Cap. 3 - Începutul chemării
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 1
În vremea asta, şcoala din Vidra de Sus, satul lui Avram Iancu din care se trăgea cea de-a doua mamă a lui Iosif, rămăsese fără învăţător.
Mama grijulie faţă de Iosif îşi avea planurile ei. Puse la cale prin fraţii şi rudeniile pe care le avea în satul lui Avram Iancu să-l cheme pe Iosif deocamdată ca învăţător acolo. Preot nu putea fi sfinţit decât după căsătorie - iar Iosif încă nici nu se gândise la acest pas.
Era cu vreo doi ani înainte de primul mare război, când proaspătul teolog primi chemarea pentru slujba de învăţător în Vidra de Sus. Satul era alcătuit din mulţi locuitori, moţi săraci, cu căsuţele de lemn aşezate pe Valea Arieşului dar şi cu multe alte căsuţe răspândite pe sus pe dealurile şi văile munţilor până departe.
Pe lângă îndatoririle şcolii satul sărac de moţi, avea atât de multe alte nevoi. Tânărul învăţător cu inima lui curată şi plină de milă faţă de marile şi multele dureri de tot felul ale celor între care venise - le vedea, suferea pentru ele - şi căuta din toate puterile lui să le uşureze.
În vremile de pace marea mulţime a bărbaţilor din satul Vidra, ca şi din toate satele de moţi, nu erau pe acasă. Erau unii la pădure făcând ciubere, scânduri, şindrile... Alţii duşi cu acestea, încărcate pe căruţe sau pe cai, până departe prin satele şi târgurile câmpiilor ţării, unde le schimbau pe bucatele care le aduceau apoi în schimbul ciuberelor la familiile lor. Alţii erau răspândiţi până cine ştie unde pe la felurite munci prin ţară, ca să-şi câştige pâinea zilnică pentru ei şi ai lor. Căci în sat, în afară de lemne şi iarbă, nu se făcea mai nimic.
În Vidra bătrânii, văduvele, bolnavii, orfanii şi cei care nu mai aveau pe nimeni, erau destui. Iar oamenii aceştia de care cam toţi se feresc, îndată ce au cunoscut că tânărul învăţător îi iubeşte şi-i ajută erau zi şi noapte pe capul lui fiecare rugându-l câte ceva.
O mare parte din vremea şi din puterea lui şi-o cheltuia citind scrisorile celor plecaţi - şi scriindu-le înapoi, - căci femeile şi bătrânii aproape nici unii nu ştiau carte.
Alţii veneau la el fiind nedreptăţiţi de autorităţile străine, cu plângeri şi cereri. Alţii înfometaţi şi goi pentru un ban sau pentru o haină. Nu ieşeau unii până ce intrau alţii.
Dar deşi ocupat peste măsură cu treburile lui şi cu nevoile altora, totuşi învăţătorul Iosif nu uita rugăciunea şi meditaţia. El simţea că tocmai acum, în munca şi în lupta cea grea în care a ajuns, era mai multă nevoie de puterea şi lumina care o primea prin părtăşia cu Dumnezeu în meditaţie şi reculegere.
Trăirea în mijlocul poporului şi faptul că lua parte atât de dureros şi de adânc la toate nevoile trupeşti şi sufleteşti ale celor mai sărmani şi mai nefericiţi dintre fiii neamului său, îi zguduia sufletul. Şi îi deschise tot mai adânc ochii asupra marilor trebuinţe ale bieţilor oameni şi asupra arzătoarelor lor nevoi, pentru care va trebui de acum să-şi dăruiască el viaţa.
Multele nedreptăţi care li se făceau oamenilor de către legiuitorii străini... Multa nepăsare vinovată a celor care erau datori să ajute la îndreptarea relelor, dar nu ajutau... Multul întuneric al neştiinţei de carte sau al neştiinţei despre mântuirea sufletelor lor, - în care erau lăsaţi bieţii oameni... Multele rele, păcate şi boli care bântuiau familiile şi vieţile acestor neajutoraţi, - toate acestea îi frământau şi îi îndurerau sufletul lui Iosif, care suferea pentru fiecare în parte şi pentru toţi împreună.
Bieţii oameni care abia îşi mai puteau purta necazul lor singuri, îndată ce simţiră că învăţătorul lor este omul lui Dumnezeu, veneau fiecare să se uşure pe sine aruncându-şi necazul asupra lui. Şi el le primea şi se încărca cu toate.
Multe necazuri a avut a păţi el cu autorităţile de atunci pentru binele pe care lupta să-l facă sătenilor lui nedreptăţiţi şi săraci.
Curând însă satul rămăsese şi fără preot. Atunci toată mulţimea poporenilor adunaţi în mijlocul satului strigară într-un glas:
- Domnul învăţător să ne fie preot!
Era pe la sfârşitul anului 1911.
S-a aranjat cu grabă căsătoria tânărului Iosif cu o fată anume Iulia, fiica unui nepot al lui Avram Iancu anume Iosif, dar înfiată de un frate al acestuia anume Alexandru.
Nunta s-a ţinut în sat, la familia miresei, în toamna anului 1911, afară, la mese din scânduri de brad, sub coviltire de căruțe moțești, cu mulți săteni din Vidra și cu puține rudenii venite din Certege, Iuliana, mireasa, fiind, “de neam mare”, avea multe rudenii; iar mirele fiind omul lui Dumnezeu, acesta a făcut ca la nuntă să ia parte o mare mulțime.
Fratele cel mai mic, Dionisie, îşi aminteşte că el avea pe atunci cam 20 de ani şi că a mers la nuntă peste dealuri şi văi, călare pe calul lui tata.
După căsătoria cu Iulia, Iosif a fost sfinţit ca preot acolo în Vidra de Sus, unde fusese învăţător.
Din căsătoria lor li s-au născut pe rând în patru ani patru copii. Familia părea fericită, deşi, ca fire, cei doi soţi păreau mult deosebiţi unul de celălalt.
Pentru tânărul preot Iosif noua însărcinare era şi mai grea decât prima. Pe lângă îndatoririle familiare - cele de duhovnic al unei turme atât de necăjite şi de lipsite ridica îndatoriri şi răspunderi nespus de mari şi nespus mai grele decât cele pe care le cunoscuse înainte.
Chiar cel mai bun om, până când încă nu ocupă nici un loc de răspundere, de obicei, ia lucrurile foarte uşor. Dar îndată ce ajunge să se vadă în fruntea unei mulţimi de care răspunde, - nu mai judecă lucrurile tot aşa de uşor, ci din ce în ce tot mai cu mult simţ al datoriei şi al răspunderii.
Curând începu războiul. Necazurile şi greutăţile se înmulţiră. Munca şi răspunderea, grija şi durerile deveniră tot mai grele.
În 1912, i se născu primul copil, o fetiță, Olimpia. O nouă dragoste veni, o dată cu ea, în viața tinerilor părinți, dar și o nouă povară. Inima tatălui se legă cu drag de această nouă iubire, care însă avu să treacă prea curând prin încercarea cea grea. În anul următor, îngerul morții luă viața fetiței și copilașul drag muri în brațele tatălui, la vârsta când abia știa să spuna „tată dragă!”…
În următorul an, 1914, i se născu al doilea copil, un băiat, căruia îi pusese numele Tit-Gheorghe, inimile părinților îl primiră ca pe o mare mângâiere în locul pierderii fetiței; și începură să se lege de el cu o mare iubire. Dar, tot la vârsta când începea să vorbească, atunci când copilașii sunt mai drăguți și mai frumoși, voia cea tainică a lui Dumnezeu îngădui, din nou, îngerului morții să treacă pragul casei acesteia. Din nou inima îndurerată a tatălui legăna lângă ea cu durere, trupușorul copilului înfierbântat de frigurile morții... Și ultimul cuvânt de „tată dragă!”… rămase ca o nouă săgeată arzătoare și dureroasă în inima sa…
Dar Tatăl nostru cel Ceresc este nemărginit de bun. În locul celor doi copilași pierduți, în al cincilea an de căsnicie, veni în casă al treilea copil. De data asta tot băiat. În amintirea frățiorului său mort cu un an înainte, Părintele îi puse, din nou numele aceluia, căci și-a zis: „Domnul îmi dă o nouă mângâiere, pe care cred că mi-o va păstra, în locul celei ce mi-a luat-o”.
Și într-adevăr, pe acest copil Dumnezeu i l-a lăsat ca pe o mare mângâiere, și bucurie în marile lovituri și lupte ale vieții sale, care aveau să înceapă în curând.
O conştiinţă deja formată cum era aceea a tânărului preot Iosif, maturizat de durerile personale ca şi de trăirile durerilor altora, - începu să înţeleagă cutremurător de adânc ce slăvită este chemarea lui de preot, dar şi ce grea îi este răspunderea pentru împlinirea acestei chemări.
Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvora puterea predicilor tot mai zguduitoare pe care le rostea cu lacrimi poporului său, din mijlocul bisericuţei de lemn din Vidra, în duminici şi sărbători, la nunţi sau la înmormântări. Sătenii le ascultau cutremuraţi, cu ochii aţintiţi la el, mărturisind că niciodată nu mai auziseră pe cineva vorbindu-le astfel. Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvora puterea nopţilor petrecute îndelung în meditaţie asupra Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu Biblia. Şi în rugăciuni înlăcrimate asupra psaltirii mamei neuitate.
Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvorau scrieri şi tâlcuiri inspirate, articole şi predici pe care începu să le publice tot mai des în diferitele ziare, reviste şi gazete, toate ţintind îndreptarea neajunsurilor din popor şi mântuirea sufletelor din păcate.
Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvora puterea bunătăţii şi răbdării cu care asculta şi alina durerile felurite ale tuturor celor ce veneau la el să-i spună sau să-i ceară ceva.
Anii lungi ai războiului aduceau tot mai multe nenorociri şi pierderi. O, cât de mare este chemarea preotului şi cât de dăruită trebuie să-i fie viaţa lui în alinarea şi îmbărbătarea celor din jurul său!
Astfel încetul cu încetul rugul se aprinsese şi jertfa începuse să se aşeze tot mai ascultătoare pe altarul milei şi binefacerii de pe care trebuia să se înalţe cu o deplină dăruire lui Dumnezeu spre limpezirea multor adevăruri şi spre mântuirea multor suflete!
Dar drumul şi şcoala suferinţelor sale abia începuse. Pentru a putea fi cu adevărat al tuturor el trebuia să nu mai aibă pe nimeni. Şi pentru a putea ajunge legat cu totul de cer, trebuia să i se rupă toate legăturile de pe pământ.
În toamna anului 1918 i-au murit pe rând trei copii de gripa spaniolă ce bântuia atunci, ca urmare a relelor războiului. Iar la sfârşitul aceluiaşi an, iarna, după o scurtă şi grea suferinţă i-a murit de aceeaşi boală necruţătoare şi soţia sa Iulia.
Iată ce mişcător şi duios îşi aminteşte el mult mai târziu în cele mai frumoase din meditaţiile lui, acele dureroase împrejurări din viaţa lui, pe care atunci nu le putea nici el înţelege îndeajuns:
...Domnul ne atrage în diferite chipuri la pieptul Său. O, cum nu înţeleg oamenii că şi necazurile, suferinţele, încercările şi izbeliştile vieţii sunt o atragere a Domnului, să ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El şi să ne rezemăm în El şi în odihna Lui...
Eu mă gândesc la mine în câte chipuri şi feluri m-a atras Domnul la El şi m-a învăţat să mă reazem numai pe El.
A fost o vreme când m-am rezemat în cuibul ce-mi făcusem şi în averea ce-mi strânsesem. Dar acest reazem s-a prăbuşit pe neaşteptate. Cuibul casei mi s-a spart şi a trebuit să plec în lume pribeag.
M-am rezemat pe prieteni, dar curând am aflat cât de slab şi de nestatornic este şi acest reazem.
M-am rezemat în desfătările lumii, dar vai, amar şi mincinos mi-a fost pe urmă şi acest reazem.
Pe mama abia am cunoscut-o, ca să mă reazem de pieptul ei...
O, Scumpul meu Mântuitor, poate că Tu ai voit aşa, Tu mi-ai răsturnat toate reazemele cele lumeşti, ca să Te aflu pe Tine Reazemul cel minunat al vieţii mele. M-ai trecut prin suferinţe, m-ai izbit cu lovituri ca să pierd toate reazemele cele lumeşti, să Te aflu pe Tine, să mă apleci la pieptul Tău şi să mă reazem numai în ajutorul Tău. Mă simţesc dator să-Ţi mulţumesc şi din acest loc, pentru această aplecare a vieţii mele spre reazemul Tău cel scump şi sfânt”...
L. S. nr. 25 din 17 iunie 1928
Apoi continua: „... O ce moarte liniştită şi fericită este moartea celui ce se reazemă pe braţele cele dulci ale Mântuitorului... În clipele morţii fiecare muribund caută braţe în care să moară. Soţul moare în braţele soţiei, soţia în braţele soţului, părinţii în braţele copiilor, copiii în braţele părinţilor. În clipele morţii este ceva ce-l face pe om să-şi caute un reazem, un ajutor sufletesc.
De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că mi-am îngropat pe rând trei copii. Sărmănuţii de ei, moartea lor mă urmăreşte şi azi. Fiecare din ei n-a putu muri decât în braţele mele. Au murit în braţele mele strigând: tată dragă. Pe urmă mi-a murit şi soţia în braţele mele strigând: soţule dragă. Braţele mele erau un reazem, un sprijin sufletesc pentru trecerea lor în cealaltă lume...
Moartea lor mă urmăreşte şi azi cu lacrimi în ochi. Dar mai mult decât moartea lor mă înfioară astăzi gândul că şi sufletul caută braţe sufleteşti în clipele morţii. Mă urmăreşte azi întrebarea: în braţele cui voi depune sufletul meu? Slavă Ţie Mântuitorule că m-ai scăpat de gândul acesta înfricoşat: eu voi muri liniştit în braţele Tale”...
L. S. nr. 29 din 15 iulie 1928, pag. 3
Și întocmai așa a și murit!
- „...Era o zăpadă mare pe la noi atunci - îşi aminteşte fratele său Dionisie. Nici n-a putut veni până la noi nimeni ca să ne anunţe despre nenorocirea morţii cumnatei Iulia. Aşa că n-am putut merge la înmormântarea ei. Am aflat doar că a murit după ce o îngropaseră”.
Astfel că după numai patru ani de căsnicie tânărul preot Iosif rămâne văduv doar cu copilaşul Tit de abia doi ani, orfan de mamă...
Această nouă şi grea lovitură fu suportată aproape tot aşa de greu ca aceea a pierderii mamei când el avea doar câţiva anişori. Dar nici de data aceasta încă părintele Iosif nu înţelegea bine planul şi voia lui Dumnezeu cu el. Cum nici unii dintre noi nu înţelegem ce face Dumnezeu cu noi acum, până mult mai târziu, când vine vremea să ni se arate scopul pe care îl avea Bunul Dumnezeu cu noi când întrebuinţa acele mijloace dureroase.
Numai când ni se ia de peste ochi perdeaua înnegurată a nepriceperii, abia atunci începem să vedem şi cu înţelegerea minţii, ceea ce până atunci putusem cu greu doar bănui, prin credinţa inimii despre tainica Lui lucrare.
Au trecut după aceasta alţi aproape trei ani.
Durerea şi singurătatea din lumea lui lăuntrică, i-au făcut tot mai bună şi mai simţitoare inima, spre durerile şi singurătăţile lumii dinafara lui. Astfel nemaiavând ceva al său pe lumea asta, s-a dăruit cu totul muncii şi luptei pentru care ştia că s-a născut: ca să-L aducă pe Hristos la oameni şi pe oameni la Hristos.
Numele şi lupta acestui de tânăr încercat slujitor al lui Hristos, începeau să fie cunoscute în cercuri tot mai largi, mai ales prin activitatea sa publicistică. El trecea acum drept unul din cei mai harnici şi talentaţi scriitori bisericeşti pentru popor. Cele mai cunoscute şi răspândite publicaţii din ţară şi chiar din străinătate îi tipăreau regulat din scrierile lui, citite şi gustate cu multă bucurie de toţi. O frumoasă carte de predici Spre Canaan i se şi tipărise la Arad. Toţi îl vorbeau de bine fiindcă tot ce spunea el în cuvântul său, scris sau vorbit, era plin de adevăr, de putere şi de inspiraţie.
De acolo, de la țară, desfășura o lucrare publicistică uriașă. Colabora regulat la o mulțime de gazete din țară. Amintim printre acestea: «Telegraful Român» și «Revista Teologică» - Sibiu, «Solidaritatea» - București, «Tribuna» - Arad, «Renașterea» - Cluj, «Dacia Traiană» - Sibiu, «Țara Noastră» - Cluj, «Românul», «Libertatea», «Foaia Poporului», «Foaia Diecezană», «Voința Națională», «Epoca» - și altele.
O frumoasă carte de predici, «Spre Canaan», i se tipărise la Arad.
Toți îl vorbeau de bine, fiindcă tot ce spunea el în cuvântul său, scris sau vorbit, era plin de adevăr, de putere și de inspirație.
În 1920 moare protopopul de la Câmpeni, acela de care depindea şi parohia de la Vidra.
În ziua alegerii de protopop, toţi cei adunaţi au hotărât, fără ca părintele Iosif să fi candidat, să-l aleagă ca protopop pe tânărul şi cunoscutul preot de la Vidra, împotriva unui alt preot care candidase, acela bătrân, cu avere şi cu cunoscuţi mari.
Acest lucru pe lângă că arăta preţuirea de care se bucura de la început părintele Iosif în rândul tuturor celor ce-l cunoşteau, - i-a adus şi o mulţime de alte necazuri, pe lângă cele ce le avea. Candidatul căzut în faţa părintelui Iosif, omul avut şi cu rudenii sus puse, preotul Gomboş, a început să pornească împotriva lui cu zavistie şi cu ură făcându-i el şi rudeniilor lui, o mulţime de neajunsuri şi neplăceri.
În aceste condiţii, starea omului lui Dumnezeu care şi înainte era destul de grea a început să devină apăsătoare şi de neîndurat. Cei care îl iubeau erau mulţi dar slabi, pe când cei care îl urau deşi erau puţini, erau tari.
Văzându-i starea grea acolo, mulţi dintre prietenii şi admiratorii săi îl sfătuiau să lase satul şi să se mute la oraş. Cu singurătatea văduviei şi cu grija copilaşului său rămas fără mamă, i-ar fi fost ceva mai uşor poate. Dar alipirea lui sufletească de mulţimea celor între care petrecuse anii grei ai războiului şi ai încercărilor, apoi faptul că începuse să-şi formeze o seamă de suflete hotărâte pentru o viaţă nouă, - îi făceau nespus de greu gândul unei despărţiri de ai săi.
Simţea însă că lucrurile se apropie de o mare schimbare şi că în curând va ajunge la o altă răscruce a vieţii sale. Dori să ceară şi părerea familiei lui de la Certege.
Fratele său Dionisie îşi aduce aminte de o consfătuire pe care au avut-o atunci el şi Constantin, - cu fratele lor Iosif.
- Am de ales între vreo trei drumuri, - le zise preotul Iosif: ori să primesc slujba de protopop la Câmpeni, ori să merg la Cluj unde mă cheamă prietenul meu profesorul Lupaş, găsindu-mi o slujbă atrăgătoare, ori să merg la Sibiu unde mi se oferă un loc de duhovnic la teologie. Mi se oferă acest loc mai mult pentru a mă face să las locul de protopop de la Câmpeni preotului Gomboş. El are multe legături la Sibiu - şi aceste legături vreau să-l scape de mine pentru a nu-i mai primejdui ajungerea lui la protopopiat...
Noi amândoi fraţii - îşi aminteşte Dionisie - l-am sfătuit să aleagă Sibiul. Slujba de protopop la Câmpeni cerea multă alergare pe jos peste dealuri în vizitarea parohiilor, iar el era prea slăbuţ şi prea bolnav pentru astfel de drumuri. Mai ales din pricina condiţiilor lui fizice, l-am sfătuit să renunţe la protopopiat. El n-ar fi fost în stare să facă multă vreme astfel de eforturi. Pe lângă asta erau şi umbletele preotului Gomboş şi ale rudelor lui, care erau foarte agitaţi. Şi nu voiam să ne luăm la luptă cu ei...
Astfel părintele Iosif a ales Sibiul.
Frânghiile se strângeau aşadar tot mai aproape înfăşurând jertfa şi trăgând-o tot mai limpede spre locul şi altarul de care va trebui să fie legată, pe care va trebui să ardă şi să se mistuie. Cât de bine se pot vedea aceste lucruri acum când privim la ele de la depărtarea atâtor ani şi a atâtor întâmplări, care au dus într-o strânsă legătură a lor - la acest scop. Cât de limpede se vede mult mai în urmă, că omul ales de Dumnezeu pentru o anumită lucrare, este tras şi împins ca de nişte puteri şi legături nevăzute, spre acest destin al său. Că şi timpul, şi împrejurările şi oamenii şi condiţiile lucrează împreună, ca jertfa aleasă să fie dusă fără putinţă de împotrivire, pe calea ei îngustă, spre scopul ei divin!...
Slăvit să fie Domnul.
+
Cel care ia povara altuia asupra lui,
cel care este gata să folosească darul său spre a face bine celor mai săraci,
cel care din sfinţenia primită de la Dumnezeu, ajută pe cei mai lipsiţi,
- acela este un binefăcător pentru primitori.
Este un slujitor după pilda lui Hristos.
Epistola către Diognet