Cap. 23 - Și ultimul 2

„Eu îi mulțumesc durerii că m-a învățat s-aștept

vremea care-aduce odată răsplătirea celui drept

ca și vremea ce zdrobește pe-ngâmfat și mincinos

și să știu că vremea asta n-o prea-ntârzie Hristos”.

După o zi și o noapte de drum ne-am apropiat de noul nostru domiciliu. Înainte de a ajunge la Ciulnița, ultima noastră gară - a venit în compartimentul nostru un alt gardian care se cunoștea cu al nostru și l-a rugat să-i facă și slujba lui ducând mai înainte la o altă stație pe două femei cu care fusese și el trimis. El voia să coboare să meargă pe acasă că era de pe aici din partea locului.

Au adus și pe cele două femei în compartimentul nostru și astfel am coborât întâi ca să le dea pe ele în primire la miliția din Lehliu - și apoi să ne ducă pe noi la Ciulnița. Pe drumul de la gară până la miliție, am cărat noi și geamantanele celor două femei cu care am făcut atunci o dureroasă cunoștință. Erau văduvele foștilor mari demnitari Mihalache și Madgearu - două femei amărâte cu care am putut vorbi despre mântuirea sufletului lor - în scurtul timp pe care l-am avut de mers și de stat acolo, până când li s-a rezolvat problema lor. Atunci au primit cu multă bunăvoință Cuvântul Domnului, - dar mai târziu, nu știu ce vor fi făcut. Omul, la necaz zice orice din gură - numai când este vorba de împlinirea promisiunii, atunci se aleg cei puțini care fac, dintre cei mulți care au zis.

De la gara Ciulnița am mers pe jos 6 km pe o potecă peste câmp prin lucernă și porumb până la Dropia. De departe am văzut o mare de porumb din care se ridicau acoperișurile de stuf și de coceni a colibelor satului așezat în formă pătrată cu câte trei străzi largi într-o parte și alte trei în cealaltă, așezate în formă de cruce. La mijloc erau câteva clădiri mai mari: primăria, școala, dispensarul, prăvălia, miliția...

Gardianul ne-a dus la miliția care era lângă primărie. Acolo era un ofițer care ne-a luat buletinele de identitate aplicându-ne pe ele o ștampilă D. O. = Domiciliu Obligatoriu. După ce mi s-a spus că aici nu am voie să mă deplasez nicăieri decât la muncă și înapoi pe o rază de 12 km, m-a avertizat foarte serios că orice încălcare a dispoziției acesteia va atrage după sine o pedeapsă foarte severă.

Am fost repartizat cu domiciliul la locuința unui sătean de aici, anume Kolenko. Și aici voi sta până când îmi voi găsi un alt loc de muncă și de stat, dar tot pe această rază. În fiecare trei zile sau cel mai târziu în fiecare duminică, va trebui să mă prezint aici la miliție spre a se convinge supraveghetorul nostru că noi suntem acolo și că respectăm dispoziția primită.

Moș Kolenko locuia undeva mai spre marginea satului. Am aflat ușor coliba lui de lut acoperită cu stuf, fiindcă toți cei pe care îi întrebam îl cunoșteau.

În partea unde locuia moș Kolenko, erau așezați basarabenii, dintre care era și el - în altă parte macedonenii, în alta sârbii din Banat și în alta nemții. De la moș Kolenko am aflat că satul fusese făcut abia de 3-4 ani, de prin 1950-1951, când au fost aduși aici cei luați în câteva nopți de pe la granița cu Serbia, ori dintre alți refugiați sau persoane nesuferite de stăpânire și de prin alte părți ale țării, din Bucovina, din Oltenia, din Ardeal. Atunci s-au înființat aici în câmpia Bărăganului vreo 20 de astfel de sate. Dropia era unul dintre acestea.

Când s-a hotărât strângerea tuturor acestor oameni aici, a fost un lucru mare. Trebuie să se fi lucrat cu mult timp înainte la planurile și la pregătirea aducerii aici a tuturor acestor oameni luați pe neașteptate noaptea pe la orele 1-2 din casele lor. Moș Kolenko ne spunea că în noaptea aceea au venit doi soldați și intrând în casă i-au spus:

- În două ceasuri fix, trebuie să fii gata să pleci la gară, să fii îmbarcat în vagon. Peste alt ceas, pleacă trenul. Hai gata, cinci minute au și trecut.

- Aveam numai vaca și carul. Am pus acolo ce am putut strânge din toată casa și în două ceasuri eram la gară. Am fost încărcați doi într-un vagon, cu văcuța și carul cu noi doi, eu și baba... Casa și cu tot ce am putut strânge în viață mi-au rămas acolo - și n-am mai văzut nimic din ea de atunci.

Am ajuns aici în luna iunie când încă grâul era verde. Era numai câmpie și grâu verde cât vedeai cu ochii. Aici locul era parcelat și la fiecare 15 arii era bătut în pământ un țăruș cu un număr. Mi s-a arătat aici locul acesta cu țărușul și mi s-a spus:

- Aici e locul tău! Cosești grâul și-ți faci casă. Lemnăria o să ți-o dea statul, pământul ți-l pregătești singur. E vară, ai timp până la iarnă. Să nu crezi că vei mai merge în altă parte de aici. Îți faci casă, - ai. Nu-ți faci casă, - dormi la iarnă afară. Ai înțeles?

Eu sunt pățit, - adăugă el - am mai trăit odată zile de astea când am plecat din Basarabia în Banat și știu că tot ce mi se spune rău, mi se întâmplă. Mi-am făcut un adăpost în pământ, am tras carul deasupra, am legat vaca la car - și am început să pregătesc pământul pentru construirea colibei. Lemne au început să ne dea de la gară. Le-am adus de acolo cu carul cu văcuța, trăgând la jug de o parte eu, de o parte vaca. Așa le-am adus lemnele de acoperiș, geamurile, ușile, tot ce vezi aici. Apoi am acoperit cu coceni de porumb, apoi cu stuf... și peste două luni, am avut bordeiul acesta gata așa cum îl vezi.

Alții au zis: nu rămânem noi aici. Ce să putem face numai din mâini și din pământ?

Până la urmă au să ne ducă în altă parte, n-au să ne lase să înghețăm aici! Și râdeau de mine când eu am luat în serios porunca și-mi făcusem căsuța.

- Nu vă înșelați - le-am zis. Stăpânirea nu glumește! Aici iernăm! Apucați-vă mai bine

și vă faceți casa până ce este timp frumos. Mai târziu va fi mai greu.

Dar cei mai mulți nu m-au crezut. Și-au făcut adăposturi în pământ și dormeau acolo. Dar la prima ploaie mare, șanțurile lor s-au umplut cu apă, le-au udat toate lucrurile și prin căsuțe - și văzând că n-au încotro, - s-au apucat și ei de lucru cu toții.

La început ne-au adus apă aici cu o cisternă de la Dunăre, dar apa nu se ajungea nici pentru oameni și nici pentru animale. Eu deodată cu căsuța am început să-mi sap și fântâna aci în locul mai jos de lângă casă. Am săpat singur și am scos tot pământul în găleată pe cap, până am ajuns la apă. Are 12 metri adâncime. Noroc că aici pământul are straturile așezate vertical așa încât pereții nu se dărâmă, fiindcă n-aveam cu ce să-i zidesc marginile. Așa avem apă toți cei din partea asta. Pe urmă au mai făcut și alții la fel...

Acum erau peste tot colibe, toate la fel, o cameră, o tindă și o cămară. Nici un gard nicăieri. Din loc în loc câte un mic acoperiș pe patru stâlpi pentru o vacă ori un cal. Cele mai multe colibe nu aveau nimic decât porumbul crescut până în casă aproape cât ea.

Moș Kolenko și băbuța lui m-au găzduit în cameră, iar ei dormeau în tindă. N-am stat la el decât câteva zile, până m-am odihnit puțin după toate cele prin care trecusem. După aceea, într-o zi i-am ajutat să aducă niște grâu secerat de pe un lot al lui de lângă sat. Iar în altă zi m-am dus să-i ajut să are o altă bucată de pământ. Atunci am văzut cum ară moș Kolenko.

De o parte trăgea vaca, - pe brazdă - iar de cealaltă trăgea el, pe dinafară. De coarnele plugului ținea baba. Avea peste 50 de ani dar nu era slab. Toată vara umbla fără cămașă și desculț. Avea o piele tăbăcită de soare, de ploi și de vânturi iar pe sub piele niște vine ca niște frânghii. Foarte harnic om. Învățat cu munca și cu necazurile, nu cârtea de nimic și nu spunea niciodată că ceva este prea greu și că nu se poate. Ce mult poți învăța de la astfel de oameni, dar ce puțini pot fi aceștia azi în lume... Priveam la moș Kolenko și mă gândeam cu lacrimi la bunicul meu din copilărie... Cam așa era și el.

După câteva zile am aflat de lucru la un Gostat vecin. Ne-au trimis să prășim la porumb acum în iulie. Am mai cunoscut acolo vreo cinci aduși ca și mine din alte închisori cu D. O. Ne-am însoțit și am început să prășim...

Porumbul era mai mare ca noi, soarele cald, pământul uscat, noi toți slabi și bolnavi, de-abia ținându-ne pe picioare. Am întrebat pe brigadierul care ne-a dat de lucru:

- Cât se plătește aici norma pe zi la prășit?

- Zece lei, din care opt vi se opresc pentru masă.

Ne-am străduit să lucrăm cinstit și cât am putut de mult, până când am văzut că toți se duceau la masă. Atunci am mers și noi... Ne-au dat de mâncare cât am vrut. Toți se uitau la noi ca la cine știe ce. În sala de mese a mai rămas multă pâine de pe la cei ce mâncaseră. Ne-am apucat să luăm pâinea rămasă și să mâncăm pe săturate. O, Dumnezeule Bun, ce mare lucru este să ai pâine câtă vrei, pâine ca să te saturi.

Dar sapele fuseseră proaste, iar noi neobișnuiți, ni se făcuseră bășici în palme de sapă, iar spatele ne ardea fiindcă săpasem prea mult fără cămașă în soare. Ne-am așezat toți la umbra unei căpițe în trifoiul verde și nu ne-am mai trezit până seara. Nimeni nu ne-a mai întrebat nici de normă nici de sapă. Am cinat și ne-am dus la culcare în dormitorul comun al fermei.

Dormitorul era plin de țigani, tineri și tinere beți și gălăgioși. Unii cântau, alții se certau, înjurau, strigau și chiuiau... Paturile pline de purici. Dar cine putea să doarmă în felul acesta? Ne-am luat păturile și am mers departe afară pe iarbă să odihnim măcar ceva. Abia am adormit înspre ziuă când s-a mai potolit larma.

După două zile nici n-am mai putut sta aici. Am început toți să ne căutăm fiecare pe unde puteam altceva de lucru.

Eu am găsit la magazia de alimente a fermei pe gestionarul Ibrahim, un turc cumsecade, care m-a luat la el ca să-l ajut la magazie. Am stat și acolo trei zile, după care a venit și acolo o gestionară de la o stațiune experimentală dintr-o localitate vecină Ivănești-gară care ne-a invitat pe noi cei ce eram la această fermă și pe alții ca noi de la alte ferme promițându-ne acolo un loc mai bun.

Am mers acolo cu încă cinci. Doi preoți, un medic, un profesor și un tipograf. Ei s-au angajat îngrijitori la felurite animale pentru experiențe: preoții la cobai și iepuri, profesorul și medicul la vaci, tipograful la porci. Eu m-am angajat la prășitul unui hectar de morcovi dintr-o grădină înconjurată din toate părțile cu o fâșie de iarbă verde și un șir de salcâmi înalți și umbroși.

Două săptămâni am prășit singur și am scris când la morcovi când la umbră. Acolo am început să-mi scot și să-mi limpezesc pe hârtie, gândurile ascunse și purtate în suflet atâta timp și ani de când nu mai avusesem răgazul să fac în liniște acest lucru.

Masa o luam la cantina Bazei, iar dormitorul îl aveam împreună cu ceilalți într-o încăpere de la un capăt al unui grajd. Eram destul de liniștiți și de mulțumiți cu starea noastră. De la supraveghetorul nostru din Dropia primisem ordin să ne prezentăm în fiecare duminică dimineața la miliția din comună, iar uneori ne vizita el la locurile noastre de muncă.

Când terminam de prășit la morcovi s-a făcut o mișcare deosebită pe câmpul larg din fața Bazei. Au scos mașini încărcate cu materiale de construcție cu unelte și cu o unitate militară de lucru. Un inginer venit de la București cu toate acestea, ne-a înștiințat că se deschide aici un șantier de construcție pentru lărgirea Bazei Experimentale. Că se vor face aici clădiri, instalații, locuințe, grajduri și altele. Că vor avea nevoie de mână de lucru, meseriași, funcționari, paznici... Și prin urmare ne invită și pe noi cei din situația cu D. O. să ne angajăm aici la ce ne putem pricepe să lucrăm.

Mie ca cel mai liber momentan, mi-a propus să mă fac meșter zidar, fiindcă de acest fel de oameni are cea mai mare nevoie acum. Avea un detașament de muncă și n-avea meșteri meseriași zidari.

- Cum să mă fac eu zidar domnule inginer - i-am zis eu - când nu știu nici cum se ține în mână o mistrie?

- Asta nu-i o problemă - zise el. În mai puțin de un ceas înveți. Ai să vezi. Totul este să vrei.

A avut dreptate.

Mi-a plăcut totdeauna munca de constructor. Cu aproape 20 de ani înainte, pe când eram în Sibiu cu părintele Iosif - ni se spunea printr-o analogie cu un citat dintr-o veche baladă, că eram o calfă de zidar. De zidar duhovnicesc bineînțeles. Acum ajunsesem un meșter zidar de-a binelea - zidar de cărămizi și beton.

Primele lucrări care le-am făcut cu echipe de tineri militari care mă serveau, au fost trei mari bazine pentru apa necesară șantierului care începea. După ce au fost săpate în pământ, le-am zidit bine cu cărămidă, le-am tencuit frumos cu mortar de ciment apoi cu bitum topit le-am izolat complet. Când le-am văzut gata - am trăit marea bucurie a primei mele opere de zidărie reușită. Șeful șantierului a fost deplin mulțumit:

- Ei vezi că am avut dreptate! Acum altele!

Avea anevoie de cuptoare pentru cazanele bucătăriei. De hornuri pentru aceste cuptoare. De sobe de cărămizi pentru încălzit în dormitoare, căci vremea se răcise. Atunci am devenit constructor și de astfel de lucrări. Dacă n-a fost un alt sobar mai bun, - le-am făcut eu. Și s-au folosit de ele așa cum le-am făcut eu, ani de zile după aceea, până când s-a înnoit totul cu altfel de instalații.

Din banii câștigați acolo și trimiși lunar acasă, i-am ajutat pe copii la școală și pe părinți la greutățile mari prin care treceau și ei atunci.

Toamna târziu, când nu se mai putea lucra afară - am devenit paznic de noapte la depozitul de materiale al șantierului. Așa a trecut tot anul 1954.

În anul următor până în iunie am lucrat dulgherie cu bădița Dani, încă unul dintre cei veniți cu D. O. Bădița Dani era de meserie sculptor cu școala terminată în Italia prin 1925. Era un meșter bătrân și priceput la toate - așa că am avut ce învăța multe de la el.

Acolo, lucrând cu bădița Dani și vorbind cu el despre minunile din artă și sculptură văzute de el prin Roma și Italia - am pus la cale înțelegerea că după ce vom ajunge acasă la Beiuș - vom lucra împreună trei monumente de marmură la trei morminte față de care simțeam că am trei mari datorii sufletești. Mormântul părintelui Iosif de la Sibiu, al fratelui Marini de la Săsciori și al fratelui Eftimiu Florea de la Beiuș.

Și într-adevăr cu ajutorul Domnului aceste lucrări le-am încheiat cu bine în anii de după 1964 după eliberarea noastră de prin toate închisorile.

Cu monumentele fraților Florea și Marini am izbutit mai ușor. Le-am lucrat cu bădița Dani în atelierul lui de la Beiuș. Le-am achitat și le-am predat familiilor să le așeze la mormintele lor. Cu a părintelui Iosif lucrurile s-au complicat și totul a fost salvat ca printr-o minune. Dar despre asta poate va veni vremea mai târziu.

Acum lucram deci împreună cu bădița Dani numai noi doi, la cele mai deosebite lucrări de cofraje: decantoare, ferme, scări spirale - și câștigam destul de bine pentru noi și pentru ai noștri - dar și pentru normator și șef...

În iunie însă m-am îmbolnăvit grav și a trebuit să zac săptămâni de zile în baraca dormitor de la șantier.

La începutul lui iulie am obținut autorizația de la ofițerul nostru să mă duc pentru consult medical la Policlinica din Călărași. Acesta m-a trimis la A. S. C. A. R. în București. Acolo mi-au confirmat boala gravă de inimă și mi-au interzis să mai lucrez munci grele. Tocmai atunci ziarele din București anunțaseră moartea lui George Enescu, undeva și el într-un fel de exil în Franța, cu un alt fel de D. O.

M-a impresionat adânc știrea aceasta. Încă un geniu al neamului nostru care moare printre străini.

Când m-am întors înapoi, am mai zăcut o vreme și după aceea n-am mai putut lucra decât ca paznic la șantier, până în primăvara anului viitor, 1956.

În tot timpul acesta am continuat cu stăruință munca scrisului meu. Condițiile grele de suferință, de muncă, de singurătate în care trăiam - au dat stărilor mele sufletești o tot mai înaltă, mai largă și mai profundă dimensiune. Părtășia mea cu Domnul cunoștea stări și trăiri unice, din care sufletul meu strângea cu lacrimi aurul, argintul și pietrele scumpe cu care își clădea cetatea Cântărilor Sale Nemuritoare pentru Hristos.

Pe lângă școala de trei ani și jumătate pe care o făcusem muncind, învățând, suferind și luptând alături de părintele Iosif la plugul și la altarul de la Sibiu, - școala și altarul anilor de singurătăți și lacrimi de prin peșterile și tunelurile lungi prin care am zăcut și am trecut de atunci și până astăzi fără întrerupere, - au fost pregătirile mele spre ceea ce voi avea de spus pentru astăzi, pentru mâine și pentru vecii vecilor.

Și pentru că ceea ce va trebui spus mai este încă, - va trebui să mai fie și ceea ce face ca izvorul acestora să curgă mereu nou, necesar și proaspăt.

În primăvara anului 1956, din cauza bolii mele de inimă și reumatism, nemaiputând lucra la șantier, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulnița. Cele trei luni din primăvara acestui an au fost unele dintre cele mai frumoase și mai rodnice din viața mea. Aveam de păzit un hotar larg cu cele mai frumoase recolte de grâu, de porumb, de trifoi și de bumbac din câte văzusem. Mă plimbam toată ziua prin aceste miresme și frumuseți în raze și în cântări cerești, slăvind pe Dumnezeu cu ochii mereu înlăcrimați de dragoste și lumină. Când oboseam de atâta slavă, mă urcam pe jireada uriașă de paie de la mijlocul acestui paradis fericit. Și de acolo cuprindeam cu ochii roată toată moșia aceasta peste care eram singurul stăpân, binecuvântat cu aceste frumuseți ale ochilor și ale inimii. Și acolo sus, mai aproape de cer ca de pământ, am scris ceasuri întregi și zile întregi din aceste trei luni întregi ale primăverii anului 1956, unele dintre cele mai nemuritoare din cântările mele... Ori de câte ori le recitesc îmi aduc aminte că acolo s-au născut când mă desfătam ca într-un rai negrăit de dulce, singur singurel în toată nemărginirea asta plină de miresme, de soare, de ciocârlii și de îngeri...

În tot timpul acestor doi ani, de la venirea mea în Bărăgan, m-au cercetat mult, foarte mulți frați și surori din toate părțile țării. Hotarul meu de pază se întindea până la gara Ciulnița pe unde treceau toate trenurile care veneau dinspre București. Îmi potriveam timpul să fiu acolo pe la sosirea multora - și astfel aveam prilejul să-i întâlnesc pe toți frații și surorile care mă căutau. Ce multe bucurii am avut atunci cu cei mai aleși frați din țară! În stările de vorbă cu ei am aflat la timp despre tot mersul Lucrării Domnului. Am rezolvat împreună cu ei multe probleme grele și am luat multe hotărâri însemnate pentru bunul mers al lucrului sfânt în care eram prinși cu toții.

Dar cea mai mare parte a zilelor frumoase ale acelei primăveri mi-o petreceam acolo sus, pe șira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg și frumos la picioarele mele. Acolo Domnul Dumnezeul meu mi-a dat cel mai mult și cel mai potrivit timp să citesc și să scriu.

Cred că un mare și ales loc în lucrarea de inspirație a sufletelor noastre, îl are adesea și mediul în care ne găsim. Când priveliștea în care îți înoată sufletul este largă și frumoasă, când lumina prin care îți plutește gândul este dulce și limpede - atunci totul îți este divin și posibil. Duhul și inspirația nu ți se târăsc ci zboară. Și nu faci doar pași mărunți pe jos ci umbli pe înălțimi pășind din munți în munți. De acolo poți atât de ușor să comunici cu toate înălțimile și adâncimile de dincolo și de dincoace de tine. Cu lumea îngerilor sau cu a lucrurilor. Cu cei din pământ sau cu cei din cer. Cu tainele trecutului sau ale viitorului.

Într-o zi acolo, după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu a lui Voltaire, acel nefericit filozof necredincios din Franța de acum aproape două sute de ani, - mi s-a luminat și mai bine marele adevăr și rost al Judecății de Apoi. Cartea pe care o citeam se tipărise în zeci de mii de exemplare mai ales pentru tineret. Și era plină de tot felul de batjocuri contra Numelui Sfânt a lui Dumnezeu, contra Sfintelor Scripturi, contra Bisericii lui Hristos, contra Maicii Domnului, contra oricărui lucru sfânt.

Scriitorul acestei cărți murise, putrezise în pământ și arde în iad de aproape două sute de ani... - Dar cartea aceasta și alte cărți ale lui continuă să otrăvească și să piardă mereu și mereu de atunci și până astăzi, milioane de suflete din toate țările pământului pe unde se răspândesc și se citesc aceste scrieri ale lui. El a murit, dar lucrarea lui n-a murit odată cu el, ea continuă și după moartea lui răspândirea batjocurilor împotriva lui Dumnezeu și otrăvirea altor și altor suflete tinere și nevinovate, cu tot ce este mai satanic, mai pierzător și mai murdar.

O, cât de Drept și de Înțelept a rânduit Domnul Dumnezeu așezarea Judecății din Urmă, la sfârșitul tuturor vremurilor și oamenilor. Căci faptele noastre nu mor odată cu noi. Faptele și lucrările noastre rămân nemuritoare și harnice, continuând mereu până la Sfârșit prin timp și prin suflete binele sau răul pe care l-am început noi în vremea scurtă câtă am trăit-o aici. La moartea personală, fiecare dintre noi merge precum este și normal și drept - în locul pe care și l-a pregătit pe când trăia pe pământ, prin faptele și cuvintele sale. - Ori la slava și lumina veșnică - ori la rușinea și osânda veșnică - după cum este scris și după cum este drept.

Dar numai judecata personală și particulară din clipa morții, încă nu-i de-ajuns pentru că fapta, cuvântul și exemplul omului sunt nemuritoare ca și sufletul lui, iar aceste roade ale sale rămase după el duc ori la slavă ori la rușine, ori la bine ori la rău pe mulți și mulți care vin pe urmele lui până la Sfârșit. Și numai la Marea Judecată a tuturor de la sfârșitul vremii se va putea vedea cu adevărat cât bine sau cât rău am făcut în lumea aceasta fiecare dintre noi, prin ceea ce am lăsat în urma noastră. Abia atunci se va vedea pe câți semeni ai noștri i-am ajutat să ajungă la mântuire - și pe câți i-am împins la pierzarea veșnică (Daniel 12, 2).

Voltaire - și toți cei ca el - sunt acum siguri în osânda veșnică, așteptându-și ultima judecată. Desigur că acum, dacă ar mai putea spune ori scrie vreun cuvânt cititorilor lor le-ar zice ca bogatul nemilostiv din Evanghelie: să se întoarcă la Dumnezeu ca să nu mai ajungă nimeni acolo unde sunt ei. Dar acum Voltaire nu mai poate. Acum suferă pe veci de veci chinuindu-se acolo sub urmările necredinței lui. Și cred că pe măsură ce opera lui adâncește din ce în ce mai mult răul în lume, i se adâncește și sufletul lui în aceeași măsură în focul și în osânda de care s-a făcut vrednic prin tot ce a făcut el și a spus când trăia pe pământ.

Iar în Ziua Marii și Ultimei Judecăți atât omul cât și opera sa, cu toate urmările ei, vor merge în fața Marelui și Dreptului Judecător. Și atunci se va descoperi cu adevărat în toată întinderea și adâncimea lor, urmările faptelor și cuvintelor fiecăruia dintre noi.

Atunci vor vedea sfinții apostoli și mărturisitori ai Domnului cât bine au făcut ei prin cuvântul și prin scrisul lor tuturor oamenilor și popoarelor care i-au urmat până la Sfârșit.

Și se vor bucura cu o bucurie negrăită și strălucită împreună cu cei ce s-au mântuit ascultându-i și urmând cuvântul lor.

Dar atunci vor vedea și scriitorii necredincioși și toți educatorii nelegiuiți cât de rău au făcut lumii care i-au urmat și câte suflete au dus ei la nefericirea veșnică prin opera și exemplul lor blestemat.

Iată de ce trebuie să fie o Judecată Finală! Numai atunci la Sfârșit când se va face suma totală a tuturor urmărilor binelui sau răului fiecărui om, - se va putea vedea cât și-a strâns fiecare. Și i se va putea răsplăti apoi pe veșnicie cu adevărat după merit.

Din aceste frământări au ieșit atunci versurile poeziei O om, ce mari răspunderi ai...

Unul din marile și permanentele mele gânduri a fost să caut și să ajut suflete noi și tinere să vină la Domnul. Apoi oriunde mi s-a părut că se ivește o rază de talent de poet și cântăreț, o scânteie de inspirație, să-i ajut sufletului aceluia să se ridice, să se înflăcăreze, să se încreadă în harul lui Dumnezeu și să se realizeze în Hristos pentru Lucrarea Sa. Astfel în râvna mea fără nici o reținere, n-am cruțat niciodată nici laudele și nici mijloacele pe care le-am avut la îndemână pentru a-i ajuta pe cei la care se părea că văd o speranță pentru aceasta.

Am anticipat astfel prea mult și față de prea mulți. În speranța că am găsit o piatră scumpă am început să laud prea grăbit ceva care s-a dovedit curând că nu era decât o netrebnică piatră de poticnire... Ce greu și ce dureros m-a înșelat buna mea credință și entuziasta mea dragoste pentru găsirea unui talent cinstit și curat. Pentru descoperirea unui îndrumător vrednic. Pentru ridicarea unui stegar corespunzător scopului și frumuseții acestei minunate oștiri a lui Hristos.

Toți nădăjduim. Știm că gândurile Domnului nu sunt gândurile noastre și că El a pregătit cu înțelepciune și cu putere totul. Lucrarea Oastei este a Lui. Și pentru Numele Lui care este în numele ei, El va lucra pentru ea, pregătindu-i cum numai El știe când și pe cine, să-i încredințeze steagul ei cel mai frumos.

Planurile Domnului sunt totdeauna mai bune și decât cele mai bune planuri ale celor mai buni copii ai Lui. Iată, după pierderea lui Iuda, cei 11 apostoli rămași s-au grăbit și au căutat să afle pe unul care să-l înlocuiască în apostolia din care căzuse el. Până la urmă ei au ales pe Matia. Dar despre Matia nu se mai aude nimic după aceea prin Scripturi.

Peste alegerea lor a venit însă cu totul altfel, alegerea Domnului, care l-a chemat la slujba aceasta pe Pavel. Iar sfântul apostol Pavel umple după aceea toată Scriptura și toată istoria Lucrării lui Dumnezeu cu strălucire și biruințe.

Așa știe să lucreze Dumnezeu. Așa va ști să lucreze El și în viitor. Dar noi facem mereu experiența, și ori de câte ori o luăm înaintea Domnului, anticipând lucrurile și speranțele în oameni, făcându-ne iluzii - secerăm mereu numai dureri și adunăm mereu numai deziluzii.

Uneori îmi fac grele mustrări pentru naivitatea și ușurătatea cu care i-am lăudat pe mulți. Poate că tocmai aceasta i-a făcut să se creadă că sunt nespus mai mult decât erau în realitate. Importanța pe care le-am dat-o - și am făcut și pe alții să le-o dea, - i-a depășit. Pe urmă au început să-și piardă orice bun simț în purtare, orice proporție a măsurii și orice cumpătare în orientarea lor. Până ce s-au prăbușit pe totdeauna în nimicnicia din care fuseseră ridicați prea repede și prea sus. Dar Domnul știe că eu am făcut-o asta din dragoste și din grija pe care o aveam față de viitorul Lucrării Sale. Și din dorința sinceră de a ajuta pe oricine părea că are o râvnă sinceră față de Hristos. Mai ales pe tinerii lipsiți. Pentru că nu am uitat niciodată cât bine mi-a făcut și mie acela care m-a ajutat să ies la lumina lui Hristos din întunericul unde aș fi rămas necunoscut și pierdut pe totdeauna, fără acest ajutor.

Și știind aceasta, poate Domnul mă va ierta de răul care dintr-o prea bună dorință l-am făcut. Am crezut că nu trebuia să așteptăm noi evenimente ca să vină ele spre noi, ci noi să mergem spre ele. Am crezut și ne-am grăbit ca să le întâmpinăm înainte de a porni. Astfel am scuturat mulți pomi înainte de a aștepta să li se coacă roadele spre a vedea cum sunt.

Și de aceea ne-am strepezit dinții cu multe roade sălbatice, crezând că sunt roade bune.

O, ce învățătură însemnată trebuie să tragem din aceste amare experiențe! Din toată inima și cu toate mâinile trag de acest semnal de alarmă și de aceste clopote de primejdie.

Dar nu numai noi trebuie să învățăm ceva din toate acestea, ci mai ales ei, cei care au înșelat buna noastră credință a tuturor. Iată, acum se găsesc întocmai ca niște epave aruncate de apele tulburi în care s-au scufundat, în afara Lucrării minunate a Domnului, care i-au făcut cunoscuți, dar de care n-au fost vrednici. Și cine mai știe încă ce le va mai face Dumnezeu pentru faptele lor, de acum înainte.

Cine are urechi de auzit și minte de înțeles - să audă și să înțeleagă, atât de dincoace cât și de dincolo de bară.

Se apropia astfel 2 iulie 1956, când se împlineau cei doi ani de când fusesem adus aici în D. O. Mă pregăteam pentru a treia împlinire și ultima - a înștiințării acestui II - în care eu înțelesesem doi ani.

Eram în așteptarea schimbării situației mele, când din nou o altă înștiințare veni să mă încredințeze că după încheierea acestei încercări, o alta și mai lungă ca aceasta va urma nu peste multă vreme.

Mi-am plecat și mai adânc inima în fața hotărârii Domnului și Dumnezeului meu, încredințându-mi deplin soarta în Mâinile și Voia Lui. Nu eram eu oare un om salvat de la atâtea morți, datorită numai harului Său? Acum dacă încă mai trăiesc, nu este oare datorită tot numai bunătății Lui? Oare viața aceasta pe care o mai trăiesc nu este ea a Lui? Viața cea care fusese a mea se sfârșise demult, atunci când trebuia să fi murit în copilărie prin atâtea primejdii. Sau pe front unde muriseră atât de mulți dintre camarazii mei. Ori în spitalele unde zăcusem fără cunoștință. Ori în închisorile de până acum. Ori în primejdiile și mizeriile din lagăr și de la muncile pe unde muriseră lângă mine atât de mulți dintre cei cu care eram alături...

Acum în starea în care mă găsesc, cu numărul meu de zile lăsate de mila Domnului și Dumnezeului meu, putând fi încheiat oricând, și cu pașii pribegiei mele putând fi opriți oriunde, - ce mai pot să aștept eu? Pot tot așa de bine să mai trăiesc oricât - cum pot și să mor mâine sau astăzi.

De aceea eu trebuie să fiu gata la orice și oricând.

Fie! Facă-se întru totul numai Voia Domnului și Dumnezeului meu. Dacă voi trăi oriunde și oricând, Îl voi lăuda pe Domnul trăind. Dacă voi muri, Îl voi lăuda murind. Dacă voi fi liber, Îl voi sluji pe El în libertate, dacă voi fi iarăși închis, Îl voi sluji în închisoare.

Dacă voi fi sănătos Îl voi mărturisi până unde mă va lărgi El, dacă voi fi bolnav Îl voi mărturisi până unde mă va strâmtora.

Doamne Isuse, Dulce Isuse, Drag Isuse, Bun Isuse - eu sunt și rămân al Tău, numai al Tău pe totdeauna, fie că Tu vrei să trăiesc fie că vrei să mor. Ajută-mi Te rog să Te pot sluji și slăvi cu vrednicie până la capătul vieții mele, ca să pot vedea cu vrednicie Fața Ta Strălucită și binevoitoare. Și fețele strălucite și binevoitoare ale sfinților mei înaintași, între care doresc să fiu și în pământ și în cer...

Așteptam ziua de 2 iulie când se împlineau cei doi ani, - încredințat că ceva se sfârșește - și mă bucuram. Dar după noua înștiințare, eram tot așa de încredințat și că o nouă perioadă zbuciumată va începe. Și în adâncul bucuriei mele simțeam că se lasă ceva greu și necunoscut.

Așa se și întâmplă. Pe ziua de 2 iulie am fost chemat la ofițerul nostru de securitate din Dropia care mi-a adus la cunoștință că pedeapsa mea se expirase, că mi s-a ridicat domiciliul obligatoriu și că sunt liber să plec unde voiesc.

După două zile plecam din surghiunul meu de aici unde stătusem doi ani încheiați, umblând și aici printre acești oameni cărora după puterile mele, m-am străduit să le vestesc Evanghelia și mântuirea Domnului meu Isus Hristos.

Am mers pe la toți cei pe care îi cunoscusem în Dropia, începând cu moș Kolenko și mi-am luat un duios rămas bun de la fiecare. Le-am amintit pentru ultima dată tot ce le spusesem despre Jertfa și Dragostea Domnului pentru ei și pentru mântuirea lor, despre care le vorbisem de atâtea ori.

Am avut apoi o neuitată despărțire de ceilalți tovarăși de suferințe cu care o dată și de două ori pe săptămână făcusem pe jos cei 12 km până la miliția din Dropia, pe viscole aspre ori pe călduri dogoritoare, prin ploi ori prin zăpezi - acești doi ani petrecuți aici. Nici față de ei nu rămăsesem dator cu vestirea mântuirii - dar nu îndestul răsunet avuse Vestea Bună în inimile lor răvășite de furtuni. Acum mă despărțeam și de ei ca și de ceilalți de mulți pentru totdeauna.

Ce scurtă este trecerea noastră printre semenii noștri în lumea aceasta! Și cât de însemnat lucru este să ne facem în fiecare zi și în fiecare loc datoria divină pe care o avem noi cei care Îl cunoaștem pe Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos față de fiecare dintre cei cu care suntem. Fiindcă fiecare despărțire și fiecare clipă, poate să ne fie ultima, ori nouă ori lor!

Slăvit să fie Domnul!