Cap. 25 - Al șaptelea foc
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Eu voi mulțumi de-a pururi Dumnezeului Slăvit
că în felul cel mai crâncen mi-a fost dat ce-am limpezit
că-n văpaia cea mai albă mi-am primit al Slavei In
- numai ce-am cules de-acolo are-n el ceva divin...”
Amenințarea din 4 noiembrie, nu întârzie să se arate. Când omul bun promite răul - să nu te temi, fiindcă el nu se ține de promisiune, să-l crezi numai când promite binele, căci atunci se ține. Când omul rău promite binele, să nu-ți faci nădejdi căci el nu se ține de promisiunea lui. Dar când îți promite răul, păzește-te, căci atunci se ține.
S-a ținut de promisiunea lui și Alexandru Drăghici întocmai cum a amenințat. Și fiecare dintre subalternii lui din țară s-au ținut; după zelul său, la cele dintâi porunci, se grăbiră să sară asupra fraților și a adunărilor noastre.
A fost alcătuit un plan de arestări pe țară, apoi pe regiuni pentru ridicarea și condamnarea fraților. Uneltele vânzătoare dintre noi deveniseră harnice, dând note informative cât mai amănunțite de care era nevoie la întocmirea dosarelor noastre de condamnare.
Astfel începând chiar din luna următoare, de Sărbătorile Nașterii Mântuitorului, de Anul Nou și Bobotează, urmară valuri după valuri să vină la noi știrile despre arestări de loturi de frați pe regiuni: Timișoara, Craiova, București, Galați, Suceava, Bacău, Sibiu, Cluj, Hunedoara.
Zeci și sute de frați, până și surori, până și fete.
Mă așteptam în fiecare clipă să vină uliul să se repeadă și asupra mea, fiindcă vedeam mereu cum mi se dau târcoale tot mai apropiate. Dar așa ceva era normal acum și mă miram de ce se întârzie totuși atât de mult.
Mă mutasem la Călanul Mic și aflasem un serviciu modest la un depozit de materiale. Cel care îmi vânduse casa îmi cerea mereu rata care o datoram de început, iar cel căruia îi vândusem eu - mă tot amâna, fără să-mi dea nimic.
Am fost silit să merg să mă împrumut la singura familie unde îndrăzneam, familia sorei Marița și fr. Vasile din Comănești.
Încă de la plecarea de acasă am observat că sunt urmărit. Pe tot timpul și drumul la Comănești - la fel.
În ziua următoare seara, era 13 martie, la coborârea din tren, am fost înconjurat cu țipete și fluierături, apoi prins ca un făcător de rele și dus între patru inși până acasă. Era pe la ora unsprezece noaptea când mi se făcea percheziție, iar pe la ora unu eram dus la Călan de unde dimineața am fost dus la Deva.
Mi s-a confiscat tot ce aveam în casă, cărțile, Biblia, manuscrisele... Până și cei zece mii de lei în numerar luați cu chitanță de la familia din Comănești.
- Fără să mi se mai înapoieze apoi din toate nimic niciodată.
În dimineața următoare, venise după mine la Deva o mașină de la Cluj. Am fost urcat între doi și dus acolo unde urma să se facă ancheta și judecata noastră a celor ce fusesem considerați mai vrednici ca să facem parte din lotul pe țară. Aceasta poate pentru că în ultimii doi ani eu locuiam la Cluj unde activasem mai mult, atât eu cât și Pop Al. cel harnic și potrivnic. Nu știu cum s-a făcut dar căpitanul care mă ducea de la Deva, așezat pe scaunul mașinii lângă mine, tot timpul drumului până la Cluj a dormit frumos cu capul pe umărul meu. N-am înțeles niciodată de ce a făcut el aceasta.
La securitatea din Cluj am fost depus pe fundul celui mai adânc coridor al beciului subteran. Apoi a început îndată ancheta cea lungă și grea a celor opt luni de zile și nopți, din martie până în noiembrie 1959, - când am fost judecați și condamnați.
Aici am trăit cele opt luni de zile clipă de clipă și pas de pas, cumplitul calvar al celor mai lungi și mai grele anchete de până atunci, fiindcă dacă până acum de câte ori fusesem luat și dus, aveam să răspund doar pentru mine însumi, acum trebuia să răspund pentru alții.
La trei zile după aducerea mea la Cluj, - se făcea percheziție și la casa de la Sânicoară unde ne aveam toate lucrurile, fiindcă nu ni le dusesem încă la Călanul Mic. A confiscat absolut totul, haine, lenjerie, mobilă, toată sărăcia ce o aveam. Apoi cărți, obiecte, manuscrise. Și în urmă casa, grădina, totul.
Din toate, nici până astăzi nu ni s-a mai înapoiat nimic. Și niciodată, niciodată, nimic.
Anchetatorul pe mâna căruia ajunsesem să fiu dat, ne cunoștea atât de bine pe toți frații și toate cele ce le făcusem în ultimii doi ani, încât de la început mi-am dat seama cât se poate de clar că omul acesta ne urmărise tot timpul și cu toată grija, pe fiecare și pe toți.
De asemenea și că Pop unealta lui de urmărire a noastră, fusese foarte harnic. Dumnezeu să aibă milă de ei, când și ei vor cădea în Mâinile Lui.
Mai târziu am aflat că în adevăr acest căpitan făcuse slujba de șef de post la miliția din Feleac, în acel timp când Șandor Pop se zicea că face și el acolo slujba de învățător.
Din prima zi, anchetatorul nostru mi-a și spus:
- Domnule Dorz - ați fost dat în mâinile mele. N-are nici un rost să vă faceți iluzii. Trebuie să știți că noi cunoaștem totul despre voi toți. Eu trebuie doar să stabilesc gradul de vinovăție al fiecăruia dintre voi. Așa că vedeți, orice ați încerca, rezultatul va fi tot același.
- Și dv. sunteți în Mâinile lui Dumnezeu, toți suntem în Mâinile Lui - am răspuns eu încet și liniștit, privind în ochii lui. Faceți ce trebuie să faceți.
Părându-i-se probabil că prima noastră întâlnire și începutul discuțiilor noastre n-a fost potrivit cu atitudinea pe care trebuia s-o ia el de la bun început - și vrând să ocolească alunecarea vorbirii noastre pe un altfel de făgaș, - luă îndată o înfățișare aspră și îmi porunci dur:
- Stai acolo la masă! Vei răspunde numai ce te voi întreba eu și fără să-mi mai vorbești despre Dumnezeu și despre Hristos. Despre asta ai vorbit până acum destul și prea mult, altora. Acum va trebui să dai aici seama pentru toate astea.
Așa începu pentru mine lungul șir de zile și nopți de întrebări și răspunsuri scrise cu rost și fără rost, la obiect și în afară, pe zeci și sute de pagini...
În celulă cu mine mai erau când doi, când trei, când patru, cinci și chiar șase deținuți. Fiecare cu câte altceva. Nu erau băgați împreună niciodată doi din aceeași învinuire. Unii erau aici pentru politică, alții pentru sabotaj, pentru frontieră, pentru aur, pentru felurite crezuri religioase interzise. Din când în când făceau schimburi prin celule, mutându-i și împrăștiindu-i pe cei ce fuseseră un timp împreună. Probabil spre a nu se prea împrieteni unii cu alții. Mai probabil însă pentru a putea fi băgați printre cei închiși, oameni ai anchetei, care prefăcându-se prieteni cu cei anchetați, căutau să afle de la ei diferite lucruri pe care nu le declaraseră la anchetă. Aceștia apoi când erau scoși, le dezvăluiau dând pe cel care se încrezuse în ei și căzuse în mreaja lor - pe mâinile celui ce-l ancheta. Erau unii la care nici nu te puteai gândi că sunt iscoade. Ce lucru îngrozitor - și ce păcat de moarte! Să ajungi să vinzi pe semenul tău, care și așa este destul de chinuit, spre a fi chinuit și mai mult!
Când se deschidea ușa celulei, pentru ca cineva să fie scos sau băgat - cu toții trebuia să ne întoarcem imediat cu fața la peretele din fund. Dacă cel care deschidea făcea psst - trebuia să ne întoarcem cu toții imediat cu fața la ușă, pentru ca el să aleagă pe acela de care avea nevoie să-l ia la anchetă. Dacă nu-l cunoștea, întreba în șoaptă:
- Care ești... cutare?
Dar în curând paznicii începură să ne cunoască pe toți.
De la început am aflat că celor ce veneau să ne ia, li se zicea uliul. Îndată deci ce se simțeau apropiindu-se pași, - unul șoptea speriat - Uliul! Într-adevăr ușa se deschidea, uliul se uita peste noi ca peste niște pui speriați închiși în cușcă, dintre care el își alegea pe care voia, îi întindea ochelarii cei negri pe care totdeauna îi avea în mână și îi zicea:
- Ia-i!
Luai ochelarii care erau niște petice negre de piele sau pânză groasă, legați cu un elastic pentru a ne acoperi cât mai strâns ochii, spre a nu vedea nimic pe unde ești dus. Îi apăsai bine peste ochi, apoi puneai mâinile la spate și te lăsai înhățat, împins, oprit, dus până unde trebuia să te ducă. De obicei uliul se grăbea și atunci trebuia să treci peste praguri nevăzute de care te loveai, scări pe care călcai în gol sau te împiedicai în plin, uși ce trebuia să le izbești cu capul ori cu umerii. Aveai uneori capul plin de cucuie, ori genunchii plini de vânătăi. De multe ori, chiar uliul se distra făcând în așa fel încât loviturile să fie cât mai dese și mai multe. Atunci tot el se prefăcea furios:
- De ce nu ești atent boule? Și te mai izbea și el încă o dată.
Necunoscându-i după numele lor adevărat pe nici unii dintre acești supraveghetori ai noștri, cei închiși începură să-i boteze ei înșiși, după inspirația sau după întâmplările lor, pentru a-i cunoaște și vorbi despre ei.
Erau printre ei și oameni buni, și oameni răi, de altfel ca peste tot. Unii te tratau omenește - atât cât puteau. Alții te tratau sălbatic, ca niște fiare, nici măcar după legea aceasta de aici ci după răutatea inimii lor, mult mai rea.
Am văzut că slujbașul-om, se poartă întotdeauna după omenia legii, iar slujbașul-fiară se poartă după cruzimea ei. Am văzut că legea nu este rea în ea însăși ci în aplicarea ei. Și aplicarea o face omul și depinde de om. Și omul răspunde în fața lui Dumnezeu și a conștiinței sale de felul cum aplică ceea ce are libertatea să aplice după cât este puterea sa.
Și am văzut că în cea mai mare parte omul este rezultatul educației care i s-a făcut, începând cu cei șapte ani de acasă. Deci, începând cu mama, cu primul educator pe care îl are orice om.
Ce mare lucru este educația religioasă în familie - se vede mai ales în astfel de locuri. Fiul pe care îl crește o mamă poate va deveni un astfel de slujbaș cum sunt aceștia, de la anchetator până la paznic. Și tot felul său de a se purta cu semenii căzuți pe mâinile și sub cheia lui - va fi în cea mai mare măsură așa cum l-a format mama lui. Dacă ea, mama sa - și el, tatăl lui - și-au crescut copilul lor să fie om - atunci el om va fi. Atunci și Dumnezeu și oamenii vor binecuvânta odată pe omul acesta și pe mama care l-a crescut să fie om și nu fiară.
Dar dacă el va fi fiară și nu om, atunci atât oamenii care vor avea de a face cu el, cât și Dumnezeu îl vor blestema nu numai pe el, ci împreună cu el și pe mama lui și pe tatăl său care l-au făcut fiară și nu om.
O, de câte ori am gemut, prin anii aceia grei și mulți și crânceni, - ce bine ar fi fost dacă poporul nostru ar fi avut mai mulți fii de oameni decât pui de fiare. Atunci chiar dacă legile erau cum erau, ei le-ar fi aplicat omenește - iar grozăviile s-ar fi săvârșit mai puțin!
De la oamenii care treceau pe la noi prin celulă am aflat că aproape în fiecare dintre cele câteva zeci de celule câte mai erau pe sub pământul acestei clădiri care apăsa asupra noastră, era câte un frate din lotul nostru pe țară. Am auzit numele multora dintre ei - și nu înțelegeam ce rost avusese să-i bage pe mulți în acest lot care totuși se presupunea că ar trebui să-i cuprindă într-adevăr numai pe cei mai însemnați și mai importanți atât prin activitatea cât și prin starea lor. Dar n-a fost așa ci s-a făcut o amestecătură de tot felul, desigur pentru a se crea cât mai multe compromisuri. Altfel, dacă ar fi fost aleși doar cei cu o comportare serioasă și demnă, mai ales la desfășurarea procesului, - dar și înainte și după aceasta - felul cum ne-am fi înfățișat ar fi fost altul. Și atunci ar fi stânjenit mai mult pe cei care au știut să prevadă totul.
Dar de ce oare mai vorbesc eu în felul acesta, când sunt bine încredințat că nimic nu s-a întâmplat fără cunoștința și îngăduința mai dinainte a lui Dumnezeu? Nu mi se spusese oare și mie mai dinainte cu mult acestea și nu le știu eu oare bine, din experiențele celelalte!
Dumnezeu le-a îngăduit toate ca să fie așa. El a îngăduit ca eu să mă mut de la atâta depărtare tocmai aici, lângă Cluj. El a făcut ca și cel prin care vom fi vânduți să fie adus și el de la altă depărtare tot aici. Zeci de amănunte din toată desfășurarea celor pregătite, mă încredințează acum că toate erau pregătite mai dinainte ca să fie așa nu în primul rând de oameni, ci în primul rând de către înțelepciunea lui Dumnezeu care avea tocmai prin aceste cerneri care se anunțau lungi și grele - o mare lucrare de curățire și de orientare care trebuia să fie făcută în vremile astea și în locurile acestea, printre noi.
Așa am aflat și despre Pop Al. că este și el pe aici, într-o celulă apropiată. Cineva care era în celula în care fusese băgat el chiar în clipa arestării, spunea despre el cât de ciudat se comportase.
Când îl băgase în celulă el le povestise că îl luaseră de la gară, pregătit să meargă undeva prin Banat la o nuntă. Tocmai își cumpărase biletul când doi l-au luat, l-au suit într-o mașină și l-au băgat direct în celula asta.
- Era foarte nervos și nerăbdător - ne spunea omul. Nu mai avea astâmpăr. Trebuie să fie o greșeală cu mine - zicea el foarte agitat. Nu se poate, trebuie să fie o greșeală. Eu credeam că mă vor duce în altă parte și nu aici. Doar eu am colaborat cu ei - cum să mă aresteze pe mine? - Desigur, cineva are să mă întrebe ceva și neavând timp momentan m-a adus să aștept aici pentru câteva minute. Dar nu se poate, trebuie să vină să mă ia de aici. Am și biletul de tren trebuie să ajung neapărat acolo la nuntă. Acum voi pleca cu trenul următor... Și iarăși bătea în ușă ca să fie scos la comandant...
- Noi zâmbeam - spunea omul - mirați de naivitatea lui - și i-am zis: Liniștește-te domnule, nu-i nici o greșeală cu dumneata. La nunta aia n-ai să mai ajungi niciodată. Dumitale ți se pregătește acum o altă nuntă, ai să vezi!
- El nu voia să ne creadă nici să se liniștească. L-am lăsat în pace. Ne și temeam de el, dacă ne spunea că el a colaborat cu ei...
Mă miram și eu cum de l-au luat și pe colaboratorul de care se folosiseră atât de bine.
Dar cei cu care eram - și care cunoșteau mai bine decât mine felul în care se procedează la arestarea celor care sunt mai mulți într-un lot - mi-au spus că atunci deodată cu cei din lotul acela, îl arestează și pe cel care a fost iscoada și vânzătorul lor. În primul rând pentru a acoperi în fața lumii pe vânzător. Apoi pentru a-l folosi chiar și prin închisoare spre a afla de la el ce vorbesc ceilalți. Iar în al treilea rând, pentru că afară nemaiavând nici o nevoie de el, nu numai că n-au nici un fel de respect pentru el ci chiar se tem că i s-ar putea trezi cugetul ca lui Iuda - și ar putea începe să spună și să strige că a păcătuit vânzând sânge nevinovat... Dar așa, dacă este pus și el să sufere, ar putea să-și afle un rost și o amăgire de prestigiu a conștiinței sale că suferă și el pentru Hristos la fel cu acei pe care i-a vândut. Iar aceasta nu-l lasă să se prăbușească în netrebnicia sa nici în ochii săi și nici în ai altora.
Ce bine știu fiii veacului acestuia să stoarcă din fiecare situație până la ultimul strop de avantaj pentru scopurile lor.
Sinedriul din Ierusalim nu mai avea nevoie de Iuda, fiindcă Hristos era condamnat de ei la moarte - și prin urmare nu mai aveau nevoie de vânzătorul Lui. Dar noi nefiind încă condamnați la moarte, de al nostru vânzător va mai fi nevoie. Nu ușor se mai poate găsi altul chiar atât de potrivit pentru slujba aceasta ca el. Așa că chiar dacă mai face și greșeli meritele lui le scuză față de ei.
Dar tot în planul Domnului a fost îngăduit și lucrul acesta. Trebuia și aici să se împlinească Scriptura.
Lucrarea Oastei era Lucrarea lui Dumnezeu. Temelia ei era Hristos și materialul cu care trebuia să se lucreze era aurul, argintul și piatra scumpă - după cum este scris. Fiecare lucrător trebuie să ia seama bine nu numai ce clădește deasupra dar și CUM clădește. Schimbul întâi din lucrătorii care puseseră temelia, clădiseră atât de frumos pe Temelia lui Hristos, prin călăuzirea și inspirația Duhului Sfânt. Schimbul al doilea continuase la fel, deși în timpul lor au bătut mari furtuni peste această Lucrare. Dar acum în acest al treilea schimb, a treia generație de lucrători, începuseră o mare parte dintre ei să lucreze rău. Nu numai că lepădaseră Planul lui Dumnezeu după care lucraseră cei dintâi lucrători - dar renunțaseră și la acele adevăruri de credință la acele lucruri de valoare sfântă și durabilă cu care zidiseră înaintașii noștri.
- Și împrumutaseră alte convingeri și alte valori, străine și nepotrivite de pe la alții cu care niciodată n-ar fi trebuit să ni le schimbăm.
Acum vraiștea și dezorientarea și amestecătura și dezordinea, ajunseră foarte departe
și foarte sus. Duhurile și lucrătorii acestora lucrau cu foarte multă hărnicie, grăbind nimicirea totală. Contrar numelui, în Oastea Domnului se pierduse orice disciplină, orice cadență
și orice aliniere. Prea mulți făceau ce voiau. Umblau cum le plăceau. Credeau și învățau după cum auzeau de o zi la alta sau de la un străin la altul.
Și nu se mai putea merge în felul acesta! Din pricina Numelui Său Sfânt, Domnul
și Conducătorul Oastei a pornit să facă ordine și lumină în ea prin cernerea și focul acesta. Și cernerea trebuie să se facă și focul trebuie să ardă până când se va alege tot ce se mai poate curăți. Și tot ce nu se mai poate... Ca să rămână curată ideea ei.
Omul pus să-mi stoarcă sufletul în anchetele grele de zi și noapte care continuau aproape neîntrerupt - se purta cu mine din ce în ce tot mai aspru. Nu știu care dintre cei 25 de frați arestați în lotul nostru și care erau închiși prin beciurile astea, declarau tot felul de lucruri grele și neadevărate despre Lucrarea Oastei, despre unii dintre frați, despre scopurile noastre. Bineînțeles că nu puteam recunoaște nimic din ceea ce arunca bănuieli rele asupra Oastei, care era curată până în străfundurile ei.
De asemenea nu puteam recunoaște nici despre frați ceea ce nu știam. Noi lucrasem cinstit și pe față în tot ce vorbisem și umblasem. Nu ne era nici frică și nici rușine în fața nimănui de ceea ce știam că am făcut. Dar erau o mulțime de învinuiri neadevărate pe care nu le puteam recunoaște - și din cauza acestora aveam atât de multe de pătimit.
Ancheta avea tot interesul să ne constrângă ca să strângă tot felul de învinuiri împotriva noastră, spre a ne încărca la proces cu cât mai multe și mai grele fapte. Și cum eu eram socotit vinovatul principal în toate, se înțelege că asupra mea se concentra presiunea cea mai mare. Cei mai mulți din lotul nostru care erau oameni foarte simpli și slăbuți în toate privințele, unii chiar infirmi atât trupește cât și sufletește, se comportau atât de nechibzuit, încât creau o mulțime de neajunsuri. Ei credeau că vor scăpa dacă aruncau și partea lor asupra altora, milogindu-se și dezvinovățindu-se că n-au știut, că n-au vrut, că n-au cunoscut... După fiecare dintre aceștia, eram luat eu ca să recunosc tot ce spusese el și tot ce voia anchetatorul. Unele puteam să le recunosc fără greutate, ele se refereau la mine. Altele însă care se refereau la alții ori la Lucrarea Domnului, firește că nu le puteam... Îi spusesem anchetatorului de la început:
- Vedeți bine că în ce mă privește pe mine nu mă dau în lături de la nici o pedeapsă. Puteți să mă înfășurați cu câte lanțuri vreți, nu vreau să nu mă las legat, dar pe alții eu nu-i pot da să fie legați - orice ar fi să sufăr eu.
Și nici nu i-am dat.
- Nu vezi că ești un prost, dacă procedezi așa? - îmi zise el într-o zi. Iată ce părere au frații tăi despre tine. Citește ici declarația unuia, ca să vezi și să nu-ți închipui că ei te consideră cine știe cum. Prea te-ai încrezut în toți - și te mai încrezi și acum. Iată, citește!
Și îmi arătă o declarație scrisă în care un rând era subliniat cu roșu... da, l-am crezut pe Dorz că este un înger, dar m-am convins că este un înger cu aripi de lut...
- Foarte rău că m-a crezut înger. El mă consideră deci și acum tot un înger... Prea mult, se înșală și acum, nu sunt decât un biet păcătos. Fratele acesta a scris despre mine prea frumos.
- Vrei să-ți arăt și altceva, mai puțin frumos?
- Îmi e indiferent. Eu nu caut aici să-mi arăt valoarea persoanei mele. Vreau să se vadă faptele și scopurile vieții mele, dacă au fost cinstite sau nu. Dacă au fost folositoare sau nu. Dacă sunt vinovate sau nu.
- Avem vreme să le descoasem pe toate fii sigur. Vei sta tu aici mult și bine. Are ancheta metode cum să desfacă firele voastre oricât ar fi de bine ascunse.
Știam într-adevăr că are metode destule și cumplite cum să facă pe oricine să declare tot ce avea nevoie învinuitorul nostru pentru dosarul de condamnare, căci auzeam de jos, din beciul nostru, vaietele și izbiturile care se petreceau mai totdeauna prin camerele de anchete. Dar îmi încredințasem viața în Mâinile Domnului și nu-mi mai păsa prea mult câtă vreme mai trăiesc. Doream numai și mă rugam să nu cad în ispită.
Mâncarea era foarte puțină, odihnă nu aveam deloc iar starea mea se înrăutățea de la zi la zi. Eram aici de atâtea săptămâni, fără aer, fără hrană, fără liniște și stam pe un pat de beton, care trăgea toată puterea și sănătatea câtă mai era în mine. Mâna stângă pe care căzusem înainte de arestarea mea, începu să mă doară din ce în ce tot mai rău. Osul fusese plesnit, iar acum din cauza slăbirii, a frigului și a umezelii din ciment, durerile începură să-mi vină violent și continuu. Toate acestea mă slăbiseră în așa hal încât ajunsesem iarăși să nu mai văd, dinții mi se clătinau toți că puteam să-i scot cu mâna. Inima îmi producea amețeli, sufocări, palpitații și uneori mi se întunecau ochii de tot și capul începea să-mi vâjâie și să se învârtă, picioarele mi se umflaseră și toate încheieturile îmi provocau dureri ascuțite și arzătoare.
Ancheta devenise aproape cu neputință de suportat... Simțeam că mă apropii de perioada cea mai grea. Se căutau învinuiri tot mai grele pentru Frățietatea Oastei Domnului. Păcatele și nechibzuința unora care fuseseră niște exaltați și aventurieri - și care la un moment dat au avut vreo atingere cu Oastea, în trecutul ei sau al lor - erau acum generalizate și aruncate asupra întregii Lucrări, căutându-se a o înfățișa în cel mai urât și mai neadevărat fel. Din pricina celor unul sau doi care făcuseră politică vinovată cândva, după ce au fost dați afară dintre noi... ori a altora care făcuseră înainte de a veni între noi, - erau acum învinuiți cu toții în modul cel mai grav iar eu care trăisem să-i cunosc atât pe unii cât și pe alții, trebuia să mă lupt să nu ne lăsăm târâți pe toți în vina acestor nechibzuiți. Ei făcuseră acest rău, dar acum nu erau aici nici unii ca să răspundă ei pentru faptele lor, ci fugiseră - iar acum trebuia pentru faptele lor să răspundem noi și Lucrarea Domnului, care n-avusesem niciodată nici o atingere cu nimic din ce făcuseră ei.
O, câtă grijă va trebui ca în viitor, toți frații credincioși, care vor mai avea vreo răspundere în Lucrarea Domnului - să se ferească de orice politică lumească, de orice amestec cu oamenii politicii acesteia, - pentru a nu se aduce în nici un fel asupra Lucrării lui Dumnezeu învinuiri nedrepte și acuze că ar fi o lucrare amestecată cu lumea politică și cu nelegiuirile ei. Lumea e lume, iar Evanghelia este Evanghelie. Nici o legătură nu trebuie să existe între lucrările lor. Nici un amestec și nici o asemănare. Oricine rostește Numele Domnului trebuie să se depărteze de orice fărădelege sau de orice ar putea deveni așa. Pentru că nechibzuitul care face pleacă, dar ponoasele lui rămân. Și iată acum câte ponoase ale unora, trebuie să le suportăm: Viorel, Titus, Sergiu, Banu, Roman... Nici unul nu sunt aici. Dar cu faptele lor trebuie să luptăm ca să nu fim acoperiți și sufocați toți. Ce greu îmi era și să vorbesc și să tac despre ei. De aceea eram chinuit acum zi și noapte...
Uneori mai veneau și alți anchetatori de prin orașele țării unde continuau pe regiuni anchetele celorlalte loturi de frați. Aceștia mă luau la întrebări despre declarațiile unora dintre frații de acolo, care fuseseră întrebați despre mine. De la Timișoara, de la Bacău, de la Craiova... Îmi era nespus de greu. Niciodată nu-mi fusese așa. Cu cât luptam să-i scot pe alții, cu atât mă afundam pe mine. De câteva ori mi se făcuse rău. Inima părea că nu mă mai poate ajuta. Credeam că într-adevăr mă apropii de moarte...
Se apropia Săptămâna Patimilor 1959. Starea mea trupească se agrava din zi în zi. Amenințările deveneau și ele tot mai mari. Zi și noapte auzeam deasupra noastră izbituri și vaiete... Lângă mine era cu patul un medic veterinar - un om destul de ușuratic, care făcuse și el cândva - ca toți cei ce erau asemenea lui - o politică aventuristă, iar acum nu voia să recunoască, deși faptele lui erau evidente. Din cauza asta venea mereu de la anchetă cu picioarele bătucite de răngi și umflate de vânătăi. I se aducea totdeauna o găleată de apă rece pentru a și le dezumfla.
- Iarăși m-au încălțat cu bocancul de plumb - spunea el gemând.
- Cum este acest bocanc? - îl întrebau cei neștiutori.
- Un bocanc cu talpa de plumb. Te leagă și te întoarce în sus, apoi îți trage cu ranga la tălpi. Până în fundul creierului te străpunge - și nu poți să nu urli.
În Joia Patimilor am avut o zi grea. Cea mai grea. Întrebările fuseseră deosebit de grele, iar răspunsurile nemulțumitoare. Amenințările se rostogoleau asupra mea ca niște bolovani tot mai grei. Tot sufletul îmi era în flăcări. Inima mi se strângea, capul îmi vuia și ochii mi se întunecau. Tot trupul îmi tremura ca de friguri. În noaptea trecută și avusesem un fel de vis care nu-mi ieșea din minte:
Se făcea că era ziua de Paști. Eram într-o mare catedrală la slujba Învierii. Dar nu eram jos unde vedeam stând tot poporul ci undeva foarte sus, deasupra iconostasului și altarului de unde mă uitam la marea mulțime a închinătorilor care ascultau predica unui episcop îmbrăcat în strălucitoare odăjdii și stând pe un amvon înalt. Ascultam și eu la predica lui, cu toți cei pe care îi simțeam acolo sus în jurul meu, dar care nu știam cine sunt. Am reținut din predica episcopului doar câteva cuvinte: ... Hristos a Înviat - zicea el... Hristos a Înviat prin Sine Însuși, fiind Dumnezeu, după cum spusese: Eu Îmi dau Viața și tot Eu Mi-o iau iarăși...
O lumină și o sărbătoare înaltă și cerească era peste tot unde priveam foarte sus...
Acum îmi explicam că sigur voi muri. Peste trei zile vor fi Paștile și atunci când se va rosti în biserică predica de Paști eu nu voi mai fi între cei de pe pământ - ci undeva mult mai sus...
Visul era atât de neobișnuit, iar starea mea trupească era atât de apropiată de o astfel de explicație - încât acum așteptam liniștit acest eveniment. Poate va fi astăzi, poate mâine în Vinerea Patimilor. Ce potrivit ar fi totul în felul acesta și ce fericit aș fi să scap chiar acum din tot acest chin de moarte. M-am născut trupește la Crăciun, m-am născut duhovnicește la Rusalii, ce bine ar fi să mor la Paști...
Vinerea Patimilor 1959! Ușa celulei se deschise și noi toți ne întoarserăm ca de obicei cu fața la peretele din fund. Când se auzi psst - ne întoarserăm. Cel ce stătea în ușă cu ochelarii în mână, îmi făcu semn mie întinzându-mi ochelarii.
- Hai!
Cu foarte mare greutate am urcat scările. Picioarele îmi erau atât de slăbite încât, îmi tremurau gata să nu mă mai țină. Inima mi se strângea în piept, îmi ardea, îmi șchiopăta, în cap mi se făceau goluri ca și când aș cădea în vid. Ochii îmi umblau numai prin ceață și urechile îmi țiuiau metalic...
Am ajuns în fața chinuitorului meu a cărui față și a cărui privire erau astăzi mai cumplite și mai amenințătoare ca oricând.
Întrebările rămase de ieri fără răspunsul dorit reveniră din nou scrâșnind. Sufletul îmi era în totul liniștit dar trupul simțeam că nu mai poate. Nu mâncasem nimic nici dimineață, - era Vinerea Patimilor Domnului și Mântuitorului nostru. Mâna nu-mi mai putu ține stiloul cu care scriam.
Ochii începură să mi se întunece de tot. Ceva cald și gol mi se sui spre cap și mi se păru că totul începe să se clatine și să se învârtă dintr-o parte în alta. Mă scuturai să-mi revin
- și luptai să pot scrie.
- Ți-e rău? - mă întrebă anchetatorul văzându-mă probabil palid.
- Cred că este ceva trecător - răspunsei.
În clipa aceea intră pe ușă comandantul care inspectase anchetele. Aruncă o privire spre mine, apoi spre el care se ridicase în picioare ca să-l salute și întrebă aspru:
- Cum merge?
- Nu vrea deloc să spună!
- Nu vrea? - Ia dă-i un bocanc, să vezi cum va vrea! Și ieși.
Un nou întuneric reveni și alt val mai cald și gol mi se ridică spre cap clătinându-mă. Nu-mi mai putui stăpâni mâna și scăpai stiloul, lăsând capul pe masă.
- Dacă ți-e rău - auzii ca prin vis - sun să te ducă jos.
- Poate că îmi revin, am șoptit eu. Mai stau.
Dar nu-mi mai putui reveni. Cred că și fața mi se schimbase mult, fiindcă el și sunase după gardian.
- Du-l jos, zise el.
Dar eu nu mă putui ridica de pe scaun. Simții că toată partea stângă a trupului îmi amorțește și nu mă mai ascultă nici ochiul, nici urechea, nici mâna, nici piciorul. Un gând că mă voi paraliza, îmi fulgeră mintea. Mai veni un gardian puternic și mă luară mai mult pe sus. Nu mă mai puteam folosi de piciorul stâng. Nu-l mai simțeam. Nu-mi mai puseră nici ochelarii. Mă târâră așa trăgând piciorul după mine pe coridor, apoi pe scări până în celulă la patul meu, unde mă întinseră și mă lăsară așa. După aceea nu mai știu nimic...
Când m-am trezit era noapte. Mă dureau toate mădularele și mai ales capul. Gardianul de pe sală, pus să mă supravegheze, văzând că m-am trezit chemă pe șeful de secție care mă întrebă:
- Cum te simți?
- Mă doare rău capul!
Mi-a adus niște tablete și mi-a spus: Ai drept la pat o săptămână.
(Dreptul la pat era o îngăduință pe care anchetatorul o acorda celui peste măsură de bolnav și de slăbit în momentul când mersul anchetei ar fi fost împiedicat de neputința fizică a arestatului prea bolnav. Acel cu drept la pat putea odihni pe pat o zi, sau jumătate, sau câteva ore - după cum îi acordase anchetatorul. Astfel ceilalți n-aveau voie să stea pe pat de la deșteptare până la stingere, de dimineața de la ora 5 până seara la ora 10. În acest timp dacă erai găsit culcat pe pat, gardianul te putea pedepsi oricum voia el. Bătaia de joc, ținerea în picioare cu fața la perete cu mâinile sus, ori într-un picior cu mâinile la ceafă - ceasuri întregi, până amețeai și cădeai...).
Zilele și nopțile până în Noaptea Învierii le-am trăit doar pe jumătate. Dormitam tot timpul absent la tot ce se petrecea în jurul meu. Când mă trezeam uneori nu știam unde sunt și îi întrebam pe cei din jurul meu ce-i cu mine. Știam numai că trebuie neapărat să mor și de fiecare dată când trebuia să deschid ochii mă așteptam să nu mai văd lumea asta. Mă miram de ce se tot amână atâta. Eram nerăbdător de această amânare. Nu mă îndoiam câtuși de puțin de împlinirea visului meu și așteptam dimineața de Paști ca pe singura salvare pe care o mai doream, pentru ca nu cumva prea slăbit să cedez și să cad tocmai acum, când sunt atât de aproape de Domnul și Mântuitorul meu.
Nu-mi pot explica starea pe care o aveam. Nu mă rugam, nu mă gândeam, nu doream nimic altceva, stăteam și așteptam cu nerăbdarea acelui singur gând... Ce greu a trecut sâmbătă ziua, apoi sâmbătă noaptea...
Când am auzit răsunând clopotele Învierii la catedrala apropiată, am deschis ochii
- și văzând că n-am murit, am simțit cea mai mare și mai amară dezamăgire din viața mea. Oare pentru ce am mai fost izbăvit din moarte? De ce n-am fost ascultat și luat de pe pământ? De ce n-a fost de-ajuns cât am fost chinuit în această groapă cu lei înfuriați și cumpliți? Dumnezeul meu, de ce oare nu ai avut milă de mine? Ce mai ai oare de făcut cu viața mea neputincioasă care mi-a ajuns o povară atât de grea?
De undeva, nu știu de cât de sus, mi s-a părut că aud un glas:
- Nu pentru moarte ai fost tu adus aici, deși - într-un anumit fel, ai și murit deja...
Dreptul meu la pat a fost prelungit la două săptămâni. Refacerea mea mergea foarte greu și foarte încet. Tot timpul acesta am fost scutit de anchete. Probabil anchetatorul se temea că voi muri - iar fără mine toată munca lui se prăbușea.
Între timp în celula mea, veniseră alții noi, de prin celelalte celule, aducându-mi vești despre ceilalți frați și despre felul comportării lor acolo. Despre unii m-am bucurat, fiindcă mărturiile celor ce trăiseră cu ei erau frumoase și pline de admirație pentru felul cel creștinesc și vrednic în care se purtaseră, atât la anchete cât și între cei cu care trăiau la un loc.
Dar despre alții mi se umplea fața de rușine și sufletul de durere auzind cum se poartă și cum vorbesc. Din felul rău în care îi știam că umblaseră afară, nu se schimbaseră cu nimic nici pe aici prin ciurul și focul unde fuseseră aduși de Dumnezeu ca să se curețe și să se îndrepte. Lumești și firești fuseseră afară - așa erau și aici.
O, cât de însemnat lucru este ca oamenii credincioși să dovedească prin tot felul lor de a vorbi și a se purta înaintea tuturor celorlalți semeni, în orice loc, dar mai ales aici între cei cu care suferim împreună, că suntem vrednici să vorbim în Numele Domnului Isus Hristos și a Evangheliei Lui. Toți acești semeni ai noștri chinuiți așteaptă să vadă mai întâi în viața noastră frumoasă și curată adevărul biblic despre care le vorbim lor. Căci dacă nu văd o purtare bună - mai bine nici n-am vorbi, fiindcă mai mult rău facem. Și mai multă ocară aducem. Nu atât Numelui lui Dumnezeu cât numelui nostru și numelui Lucrării Domnului din care ne lăudăm că suntem.
S-a dovedit însă că în ciurul și în focul acesta prin care trecem, s-a curățit și mai mult doar ceea ce era mai dinainte curat. Și s-a ales și mai frumos doar ceea ce era mai dinainte ales. Căci ceea ce fusese gunoi mai dinainte de cernere - tot gunoi se dovedea și acum. Amestecătură intraseră în decantorul acesta greu - și tot așa treceau și prin el.
Cred din toată inima că Dumnezeul nostru știuse acest adevăr și-l cunoscuse bine. El nici nu avea nevoie să ne mai treacă prin cernerile astea. Dar noi, nu ne cunoșteam. Noi aveam nevoie să fim cernuți, pentru ca să ne cunoaștem nu numai pe noi înșine, ci și pe ceilalți, cu care eram împreună, cu care lucram împreună. Pe care nu-i cunoșteam în adevăr, fiindcă stând noi prea departe de intimitățile lor, ei știau să se ascundă și să se prefacă... Și reușeau să ne înșele cu felul lor șiret, de ani de zile, buna noastră credință...
Acum iată-ne aici! Ține-ne în foc Doamne, până ce ne vom lămuri și în noi și între noi!
Răbdam cumplit de foame și frig. De foame am răbdat cumplit toți cei șaptesprezece ani câți n-am murit prin întunecimile tunelurilor prin care am umblat. Mâncarea ni se dădea nu atâta cât să trăim ci numai atâta cât să nu murim. Să nu murim chiar toți, fiindcă mulți, prea mulți n-au avut nici cât să nu moară. Toate celelalte erau trecătoare - și bătăile și anchetele și muncile și mizeriile - numai foamea era permanentă zi și noapte, luni și ani. Chinurile foamei le simțeam continuu, fiindcă nu numai stomacul era flămând, ci fiecare celulă, fiecare părticică a corpului era stoarsă și secătuită de orice putere. Când se întâmpla rar, câteodată ca un gardian mai om ca ceilalți și ca de celelalte dăți, ne băga în celulă câte un hârdău pe care mai rămăsese ceva mâncare de pe coridor, mâncam pe nerăsuflate câte două și chiar trei castroane de arpacaș... - Ne umflam burțile, dar nu ne săturam. - Oricât de plin ai fi avut o dată stomacul, nu aveai senzația că ești sătul, ci umflat. Cine n-a suferit așa, nu poate înțelege cum vine asta.
Dar n-am cunoscut acolo numai oameni ai credinței drepte sau ai neștiinței dornice după Dumnezeu. Cu aceste două feluri de oameni mă bucuram și mă mângâiam sufletește.
Ci am avut nefericirea și durerea să văd și oameni care au cunoscut rău pe Dumnezeu.
Acești oameni sunt de o sută de ori mai nefericiți decât ar fi fost dacă n-ar fi cunoscut nimic. O, cât de nefericită este o credință sucită, o învățătură stricată, o cunoaștere strâmbă despre Dumnezeu. Cu aceștia am avut multe necazuri și mari întristări, pentru că ei nu aveau altă plăcere mai mare decât să se ia la certuri de vorbe pe interpretări biblice, batjocorind și vorbind necuviincios despre lucrurile sfinte cum sunt Crucea, Împărtășania, Maica Domnului, - și chiar împotriva dumnezeirii Domnului Isus Hristos... Stricau cu atâta nerușinare și îndrăzneală adevărul biblic cu privire la acestea și la altele, răstălmăcind Scripturile, încât te îngrozeai ascultându-i. Nici nu îndrăznesc să scriu aici pe hârtie ce grele lucruri i-am auzit vorbind împotriva celor mai sfinte adevăruri. Cred că Satana însuși s-ar teme să le spună. Acești oameni ai lui nu se temeau.
Cel mai bun lucru era să-i ocolești - și eu îi ocoleam. Dar aceștia nu te lăsau în pace. Cu o îndrăzneală nerușinată și nechibzuită, aveau o plăcere grozavă să te provoace la cele mai vinovate discuții, - și nu oboseau niciodată în asta. Nu se lăsau convinși nici chiar când nu mai aveau ce să zică. Odată unul a strigat:
- Chiar dacă ar fi așa cum zici tu, noi tot nu vrem să te credem așa. Poți să ne arăți o mie de dovezi, pe noi tot nu ne vei convinge. Puteți să fiți voi o mie, noi tot nu ne lăsăm la voi.
Ce duhuri grozav de îndărătnice și de vrăjmașe îi stăpânesc înșelându-i pe acești bieți oameni că sunt pe calea mântuirii, când ei sunt atât de străini de Duhul lui Dumnezeu și atât de vrăjmași față de El, cât iadul de cer.
În timpul acesta ancheta noastră se apropia de sfârșit. Se împlineau opt luni de când începuse. Într-o zi anchetatorul îmi spuse:
- S-a apropiat de capăt și treaba asta. Cred că am muncit destul. Acum ți-ai dat seama cât de bine am știut să vă descoperim toate dedesubturile voastre. Împletitura voastră încurcată, am desfăcut-o și am depănat-o toată pe ghemul meu. Iată-l!
Și îmi arătă dosarul anchetei cu declarațiile noastre ale tuturor și cu încheierile lui pentru trimiterea în judecată.
- Uneori au fost și noduri grele pe acest fir - continuă el lăudăros și disprețuitor - dar cred că vei recunoaște că le-am descurcat bine. Acum când ai ajuns și d-ta ca Iov - spune tot ca el: Domnul a dat, Domnul a luat.
- Așa și zic. Așa am și zis demult. Dar eu zic și mai departe, ceea ce a zis el după asta, - i-am răspuns liniștit.
- Citește concluziile și semnează de luare la cunoștință!
Le-am citit. Erau acolo toate învinuirile aduse Oastei Domnului ca idee și ca Lucrare - mistică, retrogradă, dăunătoare poporului și dușmănoasă regimului. Prin natura ei și prin activitatea ei desfășurată în mijlocul maselor largi populare, Oastea Domnului împiedică procesul revoluției socialiste și politice, frânând mersul înainte spre socialism al societății. De aceea trebuie stârpită cu desăvârșire din țara noastră cât mai repede și cât mai radical. Noi cei care fusesem arestați și anchetați - și îndeosebi eu - eram unii din cei mai reacționari și înrăiți dintre elementele de propagandă ale Oastei - această organizație interzisă, ilegală, dușmănoasă.
- Acestea sunt concluziile dv. - zisei eu, dar nu și adevărul. Le-ați semnat dv., de ce mai este nevoie să le semnez și eu! Concluziile mele nu sunt astea.
- Trebuie să le semnezi că ai luat cunoștință de ele, așa cum sunt. Nu-ți mai cere nimeni părerea asupra lor. Aceasta este doar o simplă formalitate pentru încheierea dosarului de trimitere în judecată.
- Semnez numai în ceea ce mă privește pe mine. Dacă trebuie să sufăr pentru tot ce am făcut pentru Dumnezeu și pentru semenii mei, nu mă dau în lături de la nimic. Slăvit să fie Domnul!
Și am semnat.
- Vrei să-ți pui avocat să te apere la proces?
- N-am nevoie. Știu că sentința este și dată. Nu are nici un rost. Și-apoi n-am nici cu ce să-l plătesc. Nu mai am nici o avere. Mi-ați confiscat totul.
- Alții și-au pus apărător.
- Eu n-am nevoie. Facă-se voia lui Dumnezeu.
- Vei avea apărător din oficiu.
- Renunț la el. Vă rog să nu-mi puneți!
- Ce dorință mai ai, sau ce nemulțumire?
- Nici una!
Procesul nostru a fost fixat pe ziua de 18 noiembrie 1959.
Am fost duși din beciul securității la Tribunalul Militar, înghesuiți într-o dubă, eu și cu încă cinci. Printre aceștia era și Pop, unealta chinuitorilor și vânzătorul fraților noștri. Au fost aduși și ceilalți frați care fuseseră depuși mai demult la penitenciar, ancheta lor terminându-se mai repede. Am fost înșiruiți pe băncile acuzaților, douăzeci și trei de învinuiți. Cei de la penitenciar fuseseră și îmbrăcați în haine vărgate. Era și asta un semn că noi fuseserăm și condamnați mai dinainte de proces. Toată treaba asta cu procesul era doar o formalitate, un teatru de ochii lumii.
- Este interzis să spuneți un cuvânt sau să faceți vreun gest familiilor voastre care vor fi în sala procesului! - ni s-a pus amenințător în vedere. Altfel veți suferi imediat o pedeapsă atât voi cât și familia.
- Vă rugăm să ne dați dreptul zece minute la vorbitor și pachet cu familiile noastre - a zis cineva dintre noi.
- Vi se va da după proces.
Primul am fost introdus eu în sala de judecată trecând printr-un coridor. Am văzut prin coridor și pe scări mulțimea fețelor cunoscute ale celor dragi ai noștri. Familiile, frați și surori din toate părțile țării veniți să ne vadă, luptau cu gardienii care îi împingeau și înjurau să-i îndepărteze și să-i împiedice să ne vadă și să intre la noi.
Le-am făcut cu mâna și cu ochii cele mai fericite semne de dragoste și de nădejde în ajutorul și în puterea Domnului nostru Isus Hristos.
Când toți am fost duși și așezați în fața Instanței Militare, în sală fuseseră admiși numai familiile noastre ale celor judecați. Dintre ei eu mi-am văzut numai pe fiica cea mai mică. Mai târziu am aflat că fiul fusese accidentat la armată iar ceilalți erau bolnavi acasă.
Întrebările judecătorilor au fost puține și scurte. Învinuirile au fost lungi și grele. De fapt toate concluziile anchetatorului nostru - pentru toată Lucrarea Oastei Domnului în general, apoi pentru fiecare dintre noi, după importanța și activitatea sa, în special. Toată formularea întrebărilor era în așa fel făcută și pusă încât să nu lase loc decât pentru recunoașterea învinuirilor. Orice alt răspuns era tăiat scurt:
- Să nu răspunzi nimic altceva decât la întrebare!
Când am văzut că așa merge și judecata ca și ancheta, am tăcut și am lăsat să mă acuze.
- Care îți este ultimul tău cuvânt? Ce ai de cerut? - a întrebat președintele.
- Dreptate! - am zis eu îndurerat. Și am stat jos.
- Bine - altul!
Toți cei din sală asistau cutremurați și priveau cu ochii plini de lacrimi, ațintiți la noi. Unii încercau să ne facă semne, să ne șoptească, dar paznicii mulți și înarmați ne țineau de scurt, stând între noi și ai noștri, furioși și violenți ca niște fiare de gheață sau de spini.
Am asistat apoi la toți ceilalți aduși și întrebați în măsura importanței pe care le-o aranjase anchetatorul în procesul pe care îl întocmise.
Am admirat și m-a bucurat demnitatea și frumusețea celor câțiva frați vrednici la judecata asta. Ce frumoși și drepți au stat și au mărturisit fratele Arcadie, Valer, Ghiță, Pătru, Cornel.
Dar m-am rușinat și m-am îndurerat până în adâncul sufletului meu, de milogelile și de lepădările celor vreo cinci care se târau ca niște zdrențe la picioarele stăpânilor neînduplecați și disprețuitori văicărindu-se că n-au știut, că n-au vrut, că n-au cunoscut... Iertați-ne că nu vom mai face.
Ceilalți își tăgăduiau micșorându-și rolul pe care l-au avut în Oaste. Că n-au fost chiar peste tot unde erau învinuiți, că n-au făcut chiar atât cât erau acuzați, că n-au avut chiar importanța care li s-a atribuit... Unul dintre aceștia era Moldoveanu.
În sfârșit Pop Alexandru s-a comportat pe deplin încrezător în grija stăpânilor săi, care acum, odată ce s-a încheiat cu bine rolul său, vor avea grijă de el să-l scoată pe ușa cealaltă, după ce noi vom fi așezați la locul pregătit. Probabil că așa i se va fi spus din timp de către anchetatorul cu care a colaborat atât de ascultător. De aceea acum răspundea cu o grabă slugarnică nu numai ca Instanța să fie mulțumită de el, ci și ca ceilalți din sală să vadă că el este cel mai curajos și mai cinstit. La toate întrebările judecătorului, el răspundea grăbit, recunoscând cu zâmbete că el a făcut mult mai mult decât stătea scris în dosar. Apoi la sfârșit, cu singurul lui ochi, privi triumfător peste sală, apoi la judecători - și stătu jos, zâmbind mulțumit.
Cam aceasta fusese tot.
Mi se păru că se prăbușește tavanul acesta peste mine sau că se deschide pământul să mă înghită.
Ce rușine, după zeci de ani de credință, după mii de predici altora, după nu știu câte legăminte făcute lui Dumnezeu, - iată acum oamenii aceștia ajunși să se lepede cu atâta nevrednicie de Lucrarea lui Hristos, aici înaintea unui fleac de tribunal omenesc, numai pentru a-ți scăpa de o suferință trecătoare hoitul trupului acestuia netrebnic. Mi-e rușine să le scriu numele acestora și tot ce am auzit despre ei prin anchete și acum la proces. Aici i-au văzut și i-au auzit și ai lor.
Unii dintre aceștia și-au plătit și avocați ca să-i apere. „Apărarea” lor a fost așa de „vrednică și demnă” ca și ei. Tot ce au spus acești avocați plătiți de familiile lor, a fost cam atât:
- Rugăm Onorata Instanță să binevoiască a le acorda clienților noștri circumstanțe atenuante, întrucât, după cum se poate vedea și constata atât din declarațiile inculpaților, cât și din atitudinea și înfățișarea lor fizică și psihică, aceștia au complexe și deficiențe...
Și cam atât.
Și nici unuia nu i-a plesnit obrazul. Și nici unul nu s-a trezit nici în această ultimă clipă și să strige plângând cu amar:
- Sunt un netrebnic, o târâtoare - și nu om.
Ci au continuat să spere în mila și bunăvoința asupritorului.
Odată farsa procesului încheiată, procurorul avea acum prilejul să-și rostească rechizitoriul său necruțător, împotriva Oastei Domnului ca idee și ca Lucrare, apoi împotriva noastră a fiecăruia pe nume selectându-ne după importanța și activitatea noastră, cerând pentru noi „cei mai fanatici”, maximum de pedeapsă. Eu meritam 25 de ani de muncă silnică, confiscarea întregii averi și 10 ani interdicție. Pe urmă fiecăruia dintre ceilalți, gradat în jos după activitatea de care se făcuseră vinovați.
Apoi tribunalul s-a ridicat. Piesa se terminase în două ceasuri. Noi am fost înconjurați și scoși printre gardienii înarmați și duri, feriți de ai noștri cu care nu ne-au mai permis nici un fel de vorbitor, nici un fel de pachet. Nici măcar o privire. Încă o dată ne mințiseră.
Am fost coborâți și împinși în dubele care aveau să ne ducă la Gherla, unde ni se va comunica sentința și vom avea să ne începem ispășirea osândei.
Dragii noștri se înghesuiau să se apropie cât mai mult de noi ca să ne dea ceva de mâncare, ne făceau semne și ne strigau numele plângând. Ne spuneau cuvinte de îmbărbătare și se rugau de gardienii neînduplecați să le primească ceva mâncare pentru noi. Eram cu toții atât de slăbiți.
Nu i s-a permis nici unuia nimic.
Ușile dubelor s-au închis... Și aproape șase ani după aceea am rămas numai cu imaginea neștearsă din ochii și din inima noastră a familiilor noastre plângând, peste care s-a închis trântită ușa cu zăvor greu a dubei de fier, ca și inima acelora ce ne-au împins aici.
Slăvit să fie Domnul!