Cap. 26 - Limpezirea apelor adânci

„La anii învierii, când am ieşit din beznă

despovărat de neguri, de fumuri şi-amăgiri,

cătuşa ruginise la mână şi la gleznă

dar ochii şi-adevărul purtau cereşti luciri”.

S-a încheiat deci aşa cum s-a încheiat - gândeam eu în timp ce duba ne ducea înghesuiţi de la Cluj spre Gherla. Sinodul Bisericii noastre ne dăduse pe mâna tribunalelor poporului nostru - şi fusesem condamnaţi sute de fraţi din Oastea Domnului, cu cea mai dezlănţuită furie, la peste o mie de ani de închisoare - socotiţi fiind ca cei mai primejdioşi şi mai înrăiţi duşmani ai Bisericii noastre şi ai poporului nostru. Am fost puşi nu în rândul celor ce aveau o Evanghelie a iubirii faţă de Biserica noastră şi un sentiment de adânc patriotism faţă de ţara noastră, - ci în rândul celor dedaţi numai la fărădelege împotriva amândurora acestora.

Mai marii Bisericii ne-au socotit cei mai înrăiţi schismatici pe noi cei care eram cei mai smeriţi şi mai devotaţi apărători şi sprijinitori ai Bisericii, nu numai cu cuvântul nostru ci şi cu umărul şi cu bănuţul nostru sfânt.

Mai marii poporului nostru ne-au socotit duşmani ai patriei noastre pe care noi ne lăsasem pe fronturile ţării cei mai frumoşi ani din viaţă, sănătatea ori sângele, ori fraţii, ori părinţii noştri.

Cred că vina cea mai mare în tot acest rău - o are nu Statul ci Biserica. Asta se va vedea la Judecata cea Mare şi Dreaptă a lui Hristos. Sfântul Sinod şi Patriarhia au ştiut bine de nedreptatea cea strigătoare la cer care se pregătea şi se făcea împotriva Oastei Domnului pentru că văzuseră nu numai ataşamentul nostru de la început faţă de credinţa noastră străbună - ci văzuseră şi eforturile noastre sincere pentru încadrarea noastră în legalitate.

- Şi totuşi nu numai că n-au făcut nimic pentru a ne ajuta şi a ne apăra, ci au făcut totul spre a ne arunca în ilegalitate, pentru a asmuţa apoi cu cruzime şi cu premeditare împotriva noastră pe Autoritatea de Stat.

Apoi greşeala acestei autorităţi de Stat a fost că s-a lăsat înduplecată de reaua credinţă care ne ponegrea - şi a făcut pe voia celor ce ne urau, pentru cauzele pe care le-am tot descris destul, de-a lungul vieţii, calvarului şi a mărturiei noastre.

Mai marii Bisericii s-au lepădat de noi ca de nişte zdrenţe aruncate şi ne-au lăsat bucuroşi să murim căzuţi undeva pe drumul spre Ierihon, deşi noi urcam spre Ierusalim. Au trecut foarte detaşaţi şi pedanţi pe alăturea, prefăcându-se că nici nu ne văd. Dacă n-ar veni după noi Dulcele Samaritean Milostiv, acolo am muri cu toţii.

Dar Domnul nostru nu ne-a lăsat şi nu ne va lăsa... Suntem bine încredinţaţi din adâncul inimii noastre de izbăvirea Lui şi de aici.

Faptul însă că Domnul şi Dumnezeul nostru era cu noi şi nu îngăduia să ni se poată face tot ce ni se pregătise - nu va scuza niciodată păcatul cel mare al conducătorilor Bisericii noastre, care nici nu s-au sinchisit câtuşi de puţin de nedreptatea strigătoare la cer, care se făcea cu noi. Nici înainte de a fi aruncaţi în închisori, nici după ce au aflat la ce ani grei de temniţă şi la ce regim de exterminare fusesem condamnaţi. Nici unul dintre mai marii Bisericii noastre n-a fost deranjat în somnul său moale şi în lenevia sa cucernică, de faptul că sute din cei mai buni credincioşi ai Bisericii peste care tronau, ne urcam sau putrezeam în temniţele de sub ei. Va fi aceasta o veşnică pată pe numele acestora şi pe conştiinţa lor. Erau bucuroşi că murim acolo - şi vor scăpa de noi.

Nu cârtim împotriva nimănui pentru aceasta. Am spus-o de atâtea ori până aici - şi o s-o mai spunem. Noi am considerat şi considerăm că tot ce s-a întâmplat era necesar să se întâmple, fiindcă aceste lucruri aveau o raţiune duhovnicească şi un scop divin ca să se întâmple aşa. Dar - încă o dată - aceasta totuşi nu va scuza niciodată şi întru nimic reaua credinţă a conducătorilor confesiunii noastre faţă de noi. Eram fiii acestei Biserici. O sprijinisem, o apărasem, o slujisem şi împotriva ei nu păcătuisem cu nimic. Avea datoria să ne apere, să pună un cuvânt bun în sprijinul cauzei noastre. Dar nu numai că n-a făcut nici un gest creştinesc pentru noi - ci a făcut unul ucigaş. Să nu le ţină în seamă Domnul acest lucru, în Ziua Judecăţii Sale Drepte şi necruţătoare!

Desigur, dacă statul nostru ateu voia să ne osândească pentru Numele şi devotamentul lui Hristos, ne-ar fi putut osândi foarte comod, chiar şi dacă Biserica ne-ar fi apărat. De fapt noi ne aşteptam ca în cadrul luptei tot mai ascuţite împotriva lui Dumnezeu să se ia nişte măsuri aspre şi împotriva noastră care ne străduiam să-L mărturisim pe Isus Domnul nostru. Şi nu ne-am fi opus, după cum nu ne-am opus nici aşa. Dar am fi fost atât de mângâiaţi şi întăriţi în suferinţele noastre, dacă Biserica aceea căreia îi place să se numească mama noastră - ar fi dovedit-o că este aşa, măcar cu un gest în una dintre cele mai grele răscruci ale vieţii ei, din veacul acesta apostat şi crâncen.

O dovadă a faptului că despre toate necazurile noastre s-a ştiut bine de către toată conducerea confesiunii noastre este şi primul cuvânt pe care mi l-a adresat unul dintre cei mai de seamă dintre ierarhii ei, la o întâlnire cu el după eliberarea noastră:

- S-a exagerat mult cu dv. S-a exagerat foarte, foarte mult. Nu trebuia chiar aşa...

Desigur că şi el fusese la şedinţa sinedriului care ne condamnase.

Desigur... el se referea atunci la partea pe care a luat-o conducerea Bisericii la condamnarea noastră - împlinind astfel prima parte din profeţia părintelui Iosif, din ceasul morţii sale. Partea a doua a acestei profeţii - plata pentru toate acestea - avea să vină nu peste mult, asupra instituţiei vinovate. Când cineva îşi pierde curăţia inimii şi echilibrul minţii - acela se pierde în curând singur şi sigur!... Şi plata lui Dumnezeu abia de acum încolo va veni.

Orice organism, trupesc sau sufletesc, îşi are bolile sale, unele mai uşoare, altele mai grave. Unele mai trecătoare, altele devin cronice şi pot duce la moarte. Orice minte care îndrumă şi supraveghează viaţa unui organism trebuie să ştie lua la timp măsurile care se cer pentru vindecarea şi supravieţuirea organismului său bolnav. Tot ce nu se poate trata şi vindeca acasă, trebuie dus la spital, acolo unde este un tratament radical şi necesar. Ce nu se poate vindeca nici la spital - înseamnă că este condamnat la moarte.

În organismul Oastei Domnului pătrunsese un microb şi se instalase o boală, care urmărea să nimicească viaţa sănătoasă, să îmbolnăvească inima - adică să-i strice credinţa ei. Şi să-i piardă mintea - adică să-i rătăcească învăţătura. Tot tratamentul îndelungat şi stăruitor de acasă, adică toate consfătuirile frăţeşti, toate îndrumările, discuţiile, mustrările şi îndemnurile, cu rugăciunile şi rugăminţile frăţeşti - pe unii nu-i putuseră ajuta cu nimic. Boala se dovedise atât de gravă încât Capul Oastei, Domnul Isus văzuse că nu mai există un alt mijloc decât spitalul. Adică închisoarea şi cernerea, rugul şi focul - prin care să se aleagă ce e bun şi să se înlăture ce e rău. Gunoaiele şi zgura pe care nu le putuse cerne vântul şi Cuvântul Sfânt, trebuiau cernute prin ciurul şi focul necruţător. Ceea ce nici ciurul şi focul nu vor putea curăţi, înseamnă că nu mai este bun de nimic decât de aruncat afară.

Să urmărim dar desfăşurarea acestei cerneri pentru alegerea sentinţei curate şi lupta pentru limpezirea apelor adânci, adică a acelora de unde pornesc spre în afară undele care adapă sau îmbolnăvesc pe alţii.

După ce am fost aduşi de la proces şi depuşi la Penitenciarul Gherla, separarea de dinainte de proces a fost păstrată între noi şi acolo. Astfel cei ce fuseseră la Cluj depuşi împreună la Penitenciar, chiar înainte de terminarea totală a anchetei - au fost şi aici depuşi împreună aproape cu toţii, într-o cameră mare. Pe când noi, cei şase rămaşi până la proces în beciurile securităţii, - am fost depuşi şi aici separat şi puşi numai noi într-o cameră goală.

Îndată ce ne-am văzut acolo împreună în mica celulă 64 de la etajul unu, mi-am zis uşurat: Slăvit să fie Domnul!.. Focul prin care am trecut cu toţii aceste opt luni la anchetă, desigur că a făcut o puternică lucrare de curăţire în fiecare dintre noi. Dacă în mine a făcut, e cu neputinţă să nu fi făcut în fiecare. Opt luni de zile am gândit la aceasta, iar acum mulţumesc Domnului că suntem aici împreună. Abia aştept să văd cât s-au limpezit în fiecare dintre noi apele adânci care fuseseră atât de tulburi. Mai ales în fraţii Pop Al. şi în Moldoveanu Nicolae cei doi capi ai dezbinărilor şi ai tulburării din trecut. O nestăpânită bucurie îmi simţeam în suflet la gândul fericit cu care voi constata de la început schimbarea binecuvântată în viaţa lor. Ce bine va fi de acum încolo să lucrăm împreună. O inimă şi un gând, în acelaşi duh şi în aceleaşi încredinţări, fără nici o deosebire de vederi între noi. Şi binecuvântăm pe Domnul care a găsit acest mijloc de a ne curăţi topindu-ne şi contopindu-ne în acelaşi foc curăţitor aspru şi lung. Cu învăţămintele pe care le-am scos din el cu toţii. Şi cu aurul, cu argintul şi cu pietrele scumpe din noi şi dintre noi - lămurite acum desigur pe deplin.

Prima izbucnire a acestei bucurii şi încredinţări lăuntrice, în momentul când ne-am văzut singuri în camera 64 - a fost o fierbinte îmbrăţişare cu sărutări şi lacrimi. Ca între nişte fraţi care se regăsesc după prea mult timp de rupturi dureroase. Oricât de multe fuseseră ciocnirile dintre noi, acum le uitasem şi le iertasem pe toate pentru bucuria revederii şi pentru încredinţarea unităţii. Viitorul va fi aspru pentru fiecare şi tot ce ne înconjoară ne este potrivnic, pentru cine ştie câţi ani.

Singura mângâiere ne-o aşteptam de la fraţi, pentru că aici singura noastră familie sunt ei. Priveam la fiecare ca la o comoară scumpă şi regretam că nu ne-am iubit şi preţuit mai mult.

De altfel eu mai trăisem simţământul acesta de câte ori mai ieşisem şi din închisorile celelalte din trecut. Dar ei care nu mai fuseseră închişi până acum, nu avuseseră cum să ştie asta. Acum însă cred că ştiu şi ei. Ce rău îmi părea că nu-s printre noi şi ceilalţi. Am avea acum bucuria deplină...

Stam încă în picioare cu toţii în mijlocul camerei cu cele trei rânduri de câte patru paturi suprapuse şi cu toate bagajele noastre grămadă în mijloc între noi. Nu mai terminam cu întrebările şi cu răspunsurile despre toate cele ce le petrecusem opt luni de când nu ne mai văzusem unul pe altul.

Când am obosit, ne-am ales fiecare câte un pat şi ne-am pus bagajul lângă pernă, apoi ne-am adunat iarăşi lângă patul meu, care era mai la îndemână, cu cearşaful întins şi cu pătura îndoită.

Abia ne aşezasem cu toţii pe pat când uşa se şi deschise trântită - şi în cameră intră gardianul de pe secţie, care ne pândise la vizetă, aşteptând să ne aşezăm pe pat. Ne ridicarăm cu toţii în picioare zicând: să trăiţi. Dar el uitându-se înfuriat la patul de pe care abia ne sculasem şi care rămăsese mototolit întrebă:

- Al cui este patul ăsta?

- Al meu, răspunsei eu senin, neaşteptându-mă la nimic rău.

Doi pumni grei ca două maiuri mă izbiră puternic unul după altul peste o ureche apoi peste cealaltă. Ochii mi se întunecară, urechile îmi ţiuiră, capul începu să-mi vuiască şi totul începu să se clatine. Fusei gata să cad.

- Bandiţilor! Ca să ştiţi că aici sunteţi la Gherla şi că patul e sfânt. N-aveţi dreptul să staţi pe el decât de la stingere şi până la deşteptare. Să ştiţi! Şi ieşi.

O săptămână după aceea m-a tot durut capul şi mi-au tot ţiuit urechile.

După câteva zile am fost luaţi pe rând şi duşi la cancelaria închisorii unde ni s-au comunicat sentinţele şi am fost puşi să semnăm, de luare la cunoştinţă. Rămăsesem condamnat la 16 ani muncă silnică, 10 ani interdicţie şi confiscarea întregii averi personale.

Toţi ceilalţi primiseră condamnări mai mici.

Am slăvit pe Domnul pentru asta - şi nu m-am mai gândit deloc la sentinţa lor. Ştiam că anii sunt în Mâna lui Dumnezeu şi nu în mâinile oamenilor. În afară de asta încă nu uitasem înştiinţarea pe care o primisem înainte de plecarea din Bărăgan. Trecutul mă încuraja destul pentru orice viitor.

La mijlocul camerei era o masă mică şi două bănci simple pe care puteam sta înghesuiţi câte trei oameni. Aici stăteam ziua la mâncare sau la vorbă în şoapte.

Încă din primele zile am convenit să ne facem un program pentru petrecerea şi folosirea timpului. Vom face în fiecare dimineaţă o oră de meditaţie începută şi încheiată cu rugăciune. Peste zi apoi, vom vedea. Meditaţia să fie susţinută pe rând de fiecare dintre noi. Cel ce urma la meditaţie trebuia să aleagă un text şi o temă biblică, spre a înfăţişa un subiect pe care îl va lămuri cât va putea mai bine. După aceea fiecare dintre ceilalţi vom face la rând observaţii şi completări pe marginea celor meditate.

În felul acesta - gândeam eu - se va vedea cel mai bine cât s-au limpezit în inimile şi în minţile noastre lucrurile şi învăţătura asupra cărora unii avuseseră atâtea confuzii înainte. Şi în felul acesta se va vedea cum şi cât am reţinut noi din Cuvântul scris al lui Dumnezeu, precum şi în ce fel am înţeles conţinutul lui. Va fi aceasta un examen, un mijloc prin care fiecare dintre noi se va vedea pe el însuşi şi pe ceilalţi la ce nivel duhovnicesc şi evanghelic am ajuns.

Ne vom putea cerceta astfel cel mai bine în ce stare suntem faţă de Domnul şi de Cuvântul Lui. Faţă de Lucrarea Sa şi de învăţătura ei. Faţă de noi înşine şi de alţii.

Niciodată nu ni se mai dăduse un astfel de prilej. Condiţiile şi împrejurările prin care trecusem nu ne mai îngăduiseră să ne putem aşeza, cu toţii în jurul aceleiaşi mese şi zile la rând, să ne verificăm fără grabă şi fără ascunziş din adânc şi cu sinceritate starea fiecăruia dintre noi. Nu numai în ce priveşte învăţătura, dar şi felul trăirii personale în lumina ei.

O, dacă am fi găsit noi răgazul acesta mai demult. O, dacă am fi căutat noi şi am fi găsit mai demult şi mai des în libertate prilejuri de acestea pentru o astfel de sinceră şi conştiincioasă cercetare de sine!... O, dacă măcar din timp în timp ar avea peste tot locul astfel de suiri la Ierusalim, măcar a fraţilor lucrători. Spre a-şi arăta unii altora nu numai felul Evangheliei pe care o propovăduiesc, ci şi a cere şi a primi fiecare asentimentul şi consimţământul celorlalţi pentru lucrarea sa.

În acest fel nu numai că s-ar înlătura la timp toate deosebirile de vederi dintre fraţi, dar şi s-ar putea zidi mai temeinic părtăşia dintre ei, care ar da atâta putere şi har tuturora.

O, dacă n-ar fi fost atât de mulţi dintre noi care să caute mai mult a se ascunde, decât a se arăta altora cum lucrează!...

Desigur, atunci n-ar fi fost nevoie să fim constrânşi la aceasta de către Domnul - ca acum. Dar dacă noi n-am căutat de bună voie şi din dragoste aceasta, iată că acum Domnul Dumnezeul nostru în a cărui Lucrare am ajuns - ne-a adus aici fără voia noastră şi ne-a pus în jurul acestei mese unul lângă altul spre a ne face fără grabă în noi şi între noi această lucrare de cercetare, de regăsire şi de orientare.

Fiind convins de această mare trebuinţă şi mare condiţie - ardeam de dorinţa de a vedea cât mai curând, cât am ajuns noi, fiecare, să ne-o dobândim din ea în cele opt luni de şcoală aspră prin care trecusem până aici. Vom vedea acum deci:

1. Cât ne-am însuşit şi cât reţinem clar din Cuvântul scris al Sfintei Scripturi?

2. Cât putem cita exact din versetele Bibliei?

3. Cât cunoaştem noi din învăţătura noastră?

4. Cu câte temeiuri biblice putem să ne-o susţinem?

5. Ce cunoaştem noi din istoria Bisericii şi a Oastei?

6. În ce măsură am trăit şi am mărturisit noi personal conform acestor temeiuri?...

Iată câteva puncte asupra cărora va trebui să stăruim.

Cu nişte astfel de frământări m-am aşezat din prima zi la masa meditaţiilor noastre, străduindu-mă din tot sufletul meu ca în ce mă privea pe mine, să-mi fac cât mai limpezi

şi mai înţelese gândurile, dorinţele şi rugăminţile mele cu care veneam de prin toţi anii şi încercările experienţelor mele.

...Dar vai, încă de la prima încercare am simţit cu mare durere - că la masa noastră de meditaţie eram cel puţin două tabere. De o parte eram atunci Tudose, Capătă și eu - iar de cealaltă era Pop Alexandru, cu Lae Marini și cu Ion Opriș. Şi am înţeles cu o şi mai mare amărăciune că nimic din gândurile şi din inimile acestor fraţi nu se schimbaseră. Rămăseseră întru totul exact în felul în care fuseseră înainte de a intra în flăcările şi cernerile acestea. Masa aceasta dintre noi care ar fi trebuit să se facă tot mai îngustă până la a dispărea de tot - dimpotrivă se făcea în fiecare zi tot mai lată, până ce ne-a despărţit de tot. Dumnezeule, ce constatare amarnică a fost aceasta pentru mine.

Încă din prima zi s-a văzut calitatea scăzută a materialului și a meșterului care lucra. Se vedea cu întristare câtă nepricepere dovedeau cei care de zeci de ani umblau lăudându-se dintr-o parte în alta, dându-se drept misionari pe țară și dându-și atâta importanță printre frați. Câtă vreme n-a putut fi nimic organizat și controlat în Lucrarea Oastei Domnului din cauza vitregiei vremilor, fiecare a mers pe unde a putut și a lucrat cum a știut. Cine a avut conștiință și temere de Domnul în sufletul său s-a străduit să lucreze bine, ridicându-și singur, prin credință și rugăciune, nivelul duhovnicesc, atât al său, cât și al lucrului pe care îl făcea. Dar cine nu le-a avut pe acestea, s-a deprins mai degrabă cu umblarea firească după pomeni, după laude, după trai comod și chiar după păcate. Buna-credință a fraților simpli și larga dărnicie a sufletelor credincioase era un teren prielnic pentru ca unii să cadă din rău în mai rău. Și pentru că nu doreau nici să stea, nici să se îndrepte, evitau orice colaborare cu ceilalți frați și nesocoteau orice ascultare de vreun îndemn sau mustrare frățească.

La „meditațiile” noastre nu numai că aproape nici un singur verset din Biblie nu se cunoștea exact, dar când se alegea câte un verset spre a se medita asupra lui, conducând în această meditație și pe alții, unora le era imposibil să găsească o țintă finală Cuvântului și un fir călăuzitor clar spre această țintă. După câte un ceas de vorbărie, aproape totdeauna cei care ascultau nu se puteau alege cu absolut nimic nou și folositor de la ei.

Ce dovedea această sărăcie? Că se umblase cu ochii închiși toată viața trecută pe lângă Cuvântul Sfânt. Că se vâslise în gol prin apele lui, agățat printr-o rădăcină de păcat ascuns. Și că acești oameni lucraseră fără Duhul Domnului.

Când le venea rândul și când trebuia să ascultăm aceste meditații goale de orice conținut și orizont, cei trei de partea de dincoace nu puteam tăcea. Făceam unele necesare, dar prudente completări, îndurerați de starea lor. Dar cu toate că făceam aceasta cu grijă și cu prudență, întâmpinam mereu tot mai mari supărări si jigniri. Cu toate acestea multă vreme n-am putut renunța. Dragostea noastră față de adevăr, grija față de învățătura Oastei și chiar datoria față de ei nu ne lăsau să tăcem. Trebuia să-i corectăm, mai ales când făceau niște greșeli neiertate față de Cuvânt și față de învățătură. În zadar însă era totul. Nivelul lor pretențios, ambițiile firești și îndelunga lor trăire în felul acesta se împotriveau din ce în ce tot mai violent oricărei corectări. Își susțineau cu tărie greșelile și se sprijineau unul pe altul împotriva adevărului, până când s-a ajuns la ruptura totală și chiar la ură directă împotriva noastră.

Prima revoltă violentă a fost a duhului trufaș și ambițios a lui Pop. La acesta s-a alăturat deodată duhul cel rece și disprețuitor al lui Lae Marini. Iar apoi cel ușuratic și slăbănog al fratelui Opriș. Din clipa aceea toți s-au închis într-un cerc de gheață și tăcere față de noi. Oricâte încercări am mai făcut spre a sparge gheața asta, n-am mai reușit.

Într-o zi, pe neașteptate, se făcu în celula noastră o mare schimbare. Îl scoaseră pe Tudose și ne aduseră pe alți doi. Unul era un preot ungur, condamnat pentru o mișcare religioasă din confesiunea lor, iar altul un baptist sau de alt cult. Amândoi veneau din camera mare unde fuseseră cu unii dintre ceilalți frați ai noștri, cu Moldoveanu și cu Wurmbrandt. După nume ei mă cunoșteau. De la început și-au manifestat foarte zgomotos, „marea bucurie” că mă întâlneau și că vom putea de acum să fim împreună. Vom face împreună meditații - ziceau ei - ne vom bucura și vom putea astfel să cunoaștem mai bine adevărul.

La primele meditații ale lor, au revenit la masă și frații noștri cei supărați. Dar îndată ei îi luară deoparte prin colțuri și începură să le vorbească în șoapte, pândindu-ne din ochi și arătând spre noi, cei doi potrivnici ai lor: Capătă și eu. În urma celor șoptite la ureche despre noi, dragostea celor doi începu să se răcească dintr-o dată. La meditațiile lor, nu foloseau decât cuvinte jignitoare împotriva învățăturii Bisericii noastre pe care o numeau formalistă, lumească, moartă. Și se lăudau cu marea lumină pe care o aveau ei asupra adevărului, impunându-ne fără pic de jenă să o recunoaștem și să o primim, altfel noi suntem pierduți. Cei trei frați ai noștri, erau de partea lor, sprijinindu-i slugarnici ca niște servitori netrebnici în tot ce susțineau, fără să gândească o clipă dacă ceea ce susțineau ei era adevărat sau nu. Să dau un singur exemplu, de la Todor și unu de la Szilagyi.

La meditația lui Todor, fu vorba despre pilda fiului pierdut. La „lămuriri”, el avu cam astfel de cuvinte despre Tatăl: „Ce fel de părinte poate fi acela care poate sta liniștit acasă când fiul său suferă departe? De ce n-a lăsat totul și să se ducă după el până ce o să-l afle?” Iar despre fratele rămas acasă, tot așa: „Ce fel de frate este acela care poate să-și vadă nepăsător de treburile sale la câmp, în timp ce fratele său suferă departe? De ce n-a lăsat totul și să se ducă să-l caute pe fratele său până ce îl va găsi și să-l aducă acasă?” Numai fiului pierdut nu-i găsea nici o vină.

N-am putut tăcea văzând atâta îndrăzneală întunecată, care găsește vină Tatălui Ceresc și fiilor ascultători, dar acoperă fapta nelegiuită a celui neascultător numai pentru că „om era și el și poate greși”, ori pentru a scoate neapărat ceva nou din interpretarea asta. Dar corectarea mea i-a supărat foc... M-am ales cu o mulțime de jigniri, scoase de cele ce le șoptiseră frații mei despre mine.

A doua și cea mai mare supărare a urmat imediat, la meditația lui Szilagyi, de după Todor. El și-a ales cuvântul din Epistola 1 Ioan cap. 3 (versetul nu-l mai știa) care spune în Biblie așa: „Dacă NU ne osândește inima noastră avem îndrăzneală la Dumnezeu” (vers 21).

Dar chiar de la început, Szilagyi a spus că în Biblie scrie: Dacă NE osândește inima noastră, să avem îndrăzneală la Dumnezeu. El falsifica astfel Cuvântul Sfânt pentru a scoate de acolo temeiuri pentru teoria lui cu păcatul și cu harul. Că oricât de păcătos ai fi, e de-ajuns să recunoști asta și îndată ești iertat. Harul acoperă totul. Poți să faci orice păcat, doar să crezi în har - și nu mai ai nevoie de fapte. Neprihănirea se capătă doar crezând în har, fără să mai fie nevoie de absolut nimic. Totul este prin har. Faptele chiar pot împiedica harul. Să lepădăm dar orice gând al faptelor bune. Să disprețuim orice forme văzute, orice ceremonii și slujbe...

Vorbea nespus de obraznic, vizându-ne direct pe noi doi, hulind credința noastră și învățătura Bisericii și Oastei, Crucea, icoanele, Tainele, totul. Vorbeau amândoi, iar cei trei ai noștri lângă ei, tăceau aprobator.

Atunci noi, cei doi, ne-am zis: „De data asta nu vă vom lăsa așa ușor”.

A urmat o discuție foarte neplăcută pe care mă voi strădui s-o redau pe cât de cuviincios voi putea, spre a servi de învățământ cutremurător până la ce hal nenorocit se poate prăbuși cineva care se deprinde a umbla cu îndrăzneală și necurăție față de sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu.

- Bine, - intervenirăm noi, când ei loveau mai aprig în fapte și în forme - voi disprețuiți orice formă văzută și ziceți că prețuiți numai ceea ce nu se vede. Voi loviți acum mai ales în forma văzută a Crucii pe care o respectăm noi, susținând numai înțelesul ei cel nevăzut. Dar și Biblia are o formă văzută. Forma văzută a Bibliei n-are nicio valoare? Ce zici de asta, domnule Szilagyi?

- N-are nici o valoare nici forma Bibliei, - răspunseră amândoi.

Ai noștri stăteau de partea lor.

- Chiar nici un fel de valoare?

- Nici una!

- Este la fel și Biblia ca oricare altă carte, ca oricare altă hârtie?

- Absolut la fel!

(„Acești îngâmfați merită acum orice lecție - ziserăm noi. Să-i facem să se dezgolească de tot. Poate se vor trezi în sfârșit măcar ai noștri, care stau pe lângă Szilagyi, cum stăteau filistenii pe lângă Goliatul lor când își zăngănea armele spre David”. Aici trebuie să-mi cer o dureroasă iertare tuturor fețelor și sufletelor care vor citi aceste rânduri. Niciodată nu le-aș fi scris, de rușine, pe hârtie dacă n-ar fi nevoie de ele spre a putea înfățișa acest învățământ până la capăt).

- Bine, - i-am zis noi îngroziți - dacă este așa cu Biblia, că nu are nici o valoare mai mare decât orice altă hârtie„ atunci, hai să zicem că, mergând la WC acasă, pentru a nu pierde în zadar timpul lung pe care obișnuiești să-l stai cum stai și aici - iei și o carte ca să citești stând acolo, nu?

- Da, eu am acolo acasă la WC multe reviste religioase pe care le primesc la parohie și le citesc stând.

- Si după ce le citești, desigur le întrebuințezi...

- Păi, da!

- Bine, hai să zicem mai departe ca niște nebuni. Dacă n-ai acolo altă carte decât Noul Testament, - când ai nevoie de hârtie ce faci?

Rup și folosesc! - răspunse calm preotul Szilagyi, preotul reformat, închis pentru activitatea lui religioasă desfășurată în cadrul mișcării spirituale și evanghelice „betaniste” .

Am rămas uluiți. Chiar la atâta, mărturisesc că nu mă așteptasem. Am putut spune numai cu oroare și spaimă:

- Îngrozitoare credință! Satanică prăbușire.

Si pentru că frații noștri continuau să rămână lângă ei, fără să fi fost atinși câtuși de puțin de cele petrecute, am început iarăși :

- Si apoi chiar versetul pe care l-ați citat din Epistola Sfântului Ioan, nu scrie așa. L-ați întors chiar pe dos. Chiar dacă n-avem acum aici Biblia, tot ar trebui să rețineți clar acest verset, fiindcă este unul dintre cele mai cunoscute. Acolo scrie: dacă NU ne osândește inima noastră. Voi susțineți tocmai dimpotrivă: dacă NE osândește. Biblia nu scrie așa cum susțineți voi.

- Ba da, așa scrie! Doar ne-am înțeles așa de bine dincolo cu Moldoveanu și cu ceilalți frați. Numai voi sunteți înguști și formaliști:

- Bine, atunci hai să-i întrebăm și pe ceilalți la rând, căci toți erau mari predicatori ai Bibliei. Cum scrie acolo, frate Todor?

- Așa: dacă ne osândește inima noastră!

- Cum scrie, frate Pop?

- Așa: dacă ne osândește inima noastră! Cum, nici atâta memorie nu aveți?

- Bine! Cum scrie, frate Opriș?

- Așa scrie! Si eu așa îmi amintesc.

- Bine! Dar frăția-ta cum zici, frate Marini?

- Așa cum au zis ei, nu cum ziceți voi!

Ne-am îngrozit! Nu pentru că am fi crezut că nu știu adevărul chiar nici unul. Ci pentru că vedeam până unde puteau să meargă în ura lor față de noi. Erau în stare să susțină un neadevăr împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, numai pentru a ne înfrunta pe noi și pentru a-l sprijini pe un străin, chiar dacă n-avea dreptate.

- Bine, fie si așa - le-am zis cu adâncă amărăciune și deznădejde. Acum nu avem cu ce să vă dovedim nelegiuirea pe care o faceți. Dar când va veni vremea să ieșiți odată de aici - și veți ajunge să mai puneți mâna pe Biblie - nu uitați: prima dată deschideți-o la 1 Ioan 3, 21 și citiți. Dacă va scrie cum ziceți voi, atunci noi suntem niște mincinoși și vinovați. Dar dacă va scrie cum zicem noi, atunci să știți că toate spusele voastre sunt niște stricări ale Cuvântului lui Dumnezeu pentru care aveți să răspundeți înaintea Judecății lui Hristos. Si cu asta, Dumnezeu să vă binecuvânteze, frații noștri Pop Alexandru, Ioan Opriș și Nicolae Marini. Noi la astfel de discuții stricătoare de Adevăr și batjocoritoare de Evanghelie nu vom mai lua parte. Faceți ce vreți și răspundeți singuri!

Si n-am mai luat deloc parte cu ei.

La vreo două zile după asta au mai fost băgați în celula noastră încă șase oameni, adventiști reformiști. Grupul lor s-a separat chiar de la început total de către noi.

Ai noștri continuau să facă meditații cu Szilagyi și Todor. Participau cu bucurie și se minunau aprobând toate cele spuse de cei doi „luminați”. După meditațiile lor lăsau masa grupului de adventiști, care aveau și ei ale lor.

După ce lăsau locul de la masă adventiștilor, ai noștri se retrăgeau de cealaltă parte a paturilor și, ureche lângă ureche, îndeosebi Lae Marini și Pop Alexandru le șopteau celorlalți ore întregi arătând mai ales spre mine. Frații erau numai gură, iar străinii numai urechi. Doar din când în când aruncau câte o privire spre noi, cei doi, care stăteam retrași în tăcere sau rugăciune, cu sufletul zdrobit de durere și de rușine pentru tot ce vedeam că fac ei, „frații” noștri.

După câteva zile de astfel de intense discuții între ei am înțeles că puseseră ceva la cale împotriva noastră, mai ales împotriva mea. Si iată ce:

În una dintre serile următoare alcătuiră un fel de tribunal care să ne judece. Cum noi Capătă și eu - stăteam de obicei pe aceeași bancă, au venit toți cinci în fața noastră. Szilagyi era ca un președinte, care stătea între Todor și Pop. El a început să ne învinuiască cu tot disprețul și ura lui, dar mai ales pe mine, folosind toate hulele și vorbele rele pe care i le spuseseră mai ales frații Pop Alexandru și Lae Marini... Că eu am fost în Lucrarea Oastei un răufăcător, că am avut o viață plină de păcate și de rătăciri. Că din pricina mea au avut de suferit toți frații. Că din pricina mea s-a provocat moartea fratelui Marini. Acum eu vreau să duc Oastea la forme, iar pe cei care vor s-o elibereze de aceste forme îi împiedic și îi îndepărtez.

- Ești un vrăjmaș al Lucrării lui Dumnezeu - zicea furios și violent Szilagyi. Ești un stricător și un corupător de frați. Ești un ucigaș și un nelegiuit, iar acesta care stă lângă tine este și el la fel. Așa sunteți amândoi! ...

Glasul îi era plin de furie, iar fața - vânătă de ură.

Todor îl ajuta și el cu toate cuvintele cele mai grele. Din negru cum era, devenise și mai negru. Cuvintele și inima îi erau și mai negre decât fața. Pe lângă aceștia doi, Pop Alexandru, cu toată gura lui cunoscută, era pentru prima dată mai prejos.

Noi, cei doi condamnați, stăteam fără cuvânt ca niște miei în mijlocul unor lupi care ne rupeau ființa, bucată cu bucată și ne-o tăvăleau în cel mai murdar noroi. Toată fața noastră era scuipată. Toată spinarea, sfâșiată. Toată viața, călcată în picioare. Cei șase adventiști, care erau martori la toate acestea - stăteau înmărmuriți și înspăimântați și ei... Câțiva mă cunoscuseră din copilăria lor prin citirea cărților mele. Mai publicaseră și revistele lor din lucrările pe care le scrisesem. Iar acum știau că sunt condamnat ca lucrătorul principal al Oastei Domnului. Chiar și pentru ei apăreau ca niște grozăvii cele ce le auzeau acum despre mine...

Când Szilagyi și Todor au tăcut, i-am privit liniștit și le-am zis:

- Bine! - pe voi vă înțeleg. Sunteți niște străini și vrăjmași, atât față de credința noastră cât și față de neamul nostru. Ați avut un plan viclean, iar Dumnezeu vi l-a zădărnicit și acum vă răzbunați cum vă permite nivelul vostru. Si vă arătați în felul acesta ce fel de inimă și de credință aveți. Poate că voi doi nu sunteți prea vinovați. Nu m-ați cunoscut decât aici și n-ați avut de unde să-mi știți viața mea, nici ce-am făcut cu adevărat. Mă cunoașteți doar din ceea ce v-au tot șoptit acești frați ai noștri. Lor aveți să le mulțumiți pentru tot ce ați aflat despre noi. De aceea n-am ce să vă mai spun vouă - și nici nu vă voi mai spune niciodată nimic.

Dar vreau să-i mai întreb doar un singur cuvânt pe acești trei frați ai noștri care stau aici și mă osândesc și ei alături de voi. Ei mă cunosc ceva mai demult. Să spună și ei fiecare ce au de spus despre judecata aceasta cu care ne osândiți voi acum. Pe urmă vom ști ce avem de făcut.

- Frate Pop Alexandru, chiar dacă nu mă cunoști decât de vreo doisprezece ani, ce zici frăția-ta despre tot ce au spus acești doi acuzatori împotriva mea?

- Nici n-au spus atâta rău cât ai făcut! Nici nu ți-au descoperit toate nelegiuirile, nici nu ți-au arătat cât ai stricat și cât strici în Lucrarea lui Dumnezeu. Cât rău mi-ai făcut numai mie, cât rău ai lucrat contra mea și a familiei mele. M-ai vorbit numai de rău peste tot. Vrei să-i duci pe toți frații în rătăcire. Încă de acum încolo vei vedea!

- Bine, frate Pop! Acum vreau să văd ce zic și ceilalți. Ce zici, frate Opriș Ioan, fiindcă frăția-ta mă cunoști cel puțin din 1934. Așa m-ai cunoscut frăția-ta, cum au spus aceștia? - Da, zise liniștit fratele Opriș, Dumnezeu a grăit prin gura lor.

- Bine, frate Ioan Opriș. Dumnezeu să te binecuvânteze. Va mai fi o dată o judecată - și atunci se va vedea totul. În felul acesta îmi răsplătești că am pornit printre frați ajutorul din care ți-ai cumpărat căsuța pentru familia ta, în care să-ți adăpostești copiii !

- Frate Nicolae Marini, frăția-ta ce zici?

- Au spus numai adevărul, răspunse și fratele Marini, asta ai făcut!

Mă uitai la fratele Capătă. Privea liniștit undeva departe. O lespede grea și rece mi se prăbuși peste tot sufletul meu zdrobit nu de o descurajare, ci de o rușine și de o durere imensă. Ce faliment rușinos, ce stare mizerabilă, ce nivel josnic la acești frați pretinși, ani de zile, lucrători de frunte ai Oastei! La totala dezorientare în ce privea învățătura și credința noastră se adăuga acum totala lipsă de cinste frățească, de conștiință evanghelică, de cel mai elementar nivel moral. Îmi era rușine în fața acestor străini de faptul că aceștia se numeau frați și că mai erau și condamnați ca niște lucrători de frunte ai Oastei. Trăiseră alături de noi. Se hrăniseră cu scrierile noastre. Se înfruptaseră din rodul ostenelilor noastre ani și ani, atât ei cât și ai lor. Ne cântaseră cântările. Ne încasaseră ajutoarele. Ne mâncaseră chiar și pâinea materială de pe masă, căci fuseseră niște neajutorați când îi cunoscusem, iar acum iată cum își arată recunoștința pentru toate acestea!

Dar chiar dacă n-ar fi fost nimic din toate astea - eu eram totuși condamnat ca mai marele lor. Eram șeful lor de lot. Clasificarea aceasta o făcuse altcineva, nu eu. Și o făcuseră mai înainte zecile de ani de trudă a mea în Lucrare, când, în afară de Opriș, nici unul dintre ei nu era nicăieri. Prin chiar și acest fapt ar fi trebuit să vadă că se înjoseau pe ei înșiși, înjosindu-ne pe noi. Ce părere să mai aibă despre toți ceilalți oamenii aceștia care aud, dacă tocmai cel dintâi dintre ei este așa! De fapt oamenii aceia care erau martori fără să vrea la acest proces, și-au dat de la început seama despre adevăr. Îi priveau și ei dezgustați.

Dintre multele necazuri pe care le-am avut cu acești frați, le-am descris numai pe acestea două, spre a rămâne de învățământ neuitat tuturor celor care vor mai avea să treacă prin astfel de stări.

Ce gânduri grele mă încercau. Dacă şi ceilalţi fraţi s-au ales din şcoala aceasta grea şi de prin cernerea asta crâncenă tot cu atâta cu cât s-au ales aceştia, atunci vai de noi. Înseamnă că nimic bun n-a mai fost de ales din noi şi că toată slujba şi toată alergarea noastră n-a folosit la nimic bun, ci numai la degradarea Evangheliei şi la devalorizarea Lucrării Oastei în faţa acestora care ne văd şi ne aud pe aici.

Şi ce înaltă Evanghelie am primit noi! Ce înalţi au fost părinţii noştri duhovniceşti! Ce înalt preţ şi ce înalt nivel avea credinţa şi mărturisirea lor. Iar azi iată ce stârpituri duhovniceşti le-au urmat, aşezându-se în locurile lor, terfelind numele lor, numele Lucrării şi Numele lui Dumnezeu...

Nici o temniţă nu-mi păru mai îngrozitoare decât cea în care eram acum. Nici o lovitură din câte primisem, nu mă zdrobise atât de greu. Şi nici o ruşine n-o simţeam mai usturătoare ca acest faliment al lucrătorilor pe mâna cărora încăpuse acum Lucrarea Domnului cea începută cu atâta jertfă şi dusă până aici cu atâtea dureri şi lupte. O, Dumnezeule al Oastei, ai milă de Lucrarea Ta şi n-o lăsa să se prăbuşească de tot. Ridică-i alţi lucrători mai vrednici decât cei ce vorbesc în numele ei acum. Iar acestora ori trezeşte-le mintea orbită, ori înlătură-i cum ştii Tu, dar să nu mai facă alt rău.

La două zile după asta, fratele Opriș a fost scos și dus cu un detașament la o colonie de muncă. Și n-aveam să-l mai văd decât după 5 ani la Călan, când era într-o mare primejdie. L-am ajutat și atunci cu ce am putut, fără să-i aduc cu nimic aminte de cele întâmplate în primăvara anului 1960 în celula 64. Nu i-am mai adus aminte nici în cei peste 20 de ani și până azi de câte ori ne-am mai întâlnit. Nu și-a mai „adus aminte” nici el. Și să nu-Și mai aducă aminte nici Dumnezeu niciodată!

După plecarea lui Opriș, nu după multe zile a fost scos și fratele Lae Marini și dus la infirmerie. Se simțea tot mai rău și slăbea din zi în zi. Mai rămăsesem numai cu Capătă și cu Pop. Era în luna mai 1960.

Într-o dimineaţă se făcu mare zgomot prin toată clădirea închisorii. Glasuri, uşi trântite, paşi alergători... Toate arătau formarea unui alt mare lot pentru munci.

În sfârşit uşa noastră se deschise violent. Mă auzii strigat afară. Şi încă unul şi încă unul cu tot bagajul.

- Daţi-i drumul jos pe sală. Repede, repede...

Am ieşit. Din toate camerele pe toate coridoarele, o mare şi grăbită mulţime de oameni speriaţi erau alergaţi, împinşi, grămădiţi şi împrăştiaţi prin coridoare şi scări de strigătele şi bastoanele gardienilor - către marele hol de jos de la intrare. Se forma un lot mare sau mai multe - şi fiecare îşi căutau prietenii şi fraţii.

M-am uitat şi eu grăbit, ars de dor şi încălzit de speranţa să-mi regăsesc pe fraţii iubiţi... Într-adevăr iată-l pe Cornel, iată-l pe Moldoveanu, pe cei din Timişoara, pe cei din Hunedoara... Şi alţii şi alţii. Ne-am luat de mâini ca să nu ne despartă valurile celor împinşi de strigăte, de pumni şi de bastoane. Oriunde vom fi duşi să fim împreună. Era un zgomot infernal peste tot şi o mişcare nebunească. Fiecare alerga şi striga după ai săi. Gardienii strigau după toţi.

În bucuria cea mare că ne-am regăsit nici noi nu prea ţineam seama de nici o ordine. Ne ţineam de mâini şi strigam unii la urechea celorlalţi ca să ne putem auzi vorbele în zgomotul nemaipomenit din jurul nostru. Prin mulţimea dezordonată gardienii luptau din toate puterile să facă linişte şi ordine. Însuşi directorul - căpitanul, năvălea cu toată furia în mijlocul luptei şi lovea cu pumnii în dreapta şi în stânga pe cine nimerea şi pe unde putea.

Stăteam cu fr. Cornel când dintr-o dată apăru lângă noi căpitanul-director. Un pumn uriaş văzui venind pe neaşteptate spre ochii mei. Într-o clipă din instinct, îmi ferii capul. Bietul frate Cornel însă nu se putu feri şi astfel pumnul mânios îi căzu cu toată greutatea în ceafă, clătinându-l. Îmi pare nespus de rău că m-am ferit. Am făcut-o fără să vreau. M-a durut asta cum mi-ar fi dat mie zece. Dragul meu frate, de ce m-am ferit? Acest pumn trebuia să mă lovească pe mine! L-am sărutat cu lacrimi, ca să uite pumnul dureros.

Pentru noapte am fost înghesuiţi într-o cameră mare, câte şase pe două paturi. Ne-am grămădit de-a curmezişul paturilor, între Moldoveanu și Cornel, încercând să dormim printre toate cele ce aveam să ni le tot spunem de când trăisem despărţiţi. Şi aveam multe fiecare.

Eu eram fericit că în sfârşit sosise vremea să pot sta de vorbă cu alţi fraţi, cu cei care în chip deosebit doream să-i cercetez în ce măsură cuptorul lămurise aurul sau zgura din ei. Și mai ales în Moldoveanu, marele necunoscut care, ca și muntele totdeauna ascuns în ceață, nu știi niciodată ce gândește.

De la confruntarea cu Pop - omul tulburărilor - ajunsesem acum la Moldoveanu, omul dezbinării. Cum se îndreptase primul, am văzut. Cum s-a îndreptat al doilea, voi încerca chiar de acum să aflu, fără să pierd vremea, întrucât nu știu dacă nu cumva ne vor despărți dimineață, când se vor alege loturile de plecare.

Pe Cornel îl cunoșteam bine, ca pe un frate adevărat și sincer față de Domnul și față de Lucrarea Lui. El făcea parte din acea mulțime binecuvântată a fraților smeriți și curați cu inima, care n-au creat niciodată nici o nemulțumire Frățietății, ci numai bucurii. Cu Moldoveanu însă n-a fost așa. Ci ori de câte ori a avut un prilej nimerit, el a căutat să facă dezbinări împotriva învățăturii, țintind să abată toată Lucrarea spre direcția străină către care mergea el, bâjbâind. Acum însă, puneam o mare speranță în trezirea minții lui sănătoase și a conștiinței lui înțelepte care putuseră veni și în starea lui, prin lucrarea încercării acesteia prin care îl trecuse și pe el Dumnezeu.

N-am pornit niciodată spre nimeni cu idei preconcepute şi n-am avut prejudecăţi rele despre nici un frate, mai ales când îl întâlneam prima dată sau când trecuse un timp mai îndelungat ori mai greu de la despărţirea noastră. Doream să văd însă limpede pe fiecare frate, care îi este starea adevărată, acum după această şcoală şi cernere, hotărât să pornim de la prezent şi nu de la trecut spre viitor.

De aceea m-am apropiat chiar din primul moment şi de aceştia cu aceeaşi dragoste nouă şi totală cum mă apropiasem din prima zi de cei din camera 64. Eram încredinţat că şi în sufletul lor s-a făcut - nu se putea altfel! - cotitura fericită spre unitatea cu adevărul, adică cu învăţătura. Şi cu dragostea, adică cu fraţii, în duhul dat Oastei Domnului, Frăţietatea în care au venit şi ei şi care i-a ajutat cu milă şi pe ei şi i-a crescut cu dragoste. În sfârşit, acum au avut şi ei un timp destul de lung pentru a medita în linişte şi a găsi drumul cel bun, pe care unii nu reuşiseră până în prezent să se poată încadra cinstit.

Le-am povestit în noaptea aceea unora cu lacrimi şi cu accente amare despre toate cele petrecute în mine şi apoi cu mine în anchete şi pe urmă în camera 64. Îmi storceam inima înaintea lor pentru durerea că nici în aceste flăcări încă n-am putut înţelege cu toţii tragedia stării noastre dezbinate. Şi n-am putut simţi la fel cu toţii marea poruncă a Domnului de a ne reorienta sănătos şi clar pe linia Voii lui Dumnezeu imprimată de la început atât de limpede în învăţătura şi practica Lucrării Oastei Domnului - familia noastră duhovnicească. Şi deci toţi avem dorinţa să ne încadrăm, cu vrednicie şi cu ascultare în mersul şi în felul croit prin cei dintâi de Dumnezeu acestei Lucrări. Că nu versetele Domnului au făcut şi fac între noi dezbinările, ci păcatul. Păcatul ascuns sau şi văzut, de un fel sau de altul, este singura cauză a dezbinărilor. Rostul cuptorului prin care trecem este tocmai de a ne trezi, de a ne curăţi şi de a ne face biruitori asupra păcatului din noi. Pe cine nici focul acesta nu l-a ajutat să se cureţe de păcat - acela poate fi considerat pierdut.

Eram între Cornel și Moldoveanu şi pentru ei vorbeam aceste adevăruri dureroase în care puneam şi toată durerea dar şi toată nădejdea mea. Mă uitam atent în ochii fiecăruia să văd cât înţelege şi cât simte fiecare din ceea ce sufeream şi le spuneam eu. Doream să simt din ochii lor duhul lor, cum răspunde duhului meu.

Ochii lui Cornel erau limpezi şi umezi. Mă priveau calzi şi înţelegători.

Ochii lui Moldoveanu îşi fereau privirile în altă parte. La urmă gura lui a dat un răspuns din care să nu pot înţelege nimic.

Am simţit cu amărăciune nu numai că nu-l interesau deloc toate acestea, ba chiar că parcă se bucura de sfâşierea sufletului meu şi a Frăţietăţii noastre.

Am tăcut adânc rănit, dar sperând totuşi. Poate Dumnezeu ne va dărui un timp şi un loc mai potrivit pentru ca în mai multă linişte şi mai pe îndelete să caut a le explica aceste fierbinţi adevăruri pe care toţi avem o mare datorie de conştiinţă să le ascultăm şi împlinim întocmai. Dumnezeu tocmai pentru asta ne zidise în Hristos şi ne chemase în Lucrarea aceasta căreia îi rânduise o aşa înaltă şi divină misiune, de a aduce la mântuirea Sa tot poporul nostru, şi la învierea Evangheliei, toată Biserica noastră...

În ziua următoare am fost luaţi şi duşi într-un vagon-dubă cu care am călătorit două zile şi două nopţi. Apoi trecuţi cu un bac Dunărea, până la colonia Grind din Delta Dunării, aproape de Tulcea şi de ţărmul Basarabiei, la Periprava.

O comisie medicală a ales dintre noi pe cei apţi de muncă şi pe cei inapţi.

Cu boala mea de inimă am fost clasat printre cei inapţi, care au fost aranjaţi apoi pe două brigăzi - muncitori şi intelectuali. Şi înghesuiţi cu toţii într-una dintre barăcile coloniei, separaţi în două dormitoare, după aceste două categorii.

Moldoveanu, fiindcă avea mâna ruptă, a fost clasat și el printre inapți, astfel că am ajuns amândoi, în sfârșit, la un loc.

Dormitorul avea două rânduri de paturi suprapuse. De la început ne-am însoțit și, ca să fiu cu el, am luat eu patul de sus pentru că el nu putea să se urce, având numai o singură mână sănătoasă. Am vrut să îi fiu aproape și pentru a-l ajuta la spălat, la baie, la cărat bagajul, la încălțat și îmbrăcat, la aranjarea protezei lui și la mai câte trebuiau acolo. Și Domnul știe că i-am făcut toate acestea timp îndelungat, nu numai ca un frate, ci chiar ca un slujitor supus și devotat până atunci când nu s-a mai putut.

Toţi fraţii veniţi odată cu noi fuseseră găsiţi apţi de muncă şi repartizaţi la alte brigăzi şi dormitoare. Doar vrei doi fraţi ţărani din Oltenia erau în dormitorul celălalt la inapţi şi ei. La aceştia mai mergeam ziua şi ei veneau la noi. Cu ceilalţi nu mai puteam comunica - fiindcă baraca noastră era închisă toată ziua. Noi aveam regim de penitenciar.

Cei din brigăzile de muncă plecau dimineaţa şi se întorceau seara, încolonaţi pe cinci şi încadraţi de miliţieni şi soldaţi, atât la plecare cât şi la venire. Colonia avea nişte barăci aşezate în rând şi alte dependinţe pentru baie, magazii, birouri şi altele. Totul era înconjurat cu două rânduri înalte de sârmă ghimpată printre care era o fâşie de pământ arat, care trebuia greblat la o zi-două, pentru a se putea vedea orice urmă care ar fi trecut pe acolo spre libertate. Opt gherete înalte erau aşezate de-a lungul acestui gard înconjurător iar acolo santinele înarmate cu puşti mitraliere, supravegheau neîncetat tot ce se petrecea înăuntru şi în afara coloniei. În mijlocul curţii, de asemenea era o gheretă unde şeful de secţie avea grijă asupra celor rămaşi în colonie şi asupra desfăşurării programului interior.

Cei cu munca la câmp primiră din prima săptămână cărţi poştale să scrie acasă - şi dreptul de a primi un pachet de 5 kg alimente. Noi cei inapţi nu aveam acest drept, deşi zilnic eram scoşi şi noi, după plecarea celorlalţi, la diferite munci prin curte, la curăţarea alimentelor de la bucătărie, la greblarea zonei, la măturat, la cărat apă.

Hrana era foarte slabă şi aici. Răbdam cumplit de foame ca şi la Gherla. Doar când eram scoşi la bucătărie mai puteam lua câte un cartof crud ori câte un morcov sau ceapă să le mestecăm pe furiş. Când se însămânţase porumbul sau când se culegea, fraţii veniţi de la câmp ne puteau strecura câte o mână de boabe pe care le mâncam aşa goale şi crude zdrobindu-le între dinţi.

Odată ajunși aici, avurăm destulă vreme să stăm de vorbă cu Moldoveanu. Dar după experiența cu Pop și ceilalți doi de la Gherla, precum și după primele impresii din discuțiile avute cu el, mă rugam cu teamă lui Dumnezeu și mă străduiam să fiu cât se poate de cu grijă și cu răbdare în apropierea și discuția cu el asupra adevărurilor Oastei și a cauzei pentru care ne găseam aici. Îmi dam seama că dacă nici de data asta și nici în locul acesta el nu va putea face întoarcerea salvatoare până la calea și duhul Oastei, până la unitatea și părtășia cu frații, atunci acest lucru în viața lui nu se va mai putea face niciodată. Am avut însă atâta dragoste și încredere totdeauna în faptul că atunci când i se va înfățișa problema aceasta în chip categoric, el nu va putea să nu aleagă calea unității. Doar el știe cât de mult am făcut pentru el și cât de mare este datoria lui de conștiință, atât față de Lucrarea Oastei, cât și față de mine personal. Este cu neputință să uite el asta și să nu cadă doborât în brațele dragostei care i se întind calde și salvatoare, acum la răscrucea asta când nu-s decât două căi. Asta a unității - și cea a rupturii definitive, pe care a ales-o Pop.

Ceasuri întregi și zile întregi i-am vorbit ca unui fiu al meu, ca unui frate, ca unui prieten, ca unui tovarăș de muncă și de răspundere despre marele și unicul rost al Oastei în poporul nostru și în Biserica noastră. Despre marile datorii ale noastre ca lucrători în Frățietatea asta și ca îndrumători ai acestor coloane spre ținta rânduită nouă de Dumnezeu. Despre marea răspundere pe care o avem față de Domnul, a Căruia este toată Lucrarea asta, pentru felul în care trăim și lucrăm, potrivit planului Său ori împotriva Lui...

Moldoveanu asculta, cu privirile în altă parte - și nu zicea nimic.

Eu continuam despre gravele greșeli făcute în anii din urmă, când din cauza războiului și a stărilor de după el - din cauza atitudinii ostile a clerului Bisericii si a măsurilor aspre luate de către Autoritățile de Stat - mulți frați cu credință mai slabă s-au lăsat ori intimidați de amenințări, ori împinși de răzbunări, ori atrași de promisiuni. Si astfel au căzut de la credință ori s-au abătut spre alte confesiuni; făcând marele păcat de a-și călca legământul dintâi și a părăsi scopul pentru care îi chemase Dumnezeu în Lucrarea Oastei Lui. Pe toți acești frați va trebui să-i căutăm, să-i trezim și să-i ajutăm să revină din nou și definitiv la ascultarea Evangheliei pe care o primiseră întâi, la duhul și la Hristosul adevărat față de Care puseseră legământ. La învățătura și la unitatea cu frații credinței lor de la început.

Moldoveanu asculta, cu privirile mereu în altă parte - și tot nu zicea nimic. Uneori oboseam și simțeam că ajung la marginea puterii și de răbdare și de speranță. Totuși continuam.

... Acum, cu voia sau fără voia noastră, am ajuns noi în fruntea coloanelor frățești și aceste coloane privesc la noi, ascultă la noi și urmează ce văd și ce aud de la noi.

Deci răspundem în chip cutremurător pentru toate aceste suflete, direct înaintea Viului și Marelui nostru Dumnezeu și Stăpân. În față avem urmele Domnului nostru și urmele marilor noștri înaintași, iar în spate, marile coloane din prezent și din viitor, pe care trebuie să le îndrumăm după El si după ei. Cum facem noi asta? Cum ținem noi învățătura și credința care ne-au lăsat-o ei?

E adevărat că preoțimea din prezent ne-a făcut mult rău nouă și Oastei. Dar cea din trecut nu a făcut ea atât de mult bine? Nu prin cea mai mare parte a preoților s-a răspândit la început Lucrarea Oastei în țară? Nu sunt oare chiar și acum atât de mulți preoți credincioși care apără și sprijinesc pe frați? Nu împreună cu aceștia trebuie să facem noi lucrarea grea, dar frumoasă, a renașterii întregii noastre Biserici și saltul mântuitor al întregului nostru neam? Ce-i oare cu neputință la Dumnezeu? Se poate că pentru momentul de acum această lucrare este grav împiedicată și primejduită de împotrivirea actualilor conducători ai Bisericii noastre, dar oare n-au mai fost astfel de perioade nefericite și în trecutul ei? Au ținut cât au ținut, și pe urmă cei răi s-au dus - și a venit iarăși binele. La vremea sa ce i-au făcut aceștia Sfântului Ioan Gură de Aur? De câte ori l-au caterisit si exilat? Dar azi cine este Sfântul Ioan și ce s-a ales de toți vrăjmașii lui cei puternici la vremea lor?

Așa va fi și cu părintele Iosif și cu viitorul Lucrării Domnului pornită prin el, oricât de prigonită este ea astăzi. Când va veni ziua biruinței ce fericiți vom fi și noi gândind atunci că și astăzi în necazul ei am fost de partea adevărului. Astăzi, când lupta asta este atât de grea, atunci se va vedea cât a fost de frumoasă... Părintele nostru Iosif a respectat întru totul și până la sfârșit toate temeiurile de învățătură ale credinței noastre. El a mărturisit până în cea din urmă clipă a vieții sale toată dragostea și tot atașamentul său față de Biserica părinților noștri. În mijlocul marii și ultimei adunări pe țară a Oastei Domnului, la care a luat parte în unul dintre cele mai grele momente ale ei, în 12 septembrie 1937, el a spus și a scris în auzul și în vederea noastră, a tuturora, că Oastea Domnului este și va rămâne pentru totdeauna întru totul în Hristos și în Biserica noastră. În ce privește slujba și darul preoției, el s-a considerat mereu preot al lui Hristos și al Bisericii, chiar dacă oficialitatea nedreaptă de atunci i-a luat pe nedrept slujba aceasta. A făcut câte proteste a putut împotriva acestei sentințe, s-a resemnat până la urmă, dar nu s-a considerat el însuși niciodată nici lipsit de harul preoției, nici despărțit de Biserică. Acest har - spunea și scria el - Dumnezeu mi l-a dat și numai singur El mi-l poate și lua. Eu rămân până la moarte un slujitor și un fiu credincios Bisericii mele...

În ce privește Taina Împărtășaniei el a respectat-o așa cum o practică Biserica noastră, primind-o el însuși chiar și pe patul morții, așa cum am mai amintit și cu alte prilejuri. Tot așa și în ce privește semnul văzut al Crucii, cinstirea biblică a Maicii Domnului și toate celelalte taine și semne și practici ale credinței noastre, de care el nu s-a depărtat și nu s-a abătut nici prin cuvintele și nici prin faptele sale până la moarte, întru nimic. Si tot așa s-a străduit să ne învețe și să ne poruncească să fim și noi. Așa a fost, așa este și așa trebuie să rămână și credința și umblarea noastră a fiecăruia și a tuturor celor care am venit de bunăvoie în această Lucrare a lui Dumnezeu. Căci numai în felul acesta, slujindu-L și ascultându-L pe Hristos, noi vom putea îndeplini scopul mântuitor pe care l-a avut Dumnezeu cu această Oaste a Lui, când a ridicat-o în Biserica și în țara noastră. Și numai așa ne vom împlini și noi cu adevărat datoria pe care ne-a rânduit-o Dumnezeu când ne-a chemat în ea. Altfel, dacă ne vom abate de la aceasta, vom fi pedepsiți și înlăturați din ea. Iar locul nostru îl vor lua alții, căci Dumnezeu nu va renunța la scopul său. Necredincioșia unora dintre noi nu va putea nimici credincioșia Lui.

... Dar Moldoveanu asculta și tăcea mereu, cu privirile în altă parte - iar eu băgam de seamă că inima lui rece și potrivnică nu primea nimic din tot focul care ardea în inima, în cuvintele și în ochii mei. Tăcerea și privirea și fața lui nepăsătoare, toate arătau că el nu mai avea nimic nici din această Biserică, nici din acest neam, nici din această Frățietate. În afară de limba pe care ne-o vorbea spre a-și ascunde gândurile și intențiile sale adevărate, el dovedea limpede că nu mai are nimic de al nostru. Încercarea prin care trecea, ca și elementele printre care se complăcuse, îi arseseră tot ce avusese - dacă avusese vreodată ceva în el - pentru aceste sfinte comori și bunuri ale noastre...

Când am tăcut eu amărât, el începu nervos:

- Hristos nu este un naționalist. El nu-i numai al acestei Biserici, El este al tuturor popoarelor, nu numai al poporului român. Iar Biserica adevărată, preoția adevărată și Crucea adevărată - este alta, sunt altele, nu acestea. Pe zi ce trece, pentru mine, aceste adevăruri devin tot mai clare și minciuna

acestor tradiții, tot mai de nesuportat. Lucrarea adevărată a lui Dumnezeu trebuie să se elibereze de toate aceste poveri și toți frații trebuie să fie ajutați să scape de sub robia lor. Trebuie să se cunoască odată adevărul si adevărul trebuie să ne facă pe toți slobozi de aceste amăgiri. Trebuie să se termine odată cu aceste învățături începătoare și să mergem spre cele desăvârșite. Au fost bune și acelea la vremea lor, dar acum vremea lor le-a trecut. Oastea Domnului trebuie să crească și să iasă din găoacea asta... Se tot zice despre Biserica asta că este o corabie... Dar este o corabie care se scufundă și oricine vrea să se mântuiască trebuie să sară din ea.

- Cum, am zis eu uimit și îngrozit - Hristos nu este Același Ieri, Azi și în Veci? Adevărul și Credința nu sunt unice și veșnice? Sunt astăzi așa - mâine, altfel? Se pot schimba cuvintele lui Dumnezeu după timp și după împrejurări? Atunci cine mai garantează ceva din Sfânta Scriptură și ce mai rămâne din toată învățătura, când fiecare își ia dreptul de a înlătura ce vrea și de a interpreta cum îi place? Nu vezi că asta este o teorie satanică o lucrare de nimicire care dărâmă totul și aduce haosul, dezordinea, anarhia și vraiștea peste tot?

- Nu-i adevărat! Haos și vraiște este acum, în felul în care sunt învățați și ținuți oamenii prin aceste ceremonii și instituții. Hristos și harul Lui însă îi va elibera de ele. Mișcarea universală a credinței adevărate și lucrarea adevărului evanghelic a început - și ea va ajunge să-i elibereze pe toți oamenii din robia tuturor acestor concepții înapoiate și păgânești...

Acum Moldoveanu nu mai vorbea nici cu jumătăți de cuvinte, nici cu jumătăți de fraze - ci cu tot mai întreagă și mai hotărâtă împotrivire față de tot ce-i spuneam eu. După douăzeci de ani regăseam în vorbele lui opoziția din 1940, de la prima noastră întâlnire, din noaptea când treceam prin Olpret. Atunci însă tăcuse la timp, fiindcă era numai pui și mai avea încă nevoie de mine ca să crească. Acum crescuse și nu mai avea nevoie, putea deci să vorbească fără nici un menajament, ca un leu îndrăzneț.

Am lăsat o vreme totul să se liniștească și am început cu altceva, mai sperând încă într-o fericită schimbare a lui. Lucram poezii și i le dădeam să compună melodii. Era aceasta o punte, singura punte pe care o mai puteam avea între noi. Nu voiam s-o rup, mai nădăjduind împotriva oricărei nădejdi că odată și odată tot va veni lumina unei transfigurări. Cine nu se transfigurează, îmi ziceam eu, se desfigurează. Și la el țineam încă din toată durerea inimii mele.

Compunerile poeziilor le făceam acolo într-un mod cu totul neobişnuit, după condiţiile pe care le aveam. La început neavând nici un mijloc de scris, compuneam poeziile, strofă cu strofă, şi le reţineam în memorie. Lucram o strofă şi o învăţam pe dinafară. Lucram a doua strofă şi le repetam, apoi a treia şi până la capăt, repetând-o toată, până ce mi se fixa pe totdeauna în memorie.

Apoi începeam a doua poezie tot aşa. Apoi le repetam pe amândouă. După aceea făceam a treia - şi le repetam pe toate trei spre a nu le uita pe nici una. Apoi a patra, a cincea, a şasea - şi tot aşa, repetându-le pe toate zilnic de la început.

Când am ajuns la o sută şi peste - am mai păstrat numai titlurile şi numărul lor. Poezia 59 - Suind din nou. Poezia 87 - O adevăr. Poezia 115 - La anii răstignirii - şi aşa mai departe. Când voi ieşi vreodată de aici şi voi avea un condei şi o hârtie, Domnul mă va ajuta să mi le reamintesc pe toate aşa cum le-am compus - şi să le scriu despovărându-mi capul de toată sarcina lor care îmi devine din ce în ce tot mai grea...

Şi aşa am făcut. După mulţi ani.

Dar abia dacă am mai putut afla atunci jumătate din câte erau. Poate cele mai frumoase îmi fuseseră acoperite de molozul durerilor multe și grele care se prăbușise peste cele mai scumpe nădejdi și gânduri pe care le înviasem și le îngropasem pe acolo.

Umblând prin curte am aflat o bucățică de geam spart. Am luat-o înăuntru. Am uns-o cu scuipat, apoi am frecat-o cu săpun, întinzând peste tot cu degetul această pastă umedă. Apoi cu o cârpă am frecat peretele, presărând peste ea câte puțin praf mărunt de var. Așa s-a acoperit sticla cu un praf alb pe care apoi am început să scriu cu un bețișor de chibrit versuri și strofe de poezii, spre a le reține mai ușor. Si alții mai făceau la fel...

Așa am scris mai târziu textele evangheliilor duminicale pe care, la slujbele noastre cu frații-preoți, le citeam la Liturghiile noastre pe ascuns, pe toate paturile din colțuri, spre a nu fi prinși de cei ce ne pândeau.

Odată am compus un text de colind, iar Moldoveanu îi compusese melodia. Dar pe neașteptate au venit și ne-au scos din dormitor la o corvoadă afară în curte. Îndată însă am aflat că se făcea o percheziție în dormitor la paturile noastre. Cineva ne pârâse. Gardianul ne-a găsit sub pernă ciobul de sticlă neșters cu colindul scris și notat. Am fost luați și duși în poartă la comandant, certați, amenințați, judecați; cinci zile de carceră.

Am fost duși într-o încăpere goală și fără-ferestre, doar cu un mic gemuleț cu gratii sus de tot. Pe jos, noroi. Se aruncau dimineața găleți de apă spre a nu te putea așeza pe vatră. Mâncare: o zi rația scăzută, fără pâine, două zile numai turtoiul și apă. Seara se băga un pat gol, doar cu o rogojină și o pătură. Am stat acolo așa în frig, în întuneric și în umezeală cinci zile și cinci nopți, doar noi doi și încă un profesor care mai făcuse și el ceva. Lui îi puseseră și lanțurile. Niște lanțuri groase și grele ca niște obezi, țintuite cu ciocanul pe nicovală, ca și piedicile pentru cai... Așa am plătit noi frumosul colind care atunci l-am făcut: „Minunată-i Noaptea Sfântă”...

Toată colaborarea cu Moldoveanu am întreținut-o de ani de zile doar cu acest unic gând și cu o încredințare orbească: să nu se rupă de noi. Să ajungă și el odată și odată să gândească și să simtă ca noi toți ceilalți. Pentru asta am luptat ani la rând cu frații care doreau de mult să-l dea afară din mijlocul Oastei pentru împotrivirea lui față de învățătura și credința noastră, pentru lupta lui contrară unității frățești. Frații au răbdat, dar m-au înștiințat de multe ori că vom avea mereu necazuri cu el, iar până la urmă va face un rău și mai mare.

Dar eu nu i-am ascultat pe frați, ci l-am ascultat pe el, împărtășindu-l de toată dragostea sufletului meu. I-am corectat de la început încercările lui slăbuțe de poezie. L-am recomandat fraților, lăudând talentele lui cu mult mai mult decât meritau și decât trebuia. L-am dus cu mine peste tot, căutând să-i fac un nume cât mai larg, lui care era un necunoscut. Îmi era și milă și drag de el, copilul slăbuț și orfan care se lipise de mine și părea așa de ascultător și de blând. Cum luase cândva părintele Iosif pe Secaș, cel devotat și promițător. Și astfel, cu anii, din tinerelul timid, lipsit și necunoscut, cum era în 1939-40, Moldoveanu ajunsese acum, după douăzeci de ani de creștere sub aripă și lângă sân, acest Absalom ambițios și viteaz, care se împotrivește cu cerbicie oricărei încercări de a-l readuce la o ascultare cumpătată și normală de duhul și solia Familiei care îl crescuse și căreia se declarase în atâtea rânduri și feluri, din gură, devotat și ascultător. Curând va deveni și mai îndrăzneț, un Goliat care va sfida toată dragostea și toleranța frățească - disprețuind fără nici o rușine și teamă tot ce a fost înainte de el.

Totuși nu pierdusem de tot nădejdea. Ori de câte ori discuțiile noastre ajungeau la punctul de criză tăceam. Tăceam, spre a ocoli ruptura totală. Nici timpul, nici locul, nici mulțimea celor între care eram închiși - și care luau seama la noi, uneori cu vădit dispreț pentru credința noastră care nu reușise să ne facă una nici chiar acolo. Din grija față de mântuirea acelora, am căutat să suport cât mai neobservat totul spre a nu le da celor care priveau la noi un prilej de a judeca urât Evanghelia și a se îndepărta de ea. Mai ales că toți erau intelectuali - foști profesori, ingineri, ofițeri superiori, preoți, avocați. Unii dintre ei cunoscuseră Oastea Domnului înainte - și aveau despre ea o părere înaltă și aleasă, socotind-o - așa cum și era - mișcarea duhovnicească salvatoare a întregului nostru popor, atât din păcatele noastre cunoscute, cât și din înapoierea noastră culturală.

Acum, acești oameni, care nu avuseseră înainte și afară ocazia de a se întâlni cu Oastea, auzind că noi eram foști conducători în ea, desigur, erau foarte interesați să cunoască Lucrarea Oastei prin ascultarea la noi - si mai ales prin felul nostru de comportare. Eu îmi dam seama de importanța acestui lucru și mă străduiam din toate puterile mele să-i fac să aibă despre Oaste atât cele mai încrezătoare gânduri, cât și cele mai bune păreri despre toți ostașii ca modele de trăire a principiilor Oastei. Și cum să-i convingi mai bine despre adevărul tău decât arătându-le trăirea lui prin faptele tale?

Dar lui Moldoveanu nu-i păsa prea mult de Oaste, el nici nu vorbea despre ea. Lui îi păsa despre el - și căuta ca persoana lui să fie ținta privirilor străine, fiindcă el avea o altă învățătură și căuta să suprapună o altă lucrare peste Oastea Domnului, mult mai bună și mai largă decât ea. Oastea asta este îngustă, formalistă, roabă. În aceasta el ar fi condamnat să rămână un egal cu alții, pe când el se simțea superior tuturora. Un iluminat care a primit o evanghelie superioară și personală, un trimis cu o misiune revelatoare: Biserica universală, întemeiată pe harul care singur este totul. Fapta nu valorează nimic. Ceremoniile - zicea el - sunt niște încărcături întunecate care acopăr adevărul. Confesiunile sunt de la diavolul și trebuie nimicite. Singură universalitatea este de la Dumnezeu.

Nu era nouă teoria lui, dar abia acum și-o manifesta pe față... Și de fapt nici nu era a lui. Nivelul lui nici cel intelectual, nici cel duhovnicesc nu-i permiteau să aibă el așa ceva. Tot ce spunea el erau doar petice din traista lui Wurmbrandt, a lui Russel sau a lui Luther. El doar cosea întreolaltă aceste petice străine și pestrițe și căuta să le înfățișeze ca pe o haină nouă și originală a lui. Teoria asta nouă și atrăgătoare pentru cei ambițioși și reduși ca el - îl făcea dintr-o dată cap, nu coadă. Șef de sectă, nu un simplu ascultător. Unul din frunte, nu unul din front. Nimic n-avea original în tot ce făcea și spunea. Numai ambiția și îndărătnicia erau mai mari decât orbia în care căzuse...

Ascultam și priveam la el... Mai erau doi-trei amărâți care tot veneau la patul lui și ascultau toată ziua la șoaptele lui, înghițindu-le prostește. Ajunseseră și aceștia ca niște păsări de noapte, furișându-se și ascunzându-se de noi, ceilalți frați, spre a nu lua parte la strângerile de rugăciune sau meditație cu noi. Așa creaturi făcea el din frații care erau prinși în mreaja lui.

Ascultam la el și priveam la ei. Și mă învinuiam pe mine cum n-am putut fi eu în stare să-l conving mai demult și mai bine despre calea asta nefericită pe care a tot mers el, până ce a ajuns la starea asta de îngâmfată împietrire. Dar nu mă putusem împăca niciodată cu gândul că sufletul lui va putea fi într-atâta de înrăit să nu-l schimbe, în momentul hotărâtor, dragostea pe care i-am arătat-o. Doar el știe cât am făcut pentru el...

Ce orb fusesem eu, nu el. El știuse bine să-și urmărească scopul personal și ambițios. Se folosise de mine ca de o scară pe care se suise până la vârf. Acum nu-i mai păsa de ea, putea să-i dea cu piciorul, s-o răstoarne în noroi. Cu atât mai bine cu cât nu se va vedea scara. Toți vor crede că singur a crescut până acolo prin „meritele” sale - si astfel nu va mai fi socotit dator nimănui. Astfel de datorii umilesc și știrbesc meritele.

Cu timpul mai veniseră în dormitorul nostru alți oameni de la brigăzile de munci, care deveniseră și ei inapți, ca noi. Printre aceștia erau și doi tineri preoți unguri din lotul de „betaniști”, din care făcea parte și Szilagyi. Îndată ce s-au cunoscut cu Moldoveanu și l-au văzut rupt de noi, s-au unit cu el și el cu ei, devenind alt grup de „meditație și rugăciune” opuși nouă. Și astfel în destule rânduri, când noi ceilalți frați și preoți ai noștri eram adunați la rugăciune, Moldoveanu și cei doi preoți unguri, cu încă niște veniți din alt dormitor la patul lui, făceau și ei ceremonia lor în care dirijorul era el.

Dacă am văzut îndărătnicia asta fără nici o îndreptare, am plecat de lângă el, mutându-mă pe alt pat. Nu mai puteam suporta să văd lângă mine și să aud de dimineața până seara tot ce șopteau între ei, împotriva credinței, a adevărului și a dragostei frățești. Aceste complotări nerușinate și ostentative mă îndurerau până la disperare. Mă gândeam că în felul acesta, văzându-mă că plec de lângă el, se va trezi totuși. Credeam că o astfel de lovitură nu o va putea suporta. Niciodată nu mai făcusem așa ceva față de el. De când eram împreună îl ajutasem mult și în necazurile lui de om fără o mână, în fiecare clipă când avea nevoie în stările de acolo. Speram că va ceda și va recunoaște cât m-a îndurerat, că va cere iertare și că totul va reintra în normalul fericit de dinainte...

Îmi făceam însă iluzii și de data asta. El nu numai că nu s-a clintit deloc de pe poziția sa, dar s-a închis și mai tare în muțenia și cerbicia sa față de mine și de frați, arătând că prea puțin îi păsa lui de supărarea mea. Ce naiv fusesem eu toată viața, începând chiar din noaptea acelui ianuarie 1940 cu călătoria noastră pe la Olpret...

Cei doi pastori unguri abia așteptară să mă mut eu de lângă el până când veniră ei, umplând locul meu și arătând față de el un zel de-a dreptul ostentativ și lingușitor. Aceasta ca să-i facă pe cei care priveau la noi întâi să mă judece pe mine, iar apoi să-i laude pe ei, iar în al treilea rând să-l înfățișeze pe Moldoveanu ca pe o victimă, ca pe un martir prigonit de noi. Totul fusese calculat ca să iasă așa - și le convenea de minune la toți trei. Aceasta îi dădu fratelui Moldoveanu o și mai mare îndrăzneală împotriva noastră. Îndată se grupară în jurul lui cei care erau de alte învățături și petreceau acolo ascultându-i noile lui revelații. El știa bine cum să le vorbească pe plac, așa că avea destui ascultători, de dimineața până seara. Adeseori vedeam că ne bârfeau între ei, prin privirile furișe și încruntate pe care le aruncau spre mine, întocmai ca și cei din camera 64, anul trecut.

Înduram cu durere toate acestea, gândindu-mă cât de amar mă înșelasem eu atâția ani cu privire la sufletul acesta. Pacea n-o primise atâția ani cât i se tot îmbiase, - dar lupta o primise cu satisfacție chiar din prima clipă când i s-a oferit ocazia!

Într-o seară din acele zile îndrăznețe stam singur și liniștit pe patul meu când, după cină, încă nu se sunase stingerea și Moldoveanu veni la patul meu, furios și peste măsură de îndrăzneț. Niciodată nu-l mai văzusem astfel. Nu știam ce vrea.

- Vei fi pedepsit de Dumnezeu, - zise el mânios, cu un glas pe care nu i-l mai auzisem și pe care nu crezusem niciodată că îl poate avea. Lupți contra adevărului și i-ai corupt pe frați ca să mă ocolească. Strici Cuvântul Domnului și vrei să duci Lucrarea Domnului la formalismul acestei Biserici moarte, iar pe adevărații credincioși îi urăști.

- Acum îți dai pe față adevărata ta stare - îi răspunsei eu uimit și îndurerat. Acuma vorbești ca un leu îndrăzneț. Până acuma, de douăzeci de ani, mi-ai vorbit ca un miel prefăcut, fiindcă aveai nevoie să sugi, ca să crești. Acum ai crescut și nu mai ai nevoie să te prefaci. Acum nu-ți mai aduci aminte că timp de douăzeci de ani te-am crescut cu pâinea și cu dragostea sufletului meu, de când nu erai nimeni și nimic.

- Și pe dumneata te-a crescut altul, așa că n-ai făcut decât ceea ce erai dator. Iar acuma ești gelos și plin de răutate împotriva mea.

- Numai că eu m-am purtat altfel, frate Niculiță, față de cel care m-a ajutat pe mine. Dacă m-aș fi purtat și eu așa cum te porți tu acum față de mine, cred că s-ar fi deschis pământul și m-ar fi înghițit de viu. Și aș fi meritat. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat să mă port în felul acesta cu nimeni. Mă mir cum tu nu te temi de pedeapsa lui Dumnezeu. Te rog du-te și lasă-mă. Nu te mai pot auzi. Mă doare capul și mă doare inima.

- Te supără adevărul și nu vrei să-l auzi !

- Bine, Niculiță, ajunge! Te rog lasă-mă și du-te la patul tău. M-ai făcut să te cunosc acum cine erai de la început și ce ai urmărit. Nu mai am nevoie să-mi mai spui nimic. Mă doare atât de tare capul și inima că nu mai pot suporta să te aud. Te rog lasă-mă și du-te!

Dar el nu mai tăcea și nu mai pleca de lângă patul meu. Se sunase stingerea, se făcuse tăcere deplină în dormitor, dar criza lui furioasă nu încetase. Stătea în picioare lângă patul meu pe care eu eram culcat și în cea mai nestăpânită furie dezlănțuia cele mai grele ocări și pe tonul cel mai ridicat împotriva mea. Eram total descumpănit. Într-adevăr nu putusem crede niciodată că omul acesta ar fi în stare de așa ceva. El, care avusese o înfățișare totdeauna atât de studiată, de blândă și chiar miloagă de când îl cunoscusem până în clipa asta.

Nu mai putea nici să tacă și nici să plece. Întreg dormitorul, de aproape optzeci de oameni, asculta și privea cum fratele Moldoveanu stătea în picioare lângă patul meu și trăgea în inima mea cu niște cuvinte ca niște gloanțe de mitralieră...

După ce și-a vărsat tot focul amar, într-un târziu, m-a lăsat și a plecat să se culce. Probabil se trezise în sfârșit și el că toți cei din dormitor priveau și ascultau cu dezgust la el. Se convinseseră și ei, în sfârșit, de toată valoarea teoriilor lui.

Multe ceasuri n-am mai putut să închid ochii... Tot ce petrecusem cu omul acesta în cei peste douăzeci de ani de când îl cunoscusem, întâi prin scrisoarea lui de copil orfan, primită în august 1939 la redacția noastră din Cluj, apoi întâlnirea cu el de Anul Nou 1940 și drumul din noaptea primelor impresii, apoi sprijinul ce ni-l ceruse și mi-l avusese de-a lungul anilor, până și în căsătoria lui. Știuse atât de șiret să se folosească de mine în toate scopurile lui, până ce a ajuns să locuiască într-un apartament din cele mai comode, în unul dintre cele mai frumoase orașe centrale ale țării, mobilat și confortabil, ca un om de înalt și adevărat nivel social... Acum ajunsese cunoscut prin publicitatea pe care i-o făcusem și prin suprafața la care ajunsese. Își așezase cu iscusință cortul său la răspântia drumurilor care avea atingere cu toate cetățile confesiunilor amăgitoare și interesate, pentru ca să-i poată momi pe toți cu speranța dobândirii lui. Știa cum să se gătească în așa fel încât să-l placă si să-l poftească toți, pentru ca în felul acesta să curgă ofertele cu darurile din partea tuturor... El afișa față de fiecare pețitor de felul acesta o înfățișare promițătoare... Astfel afacerea a mers bine ani de zile. Apartamentul s-a încărcat, cămara s-a umplut și greutatea trupului s-a rotunjit. Acum nu mai era orfan, necunoscut și milog. Acum era un leu potrivnic și amenințător... Iată valoarea omului, iată valoarea credinței și moralei lui. Iată valoarea atâtor legăminte și juruințe pe care mi le făcuse „recunoștința lui veșnică” - atâția ani, până acum!

Au trecut astfel aproape doi ani! Câte amărăciuni și necazuri n-am plătit în acest timp numai Domnul le va spune în ziua când tot ce s-a făcut în ascuns se va arăta la lumină. Nu mi-ar ajunge nu știu câte cărți ca asta, ca să le pot înfățișa pe toate. Voi trece și eu mai repede peste ele și voi consemna aici doar sfârșitul acestei triste perioade, pentru a ajunge cât mai repede la capătul povestirii acesteia, atât de neplăcute pentru mine. Cred că și pentru voi.

În toamna anului 1962 veni pe neașteptate ordin ca noi, cei inapți, să fim duși din colonie din nou la penitenciarul Gherla. Astfel furăm împinși și încărcați în câte o remorcă de tractor, așezați jos pe trei rânduri, fiecare cu picioarele desfăcute în formă de V, iar între picioarele unuia, așezat altul. Bagajele le aveam în brațe - și astfel înghesuiți până la sufocare eram duși spre Dunăre să fim coborâți într-un bac cu care să călătorim iarăși pe apă până la Galați. Eu aveam în brațe pe un biet colonel invalid de pe front cu piciorul drept retezat de o schijă. Avea o proteză grea și incomodă atât pentru el cât și pentru mine. Credeam că voi muri până se va termina calvarul acestei călătorii smucite peste gropi, peste dâmburi, peste șanțuri. Dar n-am murit chiar nici unul.

În bac ne-au așezat la fel de înghesuiți pe toți ca în remorca cu care venisem - și așa am călătorit până la Galați. Am ajuns seara și ne-au dus pentru noapte la penitenciarul de acolo. Mai fusesem aici acum douăzeci de ani când vizitasem, două ceasuri, pe fratele Marini și Bălăuță care erau atunci închiși aici.

Am fost băgați într-o sală mare cu pereți înalți și cu paie pe jos. Mi-am dat imediat seama că asta fusese biserica închisorii, iar acum devenise dormitor pentru deținuții care erau în tranzit pe aici. Stam culcat pe spate cu fața în sus, privind cu inima plină de durere la picturile sfinte de pe pereți și de pe tavan peste care acum era dat cu un strat subțire și spălăcit de var. Prin această perdea de var ochii sfinților priveau în jos spre lume, plini de mustrare și cu prevestiri rele. Altarul era transformat în WC, spre cea mai provocatoare ofensă adusă lui Dumnezeu. Deasupra acestuia, o mare cruce batjocorită cu var spălăcit, atârna ca o sabie a mâniei lui Dumnezeu spre cei ce au batjocorit-o.

M-am cutremurat, până în străfundul ființei mele cât de departe a ajuns poporul nostru în necinstirea Domnului Dumnezeu și în batjocorirea sufletului și credinței părinților și înaintașilor noștrii. Cu câte jertfe, cu cât respect și recunoștință față de Dumnezeu au înălțat ei, în vremile lor grele și amare, aceste lăcașuri de închinăciune și de mulțumită Dumnezeului Izbăvirii lor! Iar noi, netrebnicii lor urmași, cum ne batem astăzi joc și de Dumnezeul Care i-a izbăvit pe ei și de al nostru, Care ne-a dat o țară mare și liberă. La ce să ne mai putem aștepta acum și în viitor? Cui ne vom mai ruga noi mâine, când pot veni iarăși alte nenorociri și mai mari, dacă de Dumnezeul care ne-a scăpat ieri ne batem joc în acest fel astăzi?

În aceeași înghesuială chinuitoare până la marginea puterilor am fost duși ziua următoare la gară și împinși în duba-vagon pentru Gherla, de unde plecasem cu douăzeci de luni în urmă, pentru experiența de la Grind. Plecasem atunci cu o rană adâncă în suflet și mă întorceam acum cu două. Amândouă coceau, usturau, ardeau prevestind moarte, dar până acolo vor mai face încă mult rău.

La Gherla am fost înghesuiți la început într-o cameră mare de jos, tot cei ce fusesem în același dormitor la Grind. Așa că lucrurile au continuat și aici, încă adâncindu-se și înrăutățindu-se mai mult.

Greu este să urci spre Ierusalim, să înaintezi spre o viață duhovnicească înaltă, frumoasă, curată - dar a coborî spre Ierihon spre o stare tot mai rea, când începi așa asta nu-i greu. Asta este foarte ușor. Când omul alege ambiția și ura, împotrivirea și neascultarea, prăbușirea lui se face îngrozitor de repede și de total.

Când pornești cu smerenie și sinceritate pe urmele Domnului, spre înaintarea în bine găsești mai puțini care să te însoțească în acest suiș frumos, dar greu. Totuși mai sunt și suflete care te însoțesc, dorind și ele asta.

Dar când o iei în jos pe calea neascultării, a bunului plac, a firii slobode - îndată afli și pe alți astfel de tovarăși care, întocmai ca niște cai care au rupt frânele, o iau razna pe unde le place, fără a mai ține seama de nici o ordine sau opreliște. Ei propovăduiesc libertatea, adică desfrânarea, fiindcă nu le mai convine să se supună nimănui și fiindcă o astfel de „evanghelie” le place. Așa au dorit de la început. Dar câtă vreme erau slabi, erau nevoiți să se supună, fiindcă n-aveau cum altfel. Îndată ce li s-a ivit însă ocazia, bucuroși au trântit pe cel ce le părea că este în spatele lor, i-au mai dat câteva copite, apoi, sărind și nechezând fericiți și liberi, au luat-o razna, bucuroși că nu-i mai poate opri nimeni. Lasă, de-acum vor avea ei grijă să nu-i mai pună nimeni în nici un frâu. Ce viață mai bună poate fi ca asta? Ce evanghelie mai convenabilă? Ce Isus mai comod? Faci ce vrei, interpretezi cum vrei, predici ce-i place fiecăruia, și astfel acum se adună în traista ta cadouri de la toți, iar acasă ți se umple cămara, ți se mobilează casa, ți se îngrașă trupul... Argumente și metode îți pune la dispoziție destule șiretenia și viclenia învățată de la toți marii neascultători și dezbinători pe care ți i-ai ales ca înaintași. Din Cuvântul Domnului pe care îl folosești spre amăgirea celor naivi și creduli, îți alegi numai ce-ți convine și ție și lor spre a nu incomoda pe nimeni, dar spre a ciupi câte ceva de la toți... Ce grozăvie!...

Duhul falselor încredințări din care vestești pe acel fals Hristos, îți îngăduie orice păcat. Îți ține mereu la dispoziție pe acel fals har al său, care le acoperă pe toate. Poți să faci orice vrei, poți să umbli pe unde îți place, - acel har înșelător te îndreptățește, dându-ți acea falsă încredințare a unei neprihăniri convenabile și ușoare... În care te legeni apoi până ce te vei trezi în brațele diavolului, a aceluia care ți s-a înfățișat și el ca un fals înger, tot timpul până în ceasul morții. De atunci încolo te are în mâini pe veșnicie. Nu mai are nevoie să se prefacă.

Iată starea în care erau bieții noștri frați care apucaseră pe acel drum al slobozeniei nefaste, de care erau fascinați și spre care atrăgeau și pe cei atinși de această boală și înșelați de mirajul unei astfel de evanghelii noi si convenabile, cum spunea Sfântul Pavel Corintenilor, care ajunseseră si ei să îngăduie cu plăcere și cu interes astfel de Hristoși, astfel de duhuri și astfel de evanghelii noi si nemaiauzite...

Și cum Biserica universală a lui Moldoveanu creștea văzând cu ochii - el nu-și mai încăpea în piele de mândru și de provocator. Am trăit atunci în preajma lor niște zile si nopți în așa chinuri cum nu m-a putut zdrobi niciodată nici un fel de vrăjmaș prin toate temnițele prin care trecusem!

Acum nu se mai sfiau nici unii să mă insulte, să mă jignească, să mă calce în cel mai josnic noroi. El era cel care îi asmuța împotriva mea ca pe niște câini răi, iar ei, cu niște dinți ca de săbii ascuțite, îmi sfâșiau sufletul, care de care mai veninos. Moldoveanu, copilul meu, fratele meu, parazitul meu, tăcea, bucurându-se pe față, fără nici o rușine. În sfârșit, îmi răsplătea tot ce-i făcusem douăzeci de ani.

Ce învățăminte să mai tragi de aici? Ce să-ți spui ție însuți, ce să mai spui altora? Să nu mai ai milă de nici un milog? Să nu mai iei lângă inima ta pe nici un orfan? Să nu mai porți pe umărul tău pe nimeni? Ca nu cumva să crești iarăși pe un alt nelegiuit, să nu încălzești altă reptilă, să nu hrănești alt răufăcător?

Nu! Ci cu toate acestea să faci binele și mai departe. Să, ajuți și mai departe. Să te încrezi și mai departe în ceea ce este DE OM în fiecare om.

Poate să fie câte ceva de porc, de câine, de vulpe, de șarpe, de lup ori de măgar în fiecare ființă omenească. În unii mai mult, în alții mai puțin. Dar este și de om. Cu cât crește, prin educație și prin efort personal, în fiecare partea lui de OM, cu atâta scade până la dispariție ceea ce este din celelalte. Dar cu cât, dintr-un motiv sau din altul, cresc în om celelalte - cu atâta scade tot ceea ce era om din el. Până ce ajunge mai rău de cum era chiar înainte de a veni la Hristos. Chiar și ceea ce avea de OM atunci - nu mai are după aceea. Ci, după împrejurări, el poate deveni total fie porc, fie câine, fie vulpe, fie măgar - dar mult mai primejdios decât aceste animale, fiindcă el are rațiunea cu care lucrează, pe când ele nu o au...

Ci trebuie să nu-ți pui cu grabă mâinile peste nimeni (l Tim.5-22). Să aștepți rezervat și atent să vezi prin timp și prin încercări cum trece și cum se poartă cel pe care îl primești și vrei să-l ajuți. Îndrumându-l cu dragoste, ajutându-l cu bunătate, să-l observi totuși cu atenție și să te atașezi de el cu prudență. Dacă este OM prin firea lui lăuntrică, atunci el va căpăta tot mai frumos chipul de om, până se va transfigura în chip al lui Hristos. Dacă nu-i om, el se va desfigura mereu, până ce va lua chip de animal sau de fiară - după cum este firea aceluia către care înclină să i se asemene. Până ce ajunge demon.

Au trecut alți peste douăzeci de ani de atunci - dar iată usturimea amară din sufletul meu chinuit de acești oameni, încă nu s-a stins. Am mai căutat să uit, am mai căutat să acopăr și am încercat iarăși și iarăși încă alți zece ani și după ce am ieșit cu toții afară din cuptorul acela întunecos și cumplit, au mai încercat și alți frați care nu m-au putut crede ce s-a întâmplat pe acolo - dar Moldoveanu și Pop au rămas și mai departe, până astăzi când scriu aceste rânduri, tot ceea ce s-au dovedit acolo că sunt.

Din aceeași primăvară a anului 1975 însă, de la ultima încercare a îndreptării lor, i-am încredințat în seama lui Dumnezeu pe amândoi - și am pierdut pe totdeauna orice speranță omenească de îndreptare pentru ei... Singur Dumnezeu prin vreo minune dacă îi va mai putea salva din orbia îngâmfată și primejdioasă prin care se pierd pe ei înșiși și pe cei care îi mai urmează.

O, Mare și Puternic Dumnezeu al Minunilor, singura noastră speranță pentru cei ce nu mai ascultă de nimeni este numai la Tine. Îndură-Te și fă minunea transfigurării lor, până nu li se desăvârșește desfigurarea. Amin.

Slăvit să fie Domnul !