Cap. 23 - Şi ultimul 2

„Eu îi mulţumesc durerii că m-a învăţat s-aştept

vremea care-aduce odată răsplătirea celui drept

ca şi vremea ce zdrobeşte pe-ngâmfat şi mincinos

şi să ştiu că vremea asta n-o prea-ntârzie Hristos”.

După o zi şi o noapte de drum ne-am apropiat de noul nostru domiciliu. Înainte de a ajunge la Ciulniţa, ultima noastră gară - a venit în compartimentul nostru un alt gardian care se cunoştea cu al nostru şi l-a rugat să-i facă şi slujba lui ducând mai înainte la o altă staţie pe două femei cu care fusese şi el trimis. El voia să coboare să meargă pe acasă că era de pe aici din partea locului.

Au adus şi pe cele două femei în compartimentul nostru şi astfel am coborât întâi ca să le dea pe ele în primire la miliţia din Lehliu - şi apoi să ne ducă pe noi la Ciulniţa. Pe drumul de la gară până la miliţie, am cărat noi şi geamantanele celor două femei cu care am făcut atunci o dureroasă cunoştinţă. Erau văduvele foştilor mari demnitari Mihalache şi Madgearu - două femei amărâte cu care am putut vorbi despre mântuirea sufletului lor - în scurtul timp pe care l-am avut de mers şi de stat acolo, până când li s-a rezolvat problema lor. Atunci au primit cu multă bunăvoinţă Cuvântul Domnului, - dar mai târziu, nu ştiu ce vor fi făcut. Omul, la necaz zice orice din gură - numai când este vorba de împlinirea promisiunii, atunci se aleg cei puţini care fac, dintre cei mulţi care au zis.

De la gara Ciulniţa am mers pe jos 6 km pe o potecă peste câmp prin lucernă şi porumb până la Dropia. De departe am văzut o mare de porumb din care se ridicau acoperişurile de stuf şi de coceni a colibelor satului aşezat în formă pătrată cu câte trei străzi largi într-o parte şi alte trei în cealaltă, aşezate în formă de cruce. La mijloc erau câteva clădiri mai mari: primăria, şcoala, dispensarul, prăvălia, miliţia...

Gardianul ne-a dus la miliţia care era lângă primărie. Acolo era un ofiţer care ne-a luat buletinele de identitate aplicându-ne pe ele o ştampilă D. O. = Domiciliu Obligatoriu. După ce mi s-a spus că aici nu am voie să mă deplasez nicăieri decât la muncă şi înapoi pe o rază de 12 km, m-a avertizat foarte serios că orice încălcare a dispoziţiei acesteia va atrage după sine o pedeapsă foarte severă.

Am fost repartizat cu domiciliul la locuinţa unui sătean de aici, anume Kolenko. Şi aici voi sta până când îmi voi găsi un alt loc de muncă şi de stat, dar tot pe această rază. În fiecare trei zile sau cel mai târziu în fiecare duminică, va trebui să mă prezint aici la miliţie spre a se convinge supraveghetorul nostru că noi suntem acolo şi că respectăm dispoziţia primită.

Moş Kolenko locuia undeva mai spre marginea satului. Am aflat uşor coliba lui de lut acoperită cu stuf, fiindcă toţi cei pe care îi întrebam îl cunoşteau.

În partea unde locuia moş Kolenko, erau aşezaţi basarabenii, dintre care era şi el - în altă parte macedonenii, în alta sârbii din Banat şi în alta nemţii. De la moş Kolenko am aflat că satul fusese făcut abia de 3-4 ani, de prin 1950-1951, când au fost aduşi aici cei luaţi în câteva nopţi de pe la graniţa cu Serbia, ori dintre alţi refugiaţi sau persoane nesuferite de stăpânire şi de prin alte părţi ale ţării, din Bucovina, din Oltenia, din Ardeal. Atunci s-au înfiinţat aici în câmpia Bărăganului vreo 20 de astfel de sate. Dropia era unul dintre acestea.

Când s-a hotărât strângerea tuturor acestor oameni aici, a fost un lucru mare. Trebuie să se fi lucrat cu mult timp înainte la planurile şi la pregătirea aducerii aici a tuturor acestor oameni luaţi pe neaşteptate noaptea pe la orele 1-2 din casele lor. Moş Kolenko ne spunea că în noaptea aceea au venit doi soldaţi şi intrând în casă i-au spus:

- În două ceasuri fix, trebuie să fii gata să pleci la gară, să fii îmbarcat în vagon. Peste alt ceas, pleacă trenul. Hai gata, cinci minute au şi trecut.

- Aveam numai vaca şi carul. Am pus acolo ce am putut strânge din toată casa şi în două ceasuri eram la gară. Am fost încărcaţi doi într-un vagon, cu văcuţa şi carul cu noi doi, eu şi baba... Casa şi cu tot ce am putut strânge în viaţă mi-au rămas acolo - şi n-am mai văzut nimic din ea de atunci.

Am ajuns aici în luna iunie când încă grâul era verde. Era numai câmpie şi grâu verde cât vedeai cu ochii. Aici locul era parcelat şi la fiecare 15 arii era bătut în pământ un ţăruş cu un număr. Mi s-a arătat aici locul acesta cu ţăruşul şi mi s-a spus:

- Aici e locul tău! Coseşti grâul şi-ţi faci casă. Lemnăria o să ţi-o dea statul, pământul ţi-l pregăteşti singur. E vară, ai timp până la iarnă. Să nu crezi că vei mai merge în altă parte de aici. Îţi faci casă, - ai. Nu-ţi faci casă, - dormi la iarnă afară. Ai înţeles?

Eu sunt păţit, - adăugă el - am mai trăit odată zile de astea când am plecat din Basarabia în Banat şi ştiu că tot ce mi se spune rău, mi se întâmplă. Mi-am făcut un adăpost în pământ, am tras carul deasupra, am legat vaca la car - şi am început să pregătesc pământul pentru construirea colibei. Lemne au început să ne dea de la gară. Le-am adus de acolo cu carul cu văcuţa, trăgând la jug de o parte eu, de o parte vaca. Aşa le-am adus lemnele de acoperiş, geamurile, uşile, tot ce vezi aici. Apoi am acoperit cu coceni de porumb, apoi cu stuf... şi peste două luni, am avut bordeiul acesta gata aşa cum îl vezi.

Alţii au zis: nu rămânem noi aici. Ce să putem face numai din mâini şi din pământ?

Până la urmă au să ne ducă în altă parte, n-au să ne lase să îngheţăm aici! Şi râdeau de mine când eu am luat în serios porunca şi-mi făcusem căsuţa.

- Nu vă înşelaţi - le-am zis. Stăpânirea nu glumeşte! Aici iernăm! Apucaţi-vă mai bine

şi vă faceţi casa până ce este timp frumos. Mai târziu va fi mai greu.

Dar cei mai mulţi nu m-au crezut. Şi-au făcut adăposturi în pământ şi dormeau acolo. Dar la prima ploaie mare, şanţurile lor s-au umplut cu apă, le-au udat toate lucrurile şi prin căsuţe - şi văzând că n-au încotro, - s-au apucat şi ei de lucru cu toţii.

La început ne-au adus apă aici cu o cisternă de la Dunăre, dar apa nu se ajungea nici pentru oameni şi nici pentru animale. Eu deodată cu căsuţa am început să-mi sap şi fântâna aci în locul mai jos de lângă casă. Am săpat singur şi am scos tot pământul în găleată pe cap, până am ajuns la apă. Are 12 metri adâncime. Noroc că aici pământul are straturile aşezate vertical aşa încât pereţii nu se dărâmă, fiindcă n-aveam cu ce să-i zidesc marginile. Aşa avem apă toţi cei din partea asta. Pe urmă au mai făcut şi alţii la fel...

Acum erau peste tot colibe, toate la fel, o cameră, o tindă şi o cămară. Nici un gard nicăieri. Din loc în loc câte un mic acoperiş pe patru stâlpi pentru o vacă ori un cal. Cele mai multe colibe nu aveau nimic decât porumbul crescut până în casă aproape cât ea.

Moş Kolenko şi băbuţa lui m-au găzduit în cameră, iar ei dormeau în tindă. N-am stat la el decât câteva zile, până m-am odihnit puţin după toate cele prin care trecusem. După aceea, într-o zi i-am ajutat să aducă nişte grâu secerat de pe un lot al lui de lângă sat. Iar în altă zi m-am dus să-i ajut să are o altă bucată de pământ. Atunci am văzut cum ară moş Kolenko.

De o parte trăgea vaca, - pe brazdă - iar de cealaltă trăgea el, pe dinafară. De coarnele plugului ţinea baba. Avea peste 50 de ani dar nu era slab. Toată vara umbla fără cămaşă şi desculţ. Avea o piele tăbăcită de soare, de ploi şi de vânturi iar pe sub piele nişte vine ca nişte frânghii. Foarte harnic om. Învăţat cu munca şi cu necazurile, nu cârtea de nimic şi nu spunea niciodată că ceva este prea greu şi că nu se poate. Ce mult poţi învăţa de la astfel de oameni, dar ce puţini pot fi aceştia azi în lume... Priveam la moş Kolenko şi mă gândeam cu lacrimi la bunicul meu din copilărie... Cam aşa era şi el.

După câteva zile am aflat de lucru la un Gostat vecin. Ne-au trimis să prăşim la porumb acum în iulie. Am mai cunoscut acolo vreo cinci aduşi ca şi mine din alte închisori cu D. O. Ne-am însoţit şi am început să prăşim...

Porumbul era mai mare ca noi, soarele cald, pământul uscat, noi toţi slabi şi bolnavi, de-abia ţinându-ne pe picioare. Am întrebat pe brigadierul care ne-a dat de lucru:

- Cât se plăteşte aici norma pe zi la prăşit?

- Zece lei, din care opt vi se opresc pentru masă.

Ne-am străduit să lucrăm cinstit şi cât am putut de mult, până când am văzut că toţi se duceau la masă. Atunci am mers şi noi... Ne-au dat de mâncare cât am vrut. Toţi se uitau la noi ca la cine ştie ce. În sala de mese a mai rămas multă pâine de pe la cei ce mâncaseră. Ne-am apucat să luăm pâinea rămasă şi să mâncăm pe săturate. O, Dumnezeule Bun, ce mare lucru este să ai pâine câtă vrei, pâine ca să te saturi.

Dar sapele fuseseră proaste, iar noi neobişnuiţi, ni se făcuseră băşici în palme de sapă, iar spatele ne ardea fiindcă săpasem prea mult fără cămaşă în soare. Ne-am aşezat toţi la umbra unei căpiţe în trifoiul verde şi nu ne-am mai trezit până seara. Nimeni nu ne-a mai întrebat nici de normă nici de sapă. Am cinat şi ne-am dus la culcare în dormitorul comun al fermei.

Dormitorul era plin de ţigani, tineri şi tinere beţi şi gălăgioşi. Unii cântau, alţii se certau, înjurau, strigau şi chiuiau... Paturile pline de purici. Dar cine putea să doarmă în felul acesta? Ne-am luat păturile şi am mers departe afară pe iarbă să odihnim măcar ceva. Abia am adormit înspre ziuă când s-a mai potolit larma.

După două zile nici n-am mai putut sta aici. Am început toţi să ne căutăm fiecare pe unde puteam altceva de lucru.

Eu am găsit la magazia de alimente a fermei pe gestionarul Ibrahim, un turc cumsecade, care m-a luat la el ca să-l ajut la magazie. Am stat şi acolo trei zile, după care a venit şi acolo o gestionară de la o staţiune experimentală dintr-o localitate vecină Ivăneşti-gară care ne-a invitat pe noi cei ce eram la această fermă şi pe alţii ca noi de la alte ferme promiţându-ne acolo un loc mai bun.

Am mers acolo cu încă cinci. Doi preoţi, un medic, un profesor şi un tipograf. Ei s-au angajat îngrijitori la felurite animale pentru experienţe: preoţii la cobai şi iepuri, profesorul şi medicul la vaci, tipograful la porci. Eu m-am angajat la prăşitul unui hectar de morcovi dintr-o grădină înconjurată din toate părţile cu o fâşie de iarbă verde şi un şir de salcâmi înalţi şi umbroşi.

Două săptămâni am prăşit singur şi am scris când la morcovi când la umbră. Acolo am început să-mi scot şi să-mi limpezesc pe hârtie, gândurile ascunse şi purtate în suflet atâta timp şi ani de când nu mai avusesem răgazul să fac în linişte acest lucru.

Masa o luam la cantina Bazei, iar dormitorul îl aveam împreună cu ceilalţi într-o încăpere de la un capăt al unui grajd. Eram destul de liniştiţi şi de mulţumiţi cu starea noastră. De la supraveghetorul nostru din Dropia primisem ordin să ne prezentăm în fiecare duminică dimineaţa la miliţia din comună, iar uneori ne vizita el la locurile noastre de muncă.

Când terminam de prăşit la morcovi s-a făcut o mişcare deosebită pe câmpul larg din faţa Bazei. Au scos maşini încărcate cu materiale de construcţie cu unelte şi cu o unitate militară de lucru. Un inginer venit de la Bucureşti cu toate acestea, ne-a înştiinţat că se deschide aici un şantier de construcţie pentru lărgirea Bazei Experimentale. Că se vor face aici clădiri, instalaţii, locuinţe, grajduri şi altele. Că vor avea nevoie de mână de lucru, meseriaşi, funcţionari, paznici... Şi prin urmare ne invită şi pe noi cei din situaţia cu D. O. să ne angajăm aici la ce ne putem pricepe să lucrăm.

Mie ca cel mai liber momentan, mi-a propus să mă fac meşter zidar, fiindcă de acest fel de oameni are cea mai mare nevoie acum. Avea un detaşament de muncă şi n-avea meşteri meseriaşi zidari.

- Cum să mă fac eu zidar domnule inginer - i-am zis eu - când nu ştiu nici cum se ţine în mână o mistrie?

- Asta nu-i o problemă - zise el. În mai puţin de un ceas înveţi. Ai să vezi. Totul este să vrei.

A avut dreptate.

Mi-a plăcut totdeauna munca de constructor. Cu aproape 20 de ani înainte, pe când eram în Sibiu cu părintele Iosif - ni se spunea printr-o analogie cu un citat dintr-o veche baladă, că eram o calfă de zidar. De zidar duhovnicesc bineînţeles. Acum ajunsesem un meşter zidar de-a binelea - zidar de cărămizi şi beton.

Primele lucrări care le-am făcut cu echipe de tineri militari care mă serveau, au fost trei mari bazine pentru apa necesară şantierului care începea. După ce au fost săpate în pământ, le-am zidit bine cu cărămidă, le-am tencuit frumos cu mortar de ciment apoi cu bitum topit le-am izolat complet. Când le-am văzut gata - am trăit marea bucurie a primei mele opere de zidărie reuşită. Şeful şantierului a fost deplin mulţumit:

- Ei vezi că am avut dreptate! Acum altele!

Avea anevoie de cuptoare pentru cazanele bucătăriei. De hornuri pentru aceste cuptoare. De sobe de cărămizi pentru încălzit în dormitoare, căci vremea se răcise. Atunci am devenit constructor şi de astfel de lucrări. Dacă n-a fost un alt sobar mai bun, - le-am făcut eu. Şi s-au folosit de ele aşa cum le-am făcut eu, ani de zile după aceea, până când s-a înnoit totul cu altfel de instalaţii.

Din banii câştigaţi acolo şi trimişi lunar acasă, i-am ajutat pe copii la şcoală şi pe părinţi la greutăţile mari prin care treceau şi ei atunci.

Toamna târziu, când nu se mai putea lucra afară - am devenit paznic de noapte la depozitul de materiale al şantierului. Aşa a trecut tot anul 1954.

În anul următor până în iunie am lucrat dulgherie cu bădiţa Dani, încă unul dintre cei veniţi cu D. O. Bădiţa Dani era de meserie sculptor cu şcoala terminată în Italia prin 1925. Era un meşter bătrân şi priceput la toate - aşa că am avut ce învăţa multe de la el.

Acolo, lucrând cu bădiţa Dani şi vorbind cu el despre minunile din artă şi sculptură văzute de el prin Roma şi Italia - am pus la cale înţelegerea că după ce vom ajunge acasă la Beiuş - vom lucra împreună trei monumente de marmură la trei morminte faţă de care simţeam că am trei mari datorii sufleteşti. Mormântul părintelui Iosif de la Sibiu, al fratelui Marini de la Săsciori şi al fratelui Eftimiu Florea de la Beiuş.

Şi într-adevăr cu ajutorul Domnului aceste lucrări le-am încheiat cu bine în anii de după 1964 după eliberarea noastră de prin toate închisorile.

Cu monumentele fraţilor Florea şi Marini am izbutit mai uşor. Le-am lucrat cu bădiţa Dani în atelierul lui de la Beiuş. Le-am achitat şi le-am predat familiilor să le aşeze la mormintele lor. Cu a părintelui Iosif lucrurile s-au complicat şi totul a fost salvat ca printr-o minune. Dar despre asta poate va veni vremea mai târziu.

Acum lucram deci împreună cu bădiţa Dani numai noi doi, la cele mai deosebite lucrări de cofraje: decantoare, ferme, scări spirale - şi câştigam destul de bine pentru noi şi pentru ai noştri - dar şi pentru normator şi şef...

În iunie însă m-am îmbolnăvit grav şi a trebuit să zac săptămâni de zile în baraca dormitor de la şantier.

La începutul lui iulie am obţinut autorizaţia de la ofiţerul nostru să mă duc pentru consult medical la Policlinica din Călăraşi. Acesta m-a trimis la A. S. C. A. R. în Bucureşti. Acolo mi-au confirmat boala gravă de inimă şi mi-au interzis să mai lucrez munci grele. Tocmai atunci ziarele din Bucureşti anunţaseră moartea lui George Enescu, undeva şi el într-un fel de exil în Franţa, cu un alt fel de D. O.

M-a impresionat adânc ştirea aceasta. Încă un geniu al neamului nostru care moare printre străini.

Când m-am întors înapoi, am mai zăcut o vreme şi după aceea n-am mai putut lucra decât ca paznic la şantier, până în primăvara anului viitor, 1956.

În tot timpul acesta am continuat cu stăruinţă munca scrisului meu. Condiţiile grele de suferinţă, de muncă, de singurătate în care trăiam - au dat stărilor mele sufleteşti o tot mai înaltă, mai largă şi mai profundă dimensiune. Părtăşia mea cu Domnul cunoştea stări şi trăiri unice, din care sufletul meu strângea cu lacrimi aurul, argintul şi pietrele scumpe cu care îşi clădea cetatea Cântărilor Sale Nemuritoare pentru Hristos.

Pe lângă şcoala de trei ani şi jumătate pe care o făcusem muncind, învăţând, suferind şi luptând alături de părintele Iosif la plugul şi la altarul de la Sibiu, - şcoala şi altarul anilor de singurătăţi şi lacrimi de prin peşterile şi tunelurile lungi prin care am zăcut şi am trecut de atunci şi până astăzi fără întrerupere, - au fost pregătirile mele spre ceea ce voi avea de spus pentru astăzi, pentru mâine şi pentru vecii vecilor.

Şi pentru că ceea ce va trebui spus mai este încă, - va trebui să mai fie şi ceea ce face ca izvorul acestora să curgă mereu nou, necesar şi proaspăt.

În primăvara anului 1956, din cauza bolii mele de inimă şi reumatism, nemaiputând lucra la şantier, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa. Cele trei luni din primăvara acestui an au fost unele dintre cele mai frumoase şi mai rodnice din viaţa mea. Aveam de păzit un hotar larg cu cele mai frumoase recolte de grâu, de porumb, de trifoi şi de bumbac din câte văzusem. Mă plimbam toată ziua prin aceste miresme şi frumuseţi în raze şi în cântări cereşti, slăvind pe Dumnezeu cu ochii mereu înlăcrimaţi de dragoste şi lumină. Când oboseam de atâta slavă, mă urcam pe jireada uriaşă de paie de la mijlocul acestui paradis fericit. Şi de acolo cuprindeam cu ochii roată toată moşia aceasta peste care eram singurul stăpân, binecuvântat cu aceste frumuseţi ale ochilor şi ale inimii. Şi acolo sus, mai aproape de cer ca de pământ, am scris ceasuri întregi şi zile întregi din aceste trei luni întregi ale primăverii anului 1956, unele dintre cele mai nemuritoare din cântările mele... Ori de câte ori le recitesc îmi aduc aminte că acolo s-au născut când mă desfătam ca într-un rai negrăit de dulce, singur singurel în toată nemărginirea asta plină de miresme, de soare, de ciocârlii şi de îngeri...

În tot timpul acestor doi ani, de la venirea mea în Bărăgan, m-au cercetat mult, foarte mulţi fraţi şi surori din toate părţile ţării. Hotarul meu de pază se întindea până la gara Ciulniţa pe unde treceau toate trenurile care veneau dinspre Bucureşti. Îmi potriveam timpul să fiu acolo pe la sosirea multora - şi astfel aveam prilejul să-i întâlnesc pe toţi fraţii şi surorile care mă căutau. Ce multe bucurii am avut atunci cu cei mai aleşi fraţi din ţară! În stările de vorbă cu ei am aflat la timp despre tot mersul Lucrării Domnului. Am rezolvat împreună cu ei multe probleme grele şi am luat multe hotărâri însemnate pentru bunul mers al lucrului sfânt în care eram prinşi cu toţii.

Dar cea mai mare parte a zilelor frumoase ale acelei primăveri mi-o petreceam acolo sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele mele. Acolo Domnul Dumnezeul meu mi-a dat cel mai mult şi cel mai potrivit timp să citesc şi să scriu.

Cred că un mare şi ales loc în lucrarea de inspiraţie a sufletelor noastre, îl are adesea şi mediul în care ne găsim. Când priveliştea în care îţi înoată sufletul este largă şi frumoasă, când lumina prin care îţi pluteşte gândul este dulce şi limpede - atunci totul îţi este divin şi posibil. Duhul şi inspiraţia nu ţi se târăsc ci zboară. Şi nu faci doar paşi mărunţi pe jos ci umbli pe înălţimi păşind din munţi în munţi. De acolo poţi atât de uşor să comunici cu toate înălţimile şi adâncimile de dincolo şi de dincoace de tine. Cu lumea îngerilor sau cu a lucrurilor. Cu cei din pământ sau cu cei din cer. Cu tainele trecutului sau ale viitorului.

Într-o zi acolo, după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu a lui Voltaire, acel nefericit filozof necredincios din Franţa de acum aproape două sute de ani, - mi s-a luminat şi mai bine marele adevăr şi rost al Judecăţii de Apoi. Cartea pe care o citeam se tipărise în zeci de mii de exemplare mai ales pentru tineret. Şi era plină de tot felul de batjocuri contra Numelui Sfânt a lui Dumnezeu, contra Sfintelor Scripturi, contra Bisericii lui Hristos, contra Maicii Domnului, contra oricărui lucru sfânt.

Scriitorul acestei cărţi murise, putrezise în pământ şi arde în iad de aproape două sute de ani... - Dar cartea aceasta şi alte cărţi ale lui continuă să otrăvească şi să piardă mereu şi mereu de atunci şi până astăzi, milioane de suflete din toate ţările pământului pe unde se răspândesc şi se citesc aceste scrieri ale lui. El a murit, dar lucrarea lui n-a murit odată cu el, ea continuă şi după moartea lui răspândirea batjocurilor împotriva lui Dumnezeu şi otrăvirea altor şi altor suflete tinere şi nevinovate, cu tot ce este mai satanic, mai pierzător şi mai murdar.

O, cât de Drept şi de Înţelept a rânduit Domnul Dumnezeu aşezarea Judecăţii din Urmă, la sfârşitul tuturor vremurilor şi oamenilor. Căci faptele noastre nu mor odată cu noi. Faptele şi lucrările noastre rămân nemuritoare şi harnice, continuând mereu până la Sfârşit prin timp şi prin suflete binele sau răul pe care l-am început noi în vremea scurtă câtă am trăit-o aici. La moartea personală, fiecare dintre noi merge precum este şi normal şi drept - în locul pe care şi l-a pregătit pe când trăia pe pământ, prin faptele şi cuvintele sale. - Ori la slava şi lumina veşnică - ori la ruşinea şi osânda veşnică - după cum este scris şi după cum este drept.

Dar numai judecata personală şi particulară din clipa morţii, încă nu-i de-ajuns pentru că fapta, cuvântul şi exemplul omului sunt nemuritoare ca şi sufletul lui, iar aceste roade ale sale rămase după el duc ori la slavă ori la ruşine, ori la bine ori la rău pe mulţi şi mulţi care vin pe urmele lui până la Sfârşit. Şi numai la Marea Judecată a tuturor de la sfârşitul vremii se va putea vedea cu adevărat cât bine sau cât rău am făcut în lumea aceasta fiecare dintre noi, prin ceea ce am lăsat în urma noastră. Abia atunci se va vedea pe câţi semeni ai noştri i-am ajutat să ajungă la mântuire - şi pe câţi i-am împins la pierzarea veşnică (Daniel 12, 2).

Voltaire - şi toţi cei ca el - sunt acum siguri în osânda veşnică, aşteptându-şi ultima judecată. Desigur că acum, dacă ar mai putea spune ori scrie vreun cuvânt cititorilor lor le-ar zice ca bogatul nemilostiv din Evanghelie: să se întoarcă la Dumnezeu ca să nu mai ajungă nimeni acolo unde sunt ei. Dar acum Voltaire nu mai poate. Acum suferă pe veci de veci chinuindu-se acolo sub urmările necredinţei lui. Şi cred că pe măsură ce opera lui adânceşte din ce în ce mai mult răul în lume, i se adânceşte şi sufletul lui în aceeaşi măsură în focul şi în osânda de care s-a făcut vrednic prin tot ce a făcut el şi a spus când trăia pe pământ.

Iar în Ziua Marii şi Ultimei Judecăţi atât omul cât şi opera sa, cu toate urmările ei, vor merge în faţa Marelui şi Dreptului Judecător. Şi atunci se va descoperi cu adevărat în toată întinderea şi adâncimea lor, urmările faptelor şi cuvintelor fiecăruia dintre noi.

Atunci vor vedea sfinţii apostoli şi mărturisitori ai Domnului cât bine au făcut ei prin cuvântul şi prin scrisul lor tuturor oamenilor şi popoarelor care i-au urmat până la Sfârşit.

Şi se vor bucura cu o bucurie negrăită şi strălucită împreună cu cei ce s-au mântuit ascultându-i şi urmând cuvântul lor.

Dar atunci vor vedea şi scriitorii necredincioşi şi toţi educatorii nelegiuiţi cât de rău au făcut lumii care i-au urmat şi câte suflete au dus ei la nefericirea veşnică prin opera şi exemplul lor blestemat.

Iată de ce trebuie să fie o Judecată Finală! Numai atunci la Sfârşit când se va face suma totală a tuturor urmărilor binelui sau răului fiecărui om, - se va putea vedea cât şi-a strâns fiecare. Şi i se va putea răsplăti apoi pe veşnicie cu adevărat după merit.

Din aceste frământări au ieşit atunci versurile poeziei O om, ce mari răspunderi ai...

Unul din marile şi permanentele mele gânduri a fost să caut şi să ajut suflete noi şi tinere să vină la Domnul. Apoi oriunde mi s-a părut că se iveşte o rază de talent de poet şi cântăreţ, o scânteie de inspiraţie, să-i ajut sufletului aceluia să se ridice, să se înflăcăreze, să se încreadă în harul lui Dumnezeu şi să se realizeze în Hristos pentru Lucrarea Sa. Astfel în râvna mea fără nici o reţinere, n-am cruţat niciodată nici laudele şi nici mijloacele pe care le-am avut la îndemână pentru a-i ajuta pe cei la care se părea că văd o speranţă pentru aceasta.

Am anticipat astfel prea mult şi faţă de prea mulţi. În speranţa că am găsit o piatră scumpă am început să laud prea grăbit ceva care s-a dovedit curând că nu era decât o netrebnică piatră de poticnire... Ce greu şi ce dureros m-a înşelat buna mea credinţă şi entuziasta mea dragoste pentru găsirea unui talent cinstit şi curat. Pentru descoperirea unui îndrumător vrednic. Pentru ridicarea unui stegar corespunzător scopului şi frumuseţii acestei minunate oştiri a lui Hristos.

Toţi nădăjduim. Ştim că gândurile Domnului nu sunt gândurile noastre şi că El a pregătit cu înţelepciune şi cu putere totul. Lucrarea Oastei este a Lui. Şi pentru Numele Lui care este în numele ei, El va lucra pentru ea, pregătindu-i cum numai El ştie când şi pe cine, să-i încredinţeze steagul ei cel mai frumos.

Planurile Domnului sunt totdeauna mai bune şi decât cele mai bune planuri ale celor mai buni copii ai Lui. Iată, după pierderea lui Iuda, cei 11 apostoli rămaşi s-au grăbit şi au căutat să afle pe unul care să-l înlocuiască în apostolia din care căzuse el. Până la urmă ei au ales pe Matia. Dar despre Matia nu se mai aude nimic după aceea prin Scripturi.

Peste alegerea lor a venit însă cu totul altfel, alegerea Domnului, care l-a chemat la slujba aceasta pe Pavel. Iar sfântul apostol Pavel umple după aceea toată Scriptura şi toată istoria Lucrării lui Dumnezeu cu strălucire şi biruinţe.

Aşa ştie să lucreze Dumnezeu. Aşa va şti să lucreze El şi în viitor. Dar noi facem mereu experienţa, şi ori de câte ori o luăm înaintea Domnului, anticipând lucrurile şi speranţele în oameni, făcându-ne iluzii - secerăm mereu numai dureri şi adunăm mereu numai deziluzii.

Uneori îmi fac grele mustrări pentru naivitatea şi uşurătatea cu care i-am lăudat pe mulţi. Poate că tocmai aceasta i-a făcut să se creadă că sunt nespus mai mult decât erau în realitate. Importanţa pe care le-am dat-o - şi am făcut şi pe alţii să le-o dea, - i-a depăşit. Pe urmă au început să-şi piardă orice bun simţ în purtare, orice proporţie a măsurii şi orice cumpătare în orientarea lor. Până ce s-au prăbuşit pe totdeauna în nimicnicia din care fuseseră ridicaţi prea repede şi prea sus. Dar Domnul ştie că eu am făcut-o asta din dragoste şi din grija pe care o aveam faţă de viitorul Lucrării Sale. Şi din dorinţa sinceră de a ajuta pe oricine părea că are o râvnă sinceră faţă de Hristos. Mai ales pe tinerii lipsiţi. Pentru că nu am uitat niciodată cât bine mi-a făcut şi mie acela care m-a ajutat să ies la lumina lui Hristos din întunericul unde aş fi rămas necunoscut şi pierdut pe totdeauna, fără acest ajutor.

Şi ştiind aceasta, poate Domnul mă va ierta de răul care dintr-o prea bună dorinţă l-am făcut. Am crezut că nu trebuia să aşteptăm noi evenimente ca să vină ele spre noi, ci noi să mergem spre ele. Am crezut şi ne-am grăbit ca să le întâmpinăm înainte de a porni. Astfel am scuturat mulţi pomi înainte de a aştepta să li se coacă roadele spre a vedea cum sunt.

Şi de aceea ne-am strepezit dinţii cu multe roade sălbatice, crezând că sunt roade bune.

O, ce învăţătură însemnată trebuie să tragem din aceste amare experienţe! Din toată inima şi cu toate mâinile trag de acest semnal de alarmă şi de aceste clopote de primejdie.

Dar nu numai noi trebuie să învăţăm ceva din toate acestea, ci mai ales ei, cei care au înşelat buna noastră credinţă a tuturor. Iată, acum se găsesc întocmai ca nişte epave aruncate de apele tulburi în care s-au scufundat, în afara Lucrării minunate a Domnului, care i-au făcut cunoscuţi, dar de care n-au fost vrednici. Şi cine mai ştie încă ce le va mai face Dumnezeu pentru faptele lor, de acum înainte.

Cine are urechi de auzit şi minte de înţeles - să audă şi să înţeleagă, atât de dincoace cât şi de dincolo de bară.

Se apropia astfel 2 iulie 1956, când se împlineau cei doi ani de când fusesem adus aici în D. O. Mă pregăteam pentru a treia împlinire şi ultima - a înştiinţării acestui II - în care eu înţelesesem doi ani.

Eram în aşteptarea schimbării situaţiei mele, când din nou o altă înştiinţare veni să mă încredinţeze că după încheierea acestei încercări, o alta şi mai lungă ca aceasta va urma nu peste multă vreme.

Mi-am plecat şi mai adânc inima în faţa hotărârii Domnului şi Dumnezeului meu, încredinţându-mi deplin soarta în Mâinile şi Voia Lui. Nu eram eu oare un om salvat de la atâtea morţi, datorită numai harului Său? Acum dacă încă mai trăiesc, nu este oare datorită tot numai bunătăţii Lui? Oare viaţa aceasta pe care o mai trăiesc nu este ea a Lui? Viaţa cea care fusese a mea se sfârşise demult, atunci când trebuia să fi murit în copilărie prin atâtea primejdii. Sau pe front unde muriseră atât de mulţi dintre camarazii mei. Ori în spitalele unde zăcusem fără cunoştinţă. Ori în închisorile de până acum. Ori în primejdiile şi mizeriile din lagăr şi de la muncile pe unde muriseră lângă mine atât de mulţi dintre cei cu care eram alături...

Acum în starea în care mă găsesc, cu numărul meu de zile lăsate de mila Domnului şi Dumnezeului meu, putând fi încheiat oricând, şi cu paşii pribegiei mele putând fi opriţi oriunde, - ce mai pot să aştept eu? Pot tot aşa de bine să mai trăiesc oricât - cum pot şi să mor mâine sau astăzi.

De aceea eu trebuie să fiu gata la orice şi oricând.

Fie! Facă-se întru totul numai Voia Domnului şi Dumnezeului meu. Dacă voi trăi oriunde şi oricând, Îl voi lăuda pe Domnul trăind. Dacă voi muri, Îl voi lăuda murind. Dacă voi fi liber, Îl voi sluji pe El în libertate, dacă voi fi iarăşi închis, Îl voi sluji în închisoare.

Dacă voi fi sănătos Îl voi mărturisi până unde mă va lărgi El, dacă voi fi bolnav Îl voi mărturisi până unde mă va strâmtora.

Doamne Isuse, Dulce Isuse, Drag Isuse, Bun Isuse - eu sunt şi rămân al Tău, numai al Tău pe totdeauna, fie că Tu vrei să trăiesc fie că vrei să mor. Ajută-mi Te rog să Te pot sluji şi slăvi cu vrednicie până la capătul vieţii mele, ca să pot vedea cu vrednicie Faţa Ta Strălucită şi binevoitoare. Şi feţele strălucite şi binevoitoare ale sfinţilor mei înaintaşi, între care doresc să fiu şi în pământ şi în cer...

Aşteptam ziua de 2 iulie când se împlineau cei doi ani, - încredinţat că ceva se sfârşeşte - şi mă bucuram. Dar după noua înştiinţare, eram tot aşa de încredinţat şi că o nouă perioadă zbuciumată va începe. Şi în adâncul bucuriei mele simţeam că se lasă ceva greu şi necunoscut.

Aşa se şi întâmplă. Pe ziua de 2 iulie am fost chemat la ofiţerul nostru de securitate din Dropia care mi-a adus la cunoştinţă că pedeapsa mea se expirase, că mi s-a ridicat domiciliul obligatoriu şi că sunt liber să plec unde voiesc.

După două zile plecam din surghiunul meu de aici unde stătusem doi ani încheiaţi, umblând şi aici printre aceşti oameni cărora după puterile mele, m-am străduit să le vestesc Evanghelia şi mântuirea Domnului meu Isus Hristos.

Am mers pe la toţi cei pe care îi cunoscusem în Dropia, începând cu moş Kolenko şi mi-am luat un duios rămas bun de la fiecare. Le-am amintit pentru ultima dată tot ce le spusesem despre Jertfa şi Dragostea Domnului pentru ei şi pentru mântuirea lor, despre care le vorbisem de atâtea ori.

Am avut apoi o neuitată despărţire de ceilalţi tovarăşi de suferinţe cu care o dată şi de două ori pe săptămână făcusem pe jos cei 12 km până la miliţia din Dropia, pe viscole aspre ori pe călduri dogoritoare, prin ploi ori prin zăpezi - aceşti doi ani petrecuţi aici. Nici faţă de ei nu rămăsesem dator cu vestirea mântuirii - dar nu îndestul răsunet avuse Vestea Bună în inimile lor răvăşite de furtuni. Acum mă despărţeam şi de ei ca şi de ceilalţi de mulţi pentru totdeauna.

Ce scurtă este trecerea noastră printre semenii noştri în lumea aceasta! Şi cât de însemnat lucru este să ne facem în fiecare zi şi în fiecare loc datoria divină pe care o avem noi cei care Îl cunoaştem pe Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos faţă de fiecare dintre cei cu care suntem. Fiindcă fiecare despărţire şi fiecare clipă, poate să ne fie ultima, ori nouă ori lor!

Slăvit să fie Domnul!