Cap. 3 - Primii pași spre Lumină
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
Astăzi când din nou Isuse mă întorc din căi de jale
și văd iarăși copilașii împrejurul ieslei Tale
îl întreb pe copilașul care-Ți stă la căpătâie:
- cum te cheamă?
el îmi spune: - Dorz Traian, din clasa-ntâie...
Când n-ai nici un îndrumător pe calea vieții și ești nevoit ca tu singur să-ți desfunzi drumul pas cu pas, răzbind înainte nu numai prin piedicile cele mai mari, ci și prin locurile cele mai necunoscute - îți trebuie desigur nu numai o muncă grea dar și o voință tare și o stăruință încrezătoare.
Când ai pe cineva care luându-te de mână să-ți zică: - Vino după mine că eu știu calea, - este ușor să mergi. Nici nu iei seama pe unde calci, nici nu ai grijă ori teamă ca să cercetezi. Ai siguranță deplină în cel ce te conduce. Și te încrezi în el fără nici o îndoială. Ce ușor și liniștit poți fi atunci.
Când ai pe cineva care luându-ți condeiul din mâna tremurândă să-ți spună hotărât: - Uite scrie așa! Fă așa! Trage aici linia asta și scrie așa! - atunci ușor îți rezolvi problemele, fără să-ți chinui prea mult mintea ta cu necunoscutele cifrelor, cu tainele literelor, cu răscrucile hotărârilor...
Dar când n-ai pe nimeni de la începutul tuturor acestora - sau când îl pierzi îndată după început pe cel care-l aveai - atunci ce faci?
Atunci n-ai altceva de făcut decât să-ți pleci genunchii, să te uiți în Sus și să suspini cu lacrimi: „Doamne, Dumnezeule - iată eu n-am pe nimeni altcineva să-mi ajute, decât pe Tine. Vino Te rog și ajută-mi numai Tu!”
A trebuit să ajung și eu în școala primară, în septembrie 1921 până nici nu împlinisem încă cei șapte ani.
În prima zi de școală, dis-de-dimineață, mama mi-a zis:
- Ia-ți trăistuța cu cartea și tăblița și hai să te duc la școală!
- Cu cine mai mergem, măicuță?
- Singur mergi. Ceilalți nu vreau să meargă nici unul.
- Măicuță, dar e departe și singur nu știu să mă duc. N-am mai fost niciodată până în sat.
- Merg eu astăzi cu tine până acolo. Te las la școală și apoi afli tu drumul înapoi. Dacă nu, dormi acolo. De mâine să știi apoi să mergi și singur.
Și zicând asta, mama îmi puse în trăistuța mea de lână, lângă carte și tăbliță, o bucată de pâine și un măr mare. Aveam pe atunci toată grădina de după casă, plină cu niște meri înalți, plini de mere roșii și galbene.
Am mers cu mama până la școală. Ea înainte mai repede, eu înapoia ei mai încet.
Trebuia să sui dealul și era un soare tare frumos în dimineața aceea. Dar mie mi se părea totul peste măsură de greu și de amenințător. Drumul era destul de lung pentru puterile mele. Și pentru că era necunoscut și nou, - îmi părea nesfârșit.
Bătrânul învățător, m-a luat de lângă mama, s-a uitat la mine peste niște ochelari cu ramă aurită - și mi-a zis:
- Cum te cheamă pe tine micuțule?
- Traian, mă cheamă.
- Traian, - și mai cum?
M-am uitat întrebător la mama care mă smuci de mână zicându-mi:
- Nu ți-am spus eu cum să zici?
- Dorz Traian.
- Așa măi micuțule! Și al cui ești tu?
- Al lui Constantin de la Râturi.
- Bine, vino ici și stai în banca asta lângă ăștia doi cu care ai să te împrietenești, n-ai grijă. Și să fii cuminte, să nu te bați cu ei. Și voi să nu-l bateți mă - auziți?
Apoi întorcându-se spre mama îi zise:
- Bine, lasă-l aici și mergi acasă. Avem noi grijă de el.
Am rămas acolo în banca a doua, lângă cei doi copii de care nu mă puteam apropia. Ei erau prieteni între ei și amândoi priveau la mine ca la un străin.
Ca să mă împrietenesc cu cel de lângă mine, i-am dat mărul meu cel mare și roșu. Mie mi-a rămas numai pâinea goală. Ei au împărțit împreună mărul meu între ei întrebându-mă:
- Voi mai aveți mere de astea?
- Mai avem, multe.
- Să ne mai aduci când vii și mâine.
- Am să vă aduc în fiecare zi.
Și le-am tot adus. Așa mi-am câștigat eu puținele mele prietenii, dându-le mereu tot ce aveam mai frumos și mai bun.
Dar îndată ce nu am mai avut mere, nu i-am mai avut nici de prieteni. Până ce au mai văzut din nou altceva la mine și au avut nevoie să le dau. Atunci iarăși s-au împrietenit cu mine. Până ce am avut ce să le dau.
Încă de atunci și în felul acesta, am descoperit eu cât de rare pot fi prieteniile adevărate - aproape cu neputință de aflat. Că trebuie mereu dacă vrei să le câștigi și să ți le păstrezi, să ai ce să le dai tot mai frumos și mai bun. Prietenia bună este tot așa de rară și de scumpă în lumea aceasta ca și credința cea sfântă și ca și dragostea cea adevărată.
În toată viața lui, un om dacă găsește o inimă-două, în stare să cuprindă în ele aceste virtuți cerești și curate. Cele mai multe ființe de pe pământul acesta pot arăta o prietenie sau o credință ori o iubire, numai dacă tot primesc câte ceva văzut în schimbul ei. Și ține atâta vreme cât i se dă ceva. Îndată ce nu mai primește nimic astăzi, uită tot ce a primit ieri - și până ieri.
Cu prietenia față de Domnul Dumnezeu și față de Lucrarea Lui sfântă, voi afla mai târziu că tot cam așa se întâmplă. Până ce capătă omul ceva, sau până ce nădăjduiește să capete - mai stă omul cu Domnul, merge și zice și promite. Dar îndată ce vede că nu mai capătă nimic - dragostea multora se usucă, vorba se calcă, fața se schimbă și legământul se uită...
O, ce schimbătoare, ce nestatornică este biata inimă omenească. Și ce urât este acest târg cu Dumnezeu și cu cele mai scumpe comori pe care le poate avea sufletul omenesc...
Când ai de la începutul școlii tale un învățător bun, atunci toată viața ai un mare ajutor și folos pe drumul Cărții. Dacă de la primul pas o iei bine, îi vei face frumoși și pe ceilalți ce vor urma.
Bătrânul învățător care m-a primit în școală atunci din mâna mamei mele - era un astfel de călăuz bun. Dar am avut parte de el numai până în clasa a treia. Se numea Sava Halbac - și era un om pătruns de o mare credință în Domnul Dumnezeu, precum și de conștiința misiunii sale. Ne învăța cu dragoste, - dar și cu asprime. Când era nevoie folosea și nuiaua lui de lemn de sânger cu noduri din loc în loc, pe care o avea totdeauna pe masă, lângă catalogul din care ne striga numele și în care ne punea prezența și notele.
Din prima zi de școală am intrat în ordinea și disciplina impusă de el în cei 25 de ani de când învăța pe fiii satului Mizieș. La el învățaseră un timp și părinții mei.
Drumul de acasă și până la școală ținea mai bine de un ceas de mers pe jos. Mergeam mai mult peste câmp decât pe drum. Și mai mult prin apă, prin noroi și prin zăpadă, decât pe timp uscat.
Pe tot drumul de acasă și până la școală, trebuia să ne ridicăm căciulile, ori de câte ori treceam pe lângă vreun bărbat sau vreo femeie - și să spunem cu glas tare deodată cu toții: Laude-Se Domnul nostru Isus Hristos. Iar cel salutat ne răspundea bucuros: Să creșteți mari...
La intrarea în școală, tot așa trebuia să zicem, oricine era acolo.
La ora opt, fix, domnul învățător intra totdeauna în sală. Era numai o singură sală pentru toate cele patru clase.
În clipa când intra el pe ușă, noi toți săream deodată în picioare și-i ziceam: Laude-Se Domnul nostru Isus Hristos. Apoi rămâneam așa până când el își dezbrăca paltonul și își punea pălăria în cuier. Apoi se oprea în picioare făcându-ne semn cu mâna să începem rugăciunea.
Începeam făcându-ne cruce: În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh - și ziceam în cor cu toții Tatăl nostru - după care rămâneam în picioare, ascultători și atenți, fără nici un zgomot. Nuiaua cea de sânger cu noduri era acolo gata să ardă orice neascultare. Dar odată ce de la început intrase disciplina asta în toți - de prea puține ori era nevoie de nuia.
După Tatăl nostru, - fără să ne așezăm în bănci, continuam tot în cor cu aceeași evlavie, ca pe o a doua rugăciune Tabla înmulțirii. De la unu ori unu: - unu, - și până la zece ori zece: - o sută.
Căci și Tabla înmulțirii trebuia fiecare dintre noi s-o știm cum știam Tatăl nostru.
După aceea ne așezam jos și începeam lecțiile. Eram așezați în două rânduri de bănci, câte patru într-o bancă, în ordinea claselor. În băncile din dreapta băieții, în cele din stânga fetele. Ultima bancă din fiecare rând, era banca măgărească, unde erau puși cei pedepsiți pentru neascultare sau neînvățătură. Ce mare rușine era să fi pus acolo. Pe mine m-a ferit Bunul Dumnezeu în tot timpul școlii de rușinea asta.
Lecțiile începeau de la clasa întâia, apoi cu a doua, cu a treia și sfârșeau cu a patra.
Mai târziu, cu noi s-au făcut cinci clase, apoi șase, apoi șapte. Și la atâtea au rămas patruzeci de ani și după noi.
După ce se termina cu lecțiile, domnul învățător începea cu noi învățarea și repetarea cântărilor bisericești, pregătindu-ne pentru ca duminica, la biserică, să dăm răspunsurile la Sf. Liturghie.
Școala noastră era confesională. Pe atunci aproape toate școlile erau confesionale, iar învățătorii erau pregătiți și pentru a fi cântăreți bisericești.
Învățătorul nostru era nelipsit în fiecare duminică de la biserică. De acolo din strana din dreapta - el conducea cântările, cu glasul lui cel frumos și limpede care umplea toată biserica.
În fiecare duminică, el ne ducea pe toți școlarii lângă strana lui și ne așeza frumos de-o parte băieții și de alta fetele. Toți îmbrăcați curați cu cămășuțe albe, cu cojocele de lână și cu opincuțe de piele, spălați și pieptănați.
De la Unul Născut Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu - și până la Fie Numele Domnului binecuvântat - noi cântam cu ochii țintă la gura lui, toate răspunsurile, fără greș. Glasurile noastre calde și limpezi răsunau ca niște clopoței de argint, înconjurând glasul lui cald și dulce ca al clopotului cel mare de aramă din turnul bisericii.
Așa am învățat eu ordinea și evlavia în Casa Domnului, din acele zile când pe toate le trăiam cu atâta sfântă teamă și înfiorare, cum aș fi fost nu pe pământ ci undeva lângă Porțile Cerești.
Atmosfera aceasta mi-a rămas până astăzi întreagă în inima mea și ori de câte ori merg în biserică, o trăiesc aievea, cum nu s-ar fi pus nici un fel de depărtare de ani și de stări, între mine cel de atunci și eu cel de astăzi.
O câtă putere are harul lui Dumnezeu să ne păstreze curați în tot ce odată I-am încredințat, dacă nu mai luăm și nu mai pierdem niciodată din chivotul Său Sfânt, ceea ce am pus la început acolo.
La marile sărbători ale Crăciunului sau Paștilor, atmosfera sfântă pe care o trăiam în Casa Domnului, era nespus mai strălucită și mai puternică. Colinzile de Crăciun sau Cântările de Înviere, erau ceva divin și de neuitat. Oamenii, copiii, biserica, totul părea undeva în rai. Vedeam parcă aievea îngerii zburând pe sus și vocile lor împletindu-se cu ale noastre mai ales atunci când ajungeam la: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Lui, Osana întru cei de Sus...
Doamne Dumnezeule, ce stări înălțătoare se trăiau atunci. Ce păcat mare face împotriva a tot ce este mai divin în om și în afara omului, oricine răpește credința din sufletele copiilor și a oamenilor. Căci cine pierde nu mai poate avea apoi niciodată nimic să mai poată pune acolo în locul ei rămas gol pe totdeauna.
În tot timpul anilor copilăriei, bineînțeles că am putut avea și eu, ca toți copiii la vârsta aceea, multe pățanii și întâmplări, unele mai bune, altele mai rele. Mai grele sau mai ușoare, unele mi le-am mai amintit, altele nu.
Din multe am tras și eu unele învățăminte folositoare pentru viața mea de după aceea.
Întâmplările au trecut, dar învățămintele mi-au rămas. O parte dintre ele le-am păstrat fie prin cărțile mele de povestiri, fie prin alte însemnări. Fiindcă am crezut că dacă mie mi-au folosit - și altora le vor putea fi de folos.
Slăvit să fie Domnul!