Cap. 3 - Începutul chemării
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 1
În vremea asta, școala din Vidra de Sus, satul lui Avram Iancu din care se trăgea cea de-a doua mamă a lui Iosif, rămăsese fără învățător.
Mama grijulie față de Iosif își avea planurile ei. Puse la cale prin frații și rudeniile pe care le avea în satul lui Avram Iancu să-l cheme pe Iosif deocamdată ca învățător acolo. Preot nu putea fi sfințit decât după căsătorie - iar Iosif încă nici nu se gândise la acest pas.
Era cu vreo doi ani înainte de primul mare război, când proaspătul teolog primi chemarea pentru slujba de învățător în Vidra de Sus. Satul era alcătuit din mulți locuitori, moți săraci, cu căsuțele de lemn așezate pe Valea Arieșului dar și cu multe alte căsuțe răspândite pe sus pe dealurile și văile munților până departe.
Pe lângă îndatoririle școlii satul sărac de moți, avea atât de multe alte nevoi. Tânărul învățător cu inima lui curată și plină de milă față de marile și multele dureri de tot felul ale celor între care venise - le vedea, suferea pentru ele - și căuta din toate puterile lui să le ușureze.
În vremile de pace marea mulțime a bărbaților din satul Vidra, ca și din toate satele de moți, nu erau pe acasă. Erau unii la pădure făcând ciubere, scânduri, șindrile... Alții duși cu acestea, încărcate pe căruțe sau pe cai, până departe prin satele și târgurile câmpiilor țării, unde le schimbau pe bucatele care le aduceau apoi în schimbul ciuberelor la familiile lor. Alții erau răspândiți până cine știe unde pe la felurite munci prin țară, ca să-și câștige pâinea zilnică pentru ei și ai lor. Căci în sat, în afară de lemne și iarbă, nu se făcea mai nimic.
În Vidra bătrânii, văduvele, bolnavii, orfanii și cei care nu mai aveau pe nimeni, erau destui. Iar oamenii aceștia de care cam toți se feresc, îndată ce au cunoscut că tânărul învățător îi iubește și-i ajută erau zi și noapte pe capul lui fiecare rugându-l câte ceva.
O mare parte din vremea și din puterea lui și-o cheltuia citind scrisorile celor plecați - și scriindu-le înapoi, - căci femeile și bătrânii aproape nici unii nu știau carte.
Alții veneau la el fiind nedreptățiți de autoritățile străine, cu plângeri și cereri. Alții înfometați și goi pentru un ban sau pentru o haină. Nu ieșeau unii până ce intrau alții.
Dar deși ocupat peste măsură cu treburile lui și cu nevoile altora, totuși învățătorul Iosif nu uita rugăciunea și meditația. El simțea că tocmai acum, în munca și în lupta cea grea în care a ajuns, era mai multă nevoie de puterea și lumina care o primea prin părtășia cu Dumnezeu în meditație și reculegere.
Trăirea în mijlocul poporului și faptul că lua parte atât de dureros și de adânc la toate nevoile trupești și sufletești ale celor mai sărmani și mai nefericiți dintre fiii neamului său, îi zguduia sufletul. Și îi deschise tot mai adânc ochii asupra marilor trebuințe ale bieților oameni și asupra arzătoarelor lor nevoi, pentru care va trebui de acum să-și dăruiască el viața.
Multele nedreptăți care li se făceau oamenilor de către legiuitorii străini... Multa nepăsare vinovată a celor care erau datori să ajute la îndreptarea relelor, dar nu ajutau... Multul întuneric al neștiinței de carte sau al neștiinței despre mântuirea sufletelor lor, - în care erau lăsați bieții oameni... Multele rele, păcate și boli care bântuiau familiile și viețile acestor neajutorați, - toate acestea îi frământau și îi îndurerau sufletul lui Iosif, care suferea pentru fiecare în parte și pentru toți împreună.
Bieții oameni care abia își mai puteau purta necazul lor singuri, îndată ce simțiră că învățătorul lor este omul lui Dumnezeu, veneau fiecare să se ușure pe sine aruncându-și necazul asupra lui. Și el le primea și se încărca cu toate.
Multe necazuri a avut a păți el cu autoritățile de atunci pentru binele pe care lupta să-l facă sătenilor lui nedreptățiți și săraci.
Curând însă satul rămăsese și fără preot. Atunci toată mulțimea poporenilor adunați în mijlocul satului strigară într-un glas:
- Domnul învățător să ne fie preot!
Era pe la sfârșitul anului 1911.
S-a aranjat cu grabă căsătoria tânărului Iosif cu o fată anume Iulia, fiica unui nepot al lui Avram Iancu anume Iosif, dar înfiată de un frate al acestuia anume Alexandru.
Nunta s-a ținut în sat, la familia miresei, în toamna anului 1911, afară, la mese din scânduri de brad, sub coviltire de căruțe moțești, cu mulți săteni din Vidra și cu puține rudenii venite din Certege, Iuliana, mireasa, fiind, “de neam mare”, avea multe rudenii; iar mirele fiind omul lui Dumnezeu, acesta a făcut ca la nuntă să ia parte o mare mulțime.
Fratele cel mai mic, Dionisie, își amintește că el avea pe atunci cam 20 de ani și că a mers la nuntă peste dealuri și văi, călare pe calul lui tata.
După căsătoria cu Iulia, Iosif a fost sfințit ca preot acolo în Vidra de Sus, unde fusese învățător.
Din căsătoria lor li s-au născut pe rând în patru ani patru copii. Familia părea fericită, deși, ca fire, cei doi soți păreau mult deosebiți unul de celălalt.
Pentru tânărul preot Iosif noua însărcinare era și mai grea decât prima. Pe lângă îndatoririle familiare - cele de duhovnic al unei turme atât de necăjite și de lipsite ridica îndatoriri și răspunderi nespus de mari și nespus mai grele decât cele pe care le cunoscuse înainte.
Chiar cel mai bun om, până când încă nu ocupă nici un loc de răspundere, de obicei, ia lucrurile foarte ușor. Dar îndată ce ajunge să se vadă în fruntea unei mulțimi de care răspunde, - nu mai judecă lucrurile tot așa de ușor, ci din ce în ce tot mai cu mult simț al datoriei și al răspunderii.
Curând începu războiul. Necazurile și greutățile se înmulțiră. Munca și răspunderea, grija și durerile deveniră tot mai grele.
În 1912, i se născu primul copil, o fetiță, Olimpia. O nouă dragoste veni, o dată cu ea, în viața tinerilor părinți, dar și o nouă povară. Inima tatălui se legă cu drag de această nouă iubire, care însă avu să treacă prea curând prin încercarea cea grea. În anul următor, îngerul morții luă viața fetiței și copilașul drag muri în brațele tatălui, la vârsta când abia știa să spuna „tată dragă!”…
În următorul an, 1914, i se născu al doilea copil, un băiat, căruia îi pusese numele Tit-Gheorghe, inimile părinților îl primiră ca pe o mare mângâiere în locul pierderii fetiței; și începură să se lege de el cu o mare iubire. Dar, tot la vârsta când începea să vorbească, atunci când copilașii sunt mai drăguți și mai frumoși, voia cea tainică a lui Dumnezeu îngădui, din nou, îngerului morții să treacă pragul casei acesteia. Din nou inima îndurerată a tatălui legăna lângă ea cu durere, trupușorul copilului înfierbântat de frigurile morții... Și ultimul cuvânt de „tată dragă!”… rămase ca o nouă săgeată arzătoare și dureroasă în inima sa…
Dar Tatăl nostru cel Ceresc este nemărginit de bun. În locul celor doi copilași pierduți, în al cincilea an de căsnicie, veni în casă al treilea copil. De data asta tot băiat. În amintirea frățiorului său mort cu un an înainte, Părintele îi puse, din nou numele aceluia, căci și-a zis: „Domnul îmi dă o nouă mângâiere, pe care cred că mi-o va păstra, în locul celei ce mi-a luat-o”.
Și într-adevăr, pe acest copil Dumnezeu i l-a lăsat ca pe o mare mângâiere, și bucurie în marile lovituri și lupte ale vieții sale, care aveau să înceapă în curând.
O conștiință deja formată cum era aceea a tânărului preot Iosif, maturizat de durerile personale ca și de trăirile durerilor altora, - începu să înțeleagă cutremurător de adânc ce slăvită este chemarea lui de preot, dar și ce grea îi este răspunderea pentru împlinirea acestei chemări.
Din conștiința acestei mari răspunderi izvora puterea predicilor tot mai zguduitoare pe care le rostea cu lacrimi poporului său, din mijlocul bisericuței de lemn din Vidra, în duminici și sărbători, la nunți sau la înmormântări. Sătenii le ascultau cutremurați, cu ochii ațintiți la el, mărturisind că niciodată nu mai auziseră pe cineva vorbindu-le astfel. Din conștiința acestei mari răspunderi izvora puterea nopților petrecute îndelung în meditație asupra Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu Biblia. Și în rugăciuni înlăcrimate asupra psaltirii mamei neuitate.
Din conștiința acestei mari răspunderi izvorau scrieri și tâlcuiri inspirate, articole și predici pe care începu să le publice tot mai des în diferitele ziare, reviste și gazete, toate țintind îndreptarea neajunsurilor din popor și mântuirea sufletelor din păcate.
Din conștiința acestei mari răspunderi izvora puterea bunătății și răbdării cu care asculta și alina durerile felurite ale tuturor celor ce veneau la el să-i spună sau să-i ceară ceva.
Anii lungi ai războiului aduceau tot mai multe nenorociri și pierderi. O, cât de mare este chemarea preotului și cât de dăruită trebuie să-i fie viața lui în alinarea și îmbărbătarea celor din jurul său!
Astfel încetul cu încetul rugul se aprinsese și jertfa începuse să se așeze tot mai ascultătoare pe altarul milei și binefacerii de pe care trebuia să se înalțe cu o deplină dăruire lui Dumnezeu spre limpezirea multor adevăruri și spre mântuirea multor suflete!
Dar drumul și școala suferințelor sale abia începuse. Pentru a putea fi cu adevărat al tuturor el trebuia să nu mai aibă pe nimeni. Și pentru a putea ajunge legat cu totul de cer, trebuia să i se rupă toate legăturile de pe pământ.
În toamna anului 1918 i-au murit pe rând trei copii de gripa spaniolă ce bântuia atunci, ca urmare a relelor războiului. Iar la sfârșitul aceluiași an, iarna, după o scurtă și grea suferință i-a murit de aceeași boală necruțătoare și soția sa Iulia.
Iată ce mișcător și duios își amintește el mult mai târziu în cele mai frumoase din meditațiile lui, acele dureroase împrejurări din viața lui, pe care atunci nu le putea nici el înțelege îndeajuns:
...Domnul ne atrage în diferite chipuri la pieptul Său. O, cum nu înțeleg oamenii că și necazurile, suferințele, încercările și izbeliștile vieții sunt o atragere a Domnului, să ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El și să ne rezemăm în El și în odihna Lui...
Eu mă gândesc la mine în câte chipuri și feluri m-a atras Domnul la El și m-a învățat să mă reazem numai pe El.
A fost o vreme când m-am rezemat în cuibul ce-mi făcusem și în averea ce-mi strânsesem. Dar acest reazem s-a prăbușit pe neașteptate. Cuibul casei mi s-a spart și a trebuit să plec în lume pribeag.
M-am rezemat pe prieteni, dar curând am aflat cât de slab și de nestatornic este și acest reazem.
M-am rezemat în desfătările lumii, dar vai, amar și mincinos mi-a fost pe urmă și acest reazem.
Pe mama abia am cunoscut-o, ca să mă reazem de pieptul ei...
O, Scumpul meu Mântuitor, poate că Tu ai voit așa, Tu mi-ai răsturnat toate reazemele cele lumești, ca să Te aflu pe Tine Reazemul cel minunat al vieții mele. M-ai trecut prin suferințe, m-ai izbit cu lovituri ca să pierd toate reazemele cele lumești, să Te aflu pe Tine, să mă apleci la pieptul Tău și să mă reazem numai în ajutorul Tău. Mă simțesc dator să-Ți mulțumesc și din acest loc, pentru această aplecare a vieții mele spre reazemul Tău cel scump și sfânt”...
L. S. nr. 25 din 17 iunie 1928
Apoi continua: „... O ce moarte liniștită și fericită este moartea celui ce se reazemă pe brațele cele dulci ale Mântuitorului... În clipele morții fiecare muribund caută brațe în care să moară. Soțul moare în brațele soției, soția în brațele soțului, părinții în brațele copiilor, copiii în brațele părinților. În clipele morții este ceva ce-l face pe om să-și caute un reazem, un ajutor sufletesc.
De când eram preot la țară îmi aduc aminte că mi-am îngropat pe rând trei copii. Sărmănuții de ei, moartea lor mă urmărește și azi. Fiecare din ei n-a putu muri decât în brațele mele. Au murit în brațele mele strigând: tată dragă. Pe urmă mi-a murit și soția în brațele mele strigând: soțule dragă. Brațele mele erau un reazem, un sprijin sufletesc pentru trecerea lor în cealaltă lume...
Moartea lor mă urmărește și azi cu lacrimi în ochi. Dar mai mult decât moartea lor mă înfioară astăzi gândul că și sufletul caută brațe sufletești în clipele morții. Mă urmărește azi întrebarea: în brațele cui voi depune sufletul meu? Slavă Ție Mântuitorule că m-ai scăpat de gândul acesta înfricoșat: eu voi muri liniștit în brațele Tale”...
L. S. nr. 29 din 15 iulie 1928, pag. 3
Și întocmai așa a și murit!
- „...Era o zăpadă mare pe la noi atunci - își amintește fratele său Dionisie. Nici n-a putut veni până la noi nimeni ca să ne anunțe despre nenorocirea morții cumnatei Iulia. Așa că n-am putut merge la înmormântarea ei. Am aflat doar că a murit după ce o îngropaseră”.
Astfel că după numai patru ani de căsnicie tânărul preot Iosif rămâne văduv doar cu copilașul Tit de abia doi ani, orfan de mamă...
Această nouă și grea lovitură fu suportată aproape tot așa de greu ca aceea a pierderii mamei când el avea doar câțiva anișori. Dar nici de data aceasta încă părintele Iosif nu înțelegea bine planul și voia lui Dumnezeu cu el. Cum nici unii dintre noi nu înțelegem ce face Dumnezeu cu noi acum, până mult mai târziu, când vine vremea să ni se arate scopul pe care îl avea Bunul Dumnezeu cu noi când întrebuința acele mijloace dureroase.
Numai când ni se ia de peste ochi perdeaua înnegurată a nepriceperii, abia atunci începem să vedem și cu înțelegerea minții, ceea ce până atunci putusem cu greu doar bănui, prin credința inimii despre tainica Lui lucrare.
Au trecut după aceasta alți aproape trei ani.
Durerea și singurătatea din lumea lui lăuntrică, i-au făcut tot mai bună și mai simțitoare inima, spre durerile și singurătățile lumii dinafara lui. Astfel nemaiavând ceva al său pe lumea asta, s-a dăruit cu totul muncii și luptei pentru care știa că s-a născut: ca să-L aducă pe Hristos la oameni și pe oameni la Hristos.
Numele și lupta acestui de tânăr încercat slujitor al lui Hristos, începeau să fie cunoscute în cercuri tot mai largi, mai ales prin activitatea sa publicistică. El trecea acum drept unul din cei mai harnici și talentați scriitori bisericești pentru popor. Cele mai cunoscute și răspândite publicații din țară și chiar din străinătate îi tipăreau regulat din scrierile lui, citite și gustate cu multă bucurie de toți. O frumoasă carte de predici Spre Canaan i se și tipărise la Arad. Toți îl vorbeau de bine fiindcă tot ce spunea el în cuvântul său, scris sau vorbit, era plin de adevăr, de putere și de inspirație.
De acolo, de la țară, desfășura o lucrare publicistică uriașă. Colabora regulat la o mulțime de gazete din țară. Amintim printre acestea: «Telegraful Român» și «Revista Teologică» - Sibiu, «Solidaritatea» - București, «Tribuna» - Arad, «Renașterea» - Cluj, «Dacia Traiană» - Sibiu, «Țara Noastră» - Cluj, «Românul», «Libertatea», «Foaia Poporului», «Foaia Diecezană», «Voința Națională», «Epoca» - și altele.
În 1920 moare protopopul de la Câmpeni, acela de care depindea și parohia de la Vidra.
În ziua alegerii de protopop, toți cei adunați au hotărât, fără ca părintele Iosif să fi candidat, să-l aleagă ca protopop pe tânărul și cunoscutul preot de la Vidra, împotriva unui alt preot care candidase, acela bătrân, cu avere și cu cunoscuți mari.
Acest lucru pe lângă că arăta prețuirea de care se bucura de la început părintele Iosif în rândul tuturor celor ce-l cunoșteau, - i-a adus și o mulțime de alte necazuri, pe lângă cele ce le avea. Candidatul căzut în fața părintelui Iosif, omul avut și cu rudenii sus puse, preotul Gomboș, a început să pornească împotriva lui cu zavistie și cu ură făcându-i el și rudeniilor lui, o mulțime de neajunsuri și neplăceri.
În aceste condiții, starea omului lui Dumnezeu care și înainte era destul de grea a început să devină apăsătoare și de neîndurat. Cei care îl iubeau erau mulți dar slabi, pe când cei care îl urau deși erau puțini, erau tari.
Văzându-i starea grea acolo, mulți dintre prietenii și admiratorii săi îl sfătuiau să lase satul și să se mute la oraș. Cu singurătatea văduviei și cu grija copilașului său rămas fără mamă, i-ar fi fost ceva mai ușor poate. Dar alipirea lui sufletească de mulțimea celor între care petrecuse anii grei ai războiului și ai încercărilor, apoi faptul că începuse să-și formeze o seamă de suflete hotărâte pentru o viață nouă, - îi făceau nespus de greu gândul unei despărțiri de ai săi.
Simțea însă că lucrurile se apropie de o mare schimbare și că în curând va ajunge la o altă răscruce a vieții sale. Dori să ceară și părerea familiei lui de la Certege.
Fratele său Dionisie își aduce aminte de o consfătuire pe care au avut-o atunci el și Constantin, - cu fratele lor Iosif.
- Am de ales între vreo trei drumuri, - le zise preotul Iosif: ori să primesc slujba de protopop la Câmpeni, ori să merg la Cluj unde mă cheamă prietenul meu profesorul Lupaș, găsindu-mi o slujbă atrăgătoare, ori să merg la Sibiu unde mi se oferă un loc de duhovnic la teologie. Mi se oferă acest loc mai mult pentru a mă face să las locul de protopop de la Câmpeni preotului Gomboș. El are multe legături la Sibiu - și aceste legături vreau să-l scape de mine pentru a nu-i mai primejdui ajungerea lui la protopopiat...
Noi amândoi frații - își amintește Dionisie - l-am sfătuit să aleagă Sibiul. Slujba de protopop la Câmpeni cerea multă alergare pe jos peste dealuri în vizitarea parohiilor, iar el era prea slăbuț și prea bolnav pentru astfel de drumuri. Mai ales din pricina condițiilor lui fizice, l-am sfătuit să renunțe la protopopiat. El n-ar fi fost în stare să facă multă vreme astfel de eforturi. Pe lângă asta erau și umbletele preotului Gomboș și ale rudelor lui, care erau foarte agitați. Și nu voiam să ne luăm la luptă cu ei...
Astfel părintele Iosif a ales Sibiul.
Frânghiile se strângeau așadar tot mai aproape înfășurând jertfa și trăgând-o tot mai limpede spre locul și altarul de care va trebui să fie legată, pe care va trebui să ardă și să se mistuie. Cât de bine se pot vedea aceste lucruri acum când privim la ele de la depărtarea atâtor ani și a atâtor întâmplări, care au dus într-o strânsă legătură a lor - la acest scop. Cât de limpede se vede mult mai în urmă, că omul ales de Dumnezeu pentru o anumită lucrare, este tras și împins ca de niște puteri și legături nevăzute, spre acest destin al său. Că și timpul, și împrejurările și oamenii și condițiile lucrează împreună, ca jertfa aleasă să fie dusă fără putință de împotrivire, pe calea ei îngustă, spre scopul ei divin!...
Slăvit să fie Domnul.
+
Cel care ia povara altuia asupra lui,
cel care este gata să folosească darul său spre a face bine celor mai săraci,
cel care din sfințenia primită de la Dumnezeu, ajută pe cei mai lipsiți,
- acela este un binefăcător pentru primitori.
Este un slujitor după pilda lui Hristos.
Epistola către Diognet