când Satana ne asuprea prin chiar unii dintre ai noștri - atunci era nespus de greu. Fiindcă ochiul necruțător și urechea iscoditoare a vrăjmașului erau chiar aici și permanent prezente și amenințătoare. Cu câtă teamă și grijă trebuia să fii în orice clipă, pentru că vrăjmașul n-avea nici somn și nici rușine - ci numai ură. Ură de fiară turbată, închisă cu tine împreună în aceeași cușcă îngrozitoare. Ură de moarte, ură nimicitoare și în stare de orice împotriva ta.
Dar cum am spus: când am simțit că-mi este cu neputință să mai suport starea asta, m-am rugat îndurerat Domnului ca să-i pună capăt. Și curând camera noastră s-a desființat, noi am fost împrăștiați printre alții. Și nu ne-am mai văzut împreună niciodată, până în ziua când vom sta în fața Judecății lui Hristos.
Așa se întâmplă întotdeauna, când ajung în vreo situație devenită cu neputință de suportat. Ceva schimbă totul în altfel, ușurând crucea, depărtând primejdia, împrăștiind vrăjmașii. Știind bine că vine și aceasta, mă străduiesc de fiecare dată ca atâta vreme cât durează o situație, eu să-mi fac toată datoria pe care mi-o arată Duhul și Cuvântul Domnului - spre a nu rămâne vinovat de un lucru sau cuvânt pe care trebuia să-l spun sau să-l fac cuiva și nu l-am făcut sau spus, așa cum eram dator.
O, ce învățăminte însemnate am tras eu din toate aceste întâmplări și ispite prin care am trecut, ca să mă rog și să veghez spre a nu păcătui cu nimic, nici împotriva Cuvântului Sfânt pe care sunt dator să-L împlinesc întocmai - și nici a semenilor mei, chiar vrăjmași fiind. Spre a nu-i îndepărta de mântuire prin vreun cuvânt sau gest nepotrivit sau necreștinesc al meu, împotriva celui ce mă prigonește. Ca nu cumva la despărțirea de acela, eu să rămân cu vreo povară pe inimă sau cu vreo vină pentru pierzarea lui, înaintea lui Dumnezeu. Veghez mereu să nu uit că totul este doar o ispită trecătoare și nu cumva să izbucnesc apărându-mă, să lovesc în vrăjmașul-om, când vinovatul adevărat este vrăjmașul-duh. Omul este numai nefericita unealtă nouă, prin care mă lovește Satana, vinovatul meu vrăjmaș vechi binecunoscut.
Dar spre rușinea mea recunosc că nu totdeauna am reușit să biruiesc aceste ispite.
De multe ori am fost biruit pentru moment eu. Atunci îndată mă trezeam că am fost ca un câine lovit care vedea numai bățul - și nu pe cel care îl lovea cu el.
Sărisem să mușc și eu bățul - când adevăratul vrăjmaș era cel ce mă lovea cu acest băț nenorocit.
După acest fel de mușcături cu care mă apărasem și eu, niciodată n-am fost fericit, chiar dacă apărarea mea era dreaptă și cinstită. Această apărare care l-a umilit și l-a rănit pe vrăjmașul meu om, făcându-l poate și mai rău de cum fusese, m-a zdrobit în realitate pe mine, fiindcă după aceea nu mi-am putut ierta niciodată că n-am putut să tac și n-am putut să sufăr, ci m-am apărat. Domnul meu Isus n-a făcut așa când El era batjocorit și asuprit, deși era total nevinovat, nu ca mine... Era destulă nenorocire pentru vrăjmașul meu om că era stăpânit de duhul cel rău care îl duce la osânda veșnică, nu trebuia să-l mai ațâț și eu împingându-l și mai adânc în focul lui.
Sufeream cumplit pentru asta de fiecare dată când făceam această greșeală și mă rugam fierbinte Domnului meu Isus Hristos să mă ierte și să nu mă lase să mai cad niciodată, oricât de greu aș fi încercat de lovituri.
Ce minunate au fost totuși cele mai multe din zilele pe care le-am petrecut și aici, fiindcă printre cei cu care sufeream alături am cunoscut multe suflete mai scumpe ca aurul curat
și mai frumoase ca trandafirii albi.
Au fost și aici predări și legăminte atât de frumoase și neuitate, printre care cel al fratelui Nicolae, un cunoscut avocat fost multă vreme primarul unuia dintre cele mai mari orașe ale țării. În timpul cât el conducea orașul s-a construit acolo uriașa catedrală din centrul acelui oraș. Poate cea mai mare și mai frumoasă din toată țara.
Era spre sfârșitul lui martie 1954, când el a vrut să facă acest frumos legământ al lui cu Dumnezeu, cum făcuse aproape cu un an în urmă Cristian. Ne găseam tocmai la plimbarea în curte. De câteva zile la aceste plimbări mergeam numai cu el spre a putea vorbi fără ochii și urechile iscoditoare ale celor ce ne pândeau. Presimțeam că ne vom despărți, iar el nu voia să mai amâne predarea și legământul său cu Domnul.
- Văd că a sosit clipa să te hotărăști pentru Domnul - i-am zis. Vrei să faci acum acest lucru chiar aici, înainte de a ne sui în cameră?
- Da! - a răspuns el cu ochii plini de lacrimi. Am așteptat acest moment și vreau să pun acum legământul meu.
Ningea cu fulgi mari și liniștiți peste noi în curtea închisorii când el rostea mișcat și fericit cuvintele rugăciunii lui de predare Domnului. Gardianul de serviciu fluierase sfârșitul plimbării iar cei din capul coloanei suiau scările spre celule, - dar noi încă stam amândoi în rugăciune în curte, cu obrajii șiroind de lacrimi și cu capetele goale înflorite cu fulgi mari și albi de nea.
Până când paznicii de pe ziduri, alarmați de rămânerea noastră singuri în mijlocul curții începură să strige și să fluiere la noi.
Nouă însă nu ne mai păsa de nimic. Eram atât de fericiți amândoi încât nici un rău nu ne mai putea amenința. În ceasul acela fratele Nicolae construise în sufletul său pentru Hristos cea mai minunată catedrală din lume.
Peste câteva zile într-adevăr ne-am despărțit. Lui i s-a dat drumul acasă, eu am mai rămas. Încă nu era 2 iulie...
Odată cu venirea primăverii situația noastră se înrăutăți. Începând cu luna mai ni s-au suspendat vorbitorul și pachetele, iar mâncarea deveni și mai slabă și mai puțină. Măsurile se înăspreau de la o zi la alta, iar perchezițiile erau nemilos de crude pe sală, de câte două chiar trei ori pe săptămână. După scărmănarea și călcarea lucrurilor din bagaje pe sală, gardienii intrau prin celule dând totul cu josul în sus. Păturile, rogojinile, saltelele, scândurile toate ne erau aruncate și răsucite unele peste altele. Paiele din saltele și perne scoase, totul era răvășit și pustiit ca după un bombardament, ca nu știu după ce grozăvie... Și doar nu mai aveau ce să găsească, după atâtea zeci ori sute de percheziții ale acelorași oameni, stând mereu nemișcați în aceleași locuri.
După ce uraganul trecea și totul era scâlciat în felul acesta, în cameră era așa un praf încât abia se mai vedea becul aprins. Noi eram împinși de pe sală cu toate boarfele noastre grămadă în brațe - înăuntru în celulă, iar ușa cădea trântită ca o lespede înăbușitoare peste noi.
În acest praf îngrozitor și negru, ne suiam unii peste alții, căzând peste saltele și scânduri, orbiți și înecați de praf, spre a ne pune totul iarăși în vreo rânduială... Fereastra acoperită nu lăsa să vină nici un strop de aer. Ușa ferecată la fel. Trebuiau să treacă ceasuri întregi până să se așeze praful gros de un deget pe noi, pe pături, pe jos... și până să ne putem așeza iarăși cum am fost fiecare gâfâind, uzi de sudoare și murdari de praful devenit noroi pe ochi, pe gurile, pe cămășile noastre. Stam cu toții cu ștergare și batiste la gură și la nas. Ceasuri întregi tușeam și ne zvârcoleam de moarte, scuipând noroi pe gură sau pe nas sau prin ochi. Ne miram cum nu murim acolo. O, cât adevăr este în vorba: - Să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda!
După un alt șir de minuni petrecute acolo, veni în sfârșit luna iunie, cu niște mișcări și eliberări la început mai mici, de câte 2-3, - apoi cu o eliberare masivă a jumătate dintre noi.
Cei rămași am fost strânși în două celule mari, așteptând alt val de eliberări.
După mijlocul lunii iunie, la două săptămâni după plecarea marelui lot eliberat, apăru iarăși într-o zi în cameră ofițerul de serviciu cu o nouă listă în mână. Se făcu o tăcere plină de înfiorarea așteptării unei noi minuni.
- Care îți auzi numele, ieși pe sală cu tot bagajul!
Printre cele doar zece nume citite de data asta, era și numele meu. M-am mirat mult, întrucât nu mă așteptam decât peste două săptămâni, pe ziua de 2 iulie, când se împlinesc cele 2-4-2 zile ori luni...
Am ieșit pe sală cu tot bagajul aliniindu-mă lângă cei doi prieteni aleși ai mei, Vlad și Ioniță, cu care mă înțelesesem bine asupra tuturor așteptărilor și înștiințărilor noastre.
Am fost duși încă în aceeași zi la o cameră de eliberare, apoi de acolo la magazie pentru a ne primi restul bagajului precum și lucrurile oprite la intrarea aici, pe care nu aveam voie să le avem asupra noastră: ceasuri, stilouri, foarfece, bani, cuțitașe și altele. Toate acestea se eliberau omului numai în ceasul plecării. Ce emoție aveam fiecare să ne vedem după ani și ani lucrurile care ne fuseseră luate în clipa arestării. Aproape că ni le și uitasem de tot de când nu le mai văzusem.
Ne-am primit deci cu toții toate actele, lucrurile și bagajele, semn că încă azi vom fi eliberați sau duși de aici. Am fost duși din nou în cameră unde ne așteptau celelalte bagaje. Unii aveau chiar prea multe aceste bagaje.
De-a lungul multor ani petrecuți prin colonii sau pe la șantiere de muncă, se adunaseră - iar omul tot strânge până în clipa morții lui tot felul de poveri, totdeauna grijuliu să nu ducă cumva lipsă pentru viață, căci pentru moarte nici nu se gândea că-i trebuie ceva. Și astfel bietul om își tot adaugă alte poveri sub care gâfâie tot mai din greu cărându-le și încărcându-se cu alte griji, căci bogăția, fie de aur, fie de zdrențe, este totdeauna numai grijă și greutate... Strânge omul ca furnica, - la moarte nu ia nimica...
Ce bine este de acei care au de cărat numai un bagaj mic. Ei merg atât de ușor și de fără chinurile temerii că li se fură ori că li se ia. Ori de amara durere că li s-a luat.
Când ne-am desfăcut cele două bagaje ca să le facem unul, abia atunci vedeai ce poate să strângă un biet om în lumea asta, chiar și de pe acolo unde nu-i nimica. O mulțime de săculețe, de trăistuțe, de legături fiecare conținând ațe, nasturi, petice de felurite mărimi și culori, căpețele de săpun, lopățele din lemn cu care mâncam când nu ni se dau linguri...
Și de fiecare comoară de asta, bietul om nu se îndura să se despartă și s-o arunce. O căra după el ani de zile, până când venea câte o percheziție mare și i le smulgea din mâini aruncându-le pe foc. Iar după aceea, omul iarăși începea să strângă altele, până la ultima...
Cam așa va fi odată și cu toate bagajele lumii pe care și le tot strâng bieții oameni de prin toate locurile astea deșarte și trecătoare pe unde peregrinăm acum cu toții, ca niște bieți deținuți ce nu putem fi siguri de nimic din tot ce cărăm cu noi. Sigure ne sunt numai poverile, durerile și temerile sub care gemem târându-ne zdrențele și nimicurile lumii acesteia de care în orice clipă fiecare dintre noi putem să fim despuiați și lipsiți. Fie luându-ni-se ele de la noi, fie noi de la ele.
Era 21 iunie, în plină vară. Era o căldură în cameră ca într-un cuptor. Camera mică, fereastra oblonită strâns, noi mulți, iar bagajele ocupau mai mult de jumătate din locul puțin de mișcare. Stăteam îmbrăcați gros, gata de ieșire în orice clipă s-ar deschide ușa. Vreo cinci dintre noi mai grăbiți se înghesuiră la ușă și stăteau în picioare cu bagajul lângă ei, gata să iese primii...
- Noi nici nu luăm masa, - ziseră vreo doi - mâncăm în oraș când ieșim. Ne-am scârbit de atâta arpacaș. Ne ajunge și pentru viața veșnică cât am înghițit aici!
Dar sosi și trecu masa, fără să ne scoată nimeni.
- Cum să nu ne dea drumul când avem toate lucrurile și bagajele asupra noastră? - se mirau când unii când alții. Nu-i voie să ne țină peste noapte aici așa. Avem la noi cuțite, foarfece, bani...
- Așa ar fi normal. Dar atunci de ce ne țin?
- Nu știu.
Trecu și masa de seară și tot nimic.
În curte sună numărul și închiderea. Noul ofițer de serviciu care ne luă în primire, văzându-ne așa îl întrebă pe celălalt:
- Dar cu ăștia ce-i aici cu tot bagajul acesta asupra lor?
- Nu știu. Am primit ordin să-i pregătesc de plecare. Mi s-a spus să-i pun aici gata, iar când am întrebat ce să mai fac cu ei, mi s-a spus să aștepte aici gata. Și gata așteaptă de atunci dinainte de masă, fără să mi se mai spună nimic. Așa ți-i predau.
Și trântiră ușa.
A trecut cum a trecut și noaptea asta. Dimineața luarăm așteptarea de la început...
Cei de ieri se așezară din nou îmbrăcați și cu bagajul lângă ei în picioare la ușă.
Dar trecu toată ziua și aceasta, fără să se întâmple nimic cu noi.
- Frate Ionică, părinte Vlad - zisei eu - noi să ne așezăm liniștit pe stat. De aici nu plecăm până pe ziua de 2 iulie. Veți vedea.
Cu noi mai aveam pe unul de la care am învățat și mai bine cât de necesar este ca noi să ne însușim neîncetat tot mai mult cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu. Că trebuie nu numai să citim Evanghelia ci s-o repetăm mereu până ce o vom învăța pe de rost, ca pe o poezie, verset cu verset, capitol cu capitol și carte cu carte. Cât mai mult și cât mai corect, până când acest Cuvânt Sfânt va trece din carte în cap și din litera ei în duhul nostru, în așa fel încât chiar dacă ne-ar lua cartea, să nu ne mai poată lua Cuvântul decât odată cu capul.
Omul acesta avusese mai demult la el Evanghelia după Ioan. Cum perchezițiile erau dese și foarte aspre, omul se aștepta ca până la urmă să i-o afle. S-a străduit zi și noapte și în câtva timp a învățat toată Evanghelia ca pe o poezie, repetând-o mereu până i s-a fixat în cap pentru totdeauna.
Într-adevăr i-au aflat-o, fiindcă s-a căutat cusătură cu cusătură fiecare haină și cămașă și încălțăminte, pentru că cineva denunțase la direcțiune că unul are Evanghelia. În cazurile când erau astfel de denunțuri eram percheziționați atât de amănunțit încât era cu neputință să scape nimic. Eram dezbrăcați în pielea goală, căutați în gură și în locuri unde nici nu pot spune.
I-au luat Evanghelia, și a făcut pentru asta zece zile de carceră. Dar din cap nu i-a mai putut-o lua nimeni.
Acum stătea întins pe pat, iar când noi îi ziceam, mai ales duminica, ori seara:
- Te rugăm, mai spune-ne Evanghelia după Ioan, - el închidea ochii și începea mișcat și fără greș, făcându-și semnul Crucii:
- În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, amin. Evanghelia după Ioan.
La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu.
El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără El...
Și dacă nimeni nu ne deranja în timpul acela - el cu ochii închiși și cu sufletul înfiorat, ne spunea toată Evanghelia frumos, curgător, mișcat - până la ultimul capitol și verset.
Când se sfârșea - eram cu toții într-o stare atât de cerească...
Mi-am făcut atunci - și de atunci până astăzi atât de multe mustrări mie și altora, că n-am reușit nici eu și nici alții să facem acest lucru. De ce n-am învățat și eu astfel pe dinafară măcar o Evanghelie întreagă? De ce nu știu nici acum pe de rost măcar o Carte din Noul Testament și din Psalmi? M-am bizuit că am Cuvântul lui Dumnezeu în buzunarul meu sau pe masa mea dar nu m-am ostenit cu toată stăruința să-l am cât mai mult în capul meu, în memoria mea. Și iată au venit zile când a fost luată și Biblia de la mine și eu de la ea.
E adevărat că reținem în minte zeci de versete, de ici de colo. Dar fără nici un greș și mai multe la rând - puține locuri le știam. Acum, iată aici omul acesta cunoaște fără greș și poate să recite cuvânt cu cuvânt și verset cu verset o Evanghelie întreagă.
După ce voi ieși de aici - promiteam eu în timp ce ascultam la el - am să caut să-mi întipăresc în minte cât mai multe părți din Cuvântul Domnului. Și voi îndemna pe toți cei care vor vrea să mă asculte, mai ales pe tineri, să facă la fel. Pentru că nici unii dintre noi nu putem să știm ce vremuri pot să mai vină peste noi. Cuvântul lui Dumnezeu ne poate fi luat de oriunde și de către oricine, în vreo vreme de prigoană, dar din cap nu ne poate fi luat decât odată legat. Când ne va fi luat capul însă, atunci nu vom mai avea nevoie nici de el.
Dar până atunci, da!
Iată deci încă o învățătură de cel mai mare folos: străduiți-vă din toate puterile, voi fiii și frații mei să vă strângeți în capul vostru și în inima voastră bogăția necesară și nepieritoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Învățați pe de rost Evangheliile, Epistolele, Psalmii, - tot cât puteți mai mult și mai bine din Biblie. Repetați și rețineți astfel totul până vă veți umple de Cuvântul lui Dumnezeu ca fundul mării de apele ce îl acopăr. Aceasta nu numai că este o comoară nebănuită pe care nimeni nu va mai putea să v-o ia, ci înțelepciunea din Cuvântul Sfânt vă va lumina și vă va ascuți mintea voastră și în toate celelalte probleme ale vieții voastre.
Într-adevăr, așa s-a întâmplat până la urmă întocmai după cum fusese înștiințarea Domnului. Am stat aici în camera asta de eliberare cu tot bagajul nostru și cu toate lucrurile date asupra noastră încă 11 zile, înghesuiți și gata în orice clipă de drum. N-am fost scoși până în ziua de 2 iulie.
Câte rapoarte au făcut unii la toți șefii de secție, la ofițerii de serviciu, la Comandant - că nu mai putem... Câte întrebări: ce este cu noi, de ce suntem ținuți așa?... Câte rugăminți și cereri ca să fim schimbați, să fim mutați, să fim împărțiți... Toate însă fără nici o urmare! Se uitau la noi, ridicau din umeri, dădeau din cap a mirare sau promiteau. Dar nimeni nu făcea nimic. Era ceva cu totul neobișnuit - dar nimeni n-a schimbat nimic 11 zile.
Până în ziua de 2 iulie.
O, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, într-adevăr, cine este ca Tine Doamne - și cine poate trece peste hotărârile Tale? Când Tu ai spus un lucru, acela așa rămâne și nimeni nu-l poate nici schimba nici opri. Din cele pe care Tu Te înduri să ni le arăți, trebuie să ne încredințăm pe totdeauna că așa ești Tu în toate, chiar dacă nu toate este nevoie să ni le arăți și să ni le explici nouă așa cum ne-ai arătat și cum ne-ai explicat atât de limpede acestea care se întâmplau acum cu noi...
În dimineața de 2 iulie, îndată după deschidere, ofițerul de serviciu a venit și ne-a luat pe rând unul câte unul și ne-a dus în camera sa de jos. Acolo era un civil străin, care ne-a fotografiat din față și din profil. Apoi ne-a pus să semnăm de luare la cunoștință că vom fi duși cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Acolo ne vom stabili în comunele unde suntem repartizați fiecare și ne vom căuta de muncă pe o rază de 12 km unde se va găsi loc potrivit pentru noi. Vom sta acolo până va expira termenul pentru care suntem duși.
Aceste termen - zicea el - va putea fi scurtat sau prelungit, depinde de purtarea voastră acolo.
- Tu - mi-a zis mie - vei fi dus în comuna Dropia, dintre Ciulnița și Călărași, în Ialomița. Acolo te vei duce la miliție unde este un ofițer la care te vei prezenta. El vă va supraveghea și vă va spune tot ce aveți de făcut. Acum vă va însoți câte un gardian pe doi până ce vă va preda la miliția unde sunteți repartizați...
Într-un ceas, toți cei zece, eram scoși pe poartă și duși încolonați pe doi, cu tot bagajul după noi la miliția din Caransebeș de unde vom pleca fiecare doi cu însoțitorul nostru când vom avea tren.
Am cerut voie paznicului nostru ca până la tren să putem merge în oraș spre a ne mai cumpăra câte ceva de mâncare.
Am ieșit atunci liber între oameni prima dată după atâta vreme de întuneric.
Am intrat în prima biserică pe care am întâlnit-o - și acolo prăbușit în genunchi înaintea lui Dumnezeu, am plâns mult, mai mult decât am putut șopti mulțumirea pentru cele două etape care se încheiau azi - și încredințarea în Mâna Lui pentru cea de a treia care începea de mâine...
Era 2 iulie 1954...
Mi-am cumpărat o pâine moale și o pungă de cireșe.
În tren, pe banca din fața mea, colegul meu, profesorul bătrân cu care mergeam adesea alături la muncă în colonie... era veșnic flămând și niciodată nu se putea stăpâni să nu ia de la câmp tot ce putea ascunde în traistă sau sub haina lui: cartofi, ardei, praz, ceapă, varză - orice. Când toți dormeau noaptea, pe el îl auzeai mereu rozând câte ceva sub pătură. Mânca gol orice. Adeseori îl vedeam cu o varză mare în mâini, mușcând din ea direct cu dinții ca un iepure. Și nu se culca până n-o mânca întreagă. Mă miram cum poate mânca atâta. Și varza mai merge - dar când erau cartofi sau ardei sau prazul și ceapa crude... el le mânca tot așa.
O, ce mare dar este de la Domnul să te poți mulțumi cu cât ai. Mulțumirea sufletească este cea mai mare bogăție și binecuvântare. Când poți mulțumi Domnului din toată inima pentru puținul pe care ți-l dă, atunci El pune putere în acest puțin. Și el îți ajunge, te mulțumești și Îi mulțumești. Dar când nu poți mulțumi, atunci nu ești nici mulțumit nici sătul niciodată.
Pe bietul profesor îl vedeam acum mâncând direct cu gura dintr-o pâine întreagă și goală, ca atunci la colonie noaptea din varza lui întreagă și goală. Pe jos îi cădeau fărâmiturile din pâine, iar el aplecându-se atent, se uita după ele și cu cele trei degete de la mâna dreaptă cu care se face crucea, o lua pe fiecare fărâmitură de pe jos, de pe haine, de pe unde căzuse și o ducea la gură, ca pe o bucățică de cuminecătură. Tot așa făcea și la colonie cu ceea ce pierdea pe jos, din oricâte bunătăți avusese în mâini și dusese la gura lui.
Acum mușca dintr-o pâine întreagă. Mă uitam pe furiș la el cum îi curgeau lacrimi pe pâinea care o ducea la gură cu mâinile tremurânde. De când nu mai avusesem noi în mâini o pâine întreagă!...
Gardianul care ne păzea se uitase un timp și el la bietul om hămesit de foame - mirat și disprețuitor. Pe urmă și-a întors capul spre fereastră ca să nu-l mai vadă. Nu știu dacă va fi simțit și el vreun strop de rușine pentru partea de vină pe care o avea și el - pentru halul în care fusese adus acest om... și toată omenirea dintre care era el.
Eu mă gândeam la Cuvântul Mântuitorului care a zis: Strângeți fărâmiturile! Chiar dacă aveți atâta pâine cât să săturați cinci mii de oameni în pustie, totuși strângeți fărâmiturile, fiindcă nu știți ce vremuri vor veni. Se poate să vină vremuri de foame și de necaz - și până aveți fărâmituri, nu muriți de foame. Pâinea este sfântă - și oricine o risipește ori o aruncă, - va ajunge să o dorească și să-i culeagă fărâmiturile de pe jos stropindu-le cu lacrimi amare.
Învățați, învățați aceste adevăruri înainte de a ajunge să le aflați plătindu-le cu lacrimi...
Școala experienței totdeauna costă foarte scump.
Slăvit să fie Domnul!