Cap. 4 - Spre altarul său
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 1
Era deci în toamna anului 1921...
Mitropolitul Bălan, atât din dorința de a-l ajuta pe preotul Gomboș, (cunoscut bun al său și om cu greutate materială și relații, - lucru foarte însemnat pe atunci) ca să ajungă protopop la Câmpeni,
- cât și din nevoia de colaboratori talentați cum era preotul Iosif, pe care îl cunoștea bine,
pentru lucrarea pe care o avea în planul său, - îl chemă neîntârziat pe părintele Iosif la Sibiu.
I s-a oferit deocamdată postul de duhovnic al studenților de la teologie. Dar chemarea lăsa să se înțeleagă ceva și mai mult...
Grăbit părintele Iosif își strânse câte putu lua cu sine într-o căruță a unui sătean și ieși închizând cu mâna tremurândă ușa cuibușorului său pământesc abia înfiripat dar așa de curând spart pentru totdeauna. Își luă de mână copilașul și mai urcă odată la cimitirul unde îi așteptau apropiate cele patru morminte încă destul de proaspete.
Îngenuncheară într-o rugăciune de rămas bun mai mult plânsă și gemută decât spusă. Apoi sărutând crucile îndurerate, își întoarseră fețele scăldate în lacrimi înspre drumul Golgotei lui pe care trebuia să-l urce încă șaptesprezece ani...
Curând își luă apoi copilul în brațe și îl sui pe lucrușoarele lor din căruța cu coviltir moțesc. În jurul lui se adunase aproape tot satul, îmbrățișându-l și sărutându-i mâinile cu lacrimi de dragoste și de durere.
În tot lungul drumului prin sat, oamenii și femeile ieșeau de prin case și se țineau după căruța lui plângând și văitându-se ca după mortul cel mai scump.
Cineva se suise în turnul bisericii și trăgea clopotul care se tânguia peste toate văile și dealurile satului cu sunete pline de sfâșiere și de lacrimi ca după o pierdere de neînlocuit.
În fiecare ușă și fereastră era cineva care îl petrecea cu semne iubitoare și îndurerate, cu fețe și priviri pline de lacrimi, în hohote de plâns. Această priveliște îl făcea să se simtă ca un condamnat care merge spre ispășire. Inima lui se simțea plină de grele presimțiri pentru viitor. Și de amare păreri de rău pentru că îi părăsește pe acești oameni care abia acum vede el, cât îl iubeau de mult.
Când stai ani de zile în mijlocul unor suflete curate și chinuite, când trăiești împreună cu acești oameni zilele unor neuitate suferințe și încercări, - închegarea sufletească îți devine neînchipuit de puternică și de adâncă. Numai când trebuie să te smulgi dintre ei, poți simți cu adevărat cât de adânci sunt rădăcinile acestei puternice împărtășiri în inima ta.
Și clopotul acesta care nu mai tace... Și glasul acesta care n-a mai plâns atât de sfâșietor de la începutul războiului. Și drumul acesta care nu mai sfârșește căci pe tot lungul uliței sunt numai inimi care opresc căruța pentru o îmbrățișare sau pentru o vorbă îndurerată.
Ajuns afară din sat ochii se mai întorc încă odată înspre bisericuța unde a slujit, înspre căminul unde s-a bucurat, înspre cimitirul unde îi rămân cele patru ființe neuitate.
Își șterse ochii de lacrimi și strângându-și cu dragoste și milă lângă inima lui pe „Tituțul lui ticu” cel de cinci anișori, își întoarse fața hotărât spre Ierusalimul către care suia - și înspre Golgota care îl aștepta acolo.
La Sibiu a sosit noaptea, fără să-l aștepte nimeni. A stat în gară cu copilul și cu bagajele până dimineața, gândindu-se întâia dată cu amar că în satul de unde plecase avea măcar o căsuță a lui - și încă alte nenumărate case care l-ar fi primit cu dragoste și cu bucurie la nevoie. Dar aici nu era nici una a lui - și cine știe dacă va mai găsi pe cineva care să-l primească cu înțelegere.
Un suflu rece și tăios îi cuprinse inima gândindu-se la toate acestea. Un glas chinuitor parcă i se furișa în inimă. Și ceva ca un nor negru și amenințător îi învălui sufletul. Un duh vrăjmaș simți apropiindu-i-se de suflet și parcă șoptindu-i:
- Ce cauți tu aici? N-ai putut sta acolo unde erai? Nu aveai tu acolo tot ce-ți lipsea? De ce n-ai stat acolo unde erau ai tăi cei vii și cei morți? Aici nimeni nu te iubește și nimeni nu te vede cu bucurie. N-ai să poți face nimic aici. Cine ești tu, un om sărman, bolnav și nevoiaș? Aici te vei îngropa și nimeni nu va ști nici în viață de munca ta nici în moarte de mormântul tău. Ești un om mic - și vei rămâne un om nimic.
Sufletul i se scutură ca de frig - și voi să se liniștească închizând ochii și îndrăznind să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu.
Dar duhul vrăjmaș îi șopti din nou:
- Tu vii aici cu gânduri mari și crezi că ai să poți îndrepta lumea asta cu năravurile ei? Nu te vezi ce slab ești? Nu te știi din ce loc de jos te tragi? Dar cui crezi oare că-i va păsa de tine și cum crezi tu că te poți lua la luptă cu atâtea puteri și cu atâția puternici mari și tari? Ce ești pe lângă ei tu, un necunoscut care vii din satul tău de munte, un pitic între atâția uriași?
O lumină lăuntrică îl făcu să gândească la păstorașul David, când pășea să-l înfrunte pe Goliat. - Și își zise ca și cum ar fi răspuns ispititorului viclean:
- Eu vin aici la chemarea Domnului și Mântuitorului Hristos. Și în Numele Lui, nu în numele meu. El va lupta pentru mine și voi birui.
Dar vrăjmașul nu se lăsa:
- Acum iată ce ai ajuns! - îi șopti el mai departe. Unde te vei duce, că iată nici un loc unde să-ți pleci capul nu ai în toată cetatea asta. Și măcar dacă ai fi singur, dar ce te faci cu copilașul acesta. L-ai adus aici ca să-l nenorocești și pe el!...
- Și apoi stai, că abia de aci încolo ai să vezi... Tu nu știi ce înseamnă invidia oamenilor pe care am să-i stârnesc împotriva ta. Vei fi tu un înzestrat de Dumnezeu cu daruri neobișnuite și cu o voință puternică, - dar nu-ți aduci aminte oare ce poate face pizma și gelozia celorlalți? Ai uitat alegerea de la Câmpeni? Vei vedea ce te așteaptă aici!
Mai bine întoarce-te înapoi!...
- O Doamne și Dumnezeul meu - suspină omul lui Dumnezeu amărât, - îndepărtează de la mine acest duh potrivnic și ispititor! Întărește-mi credința în chemarea Ta și întărește-mi voința ascultării de această chemare, spre a nu mă lăsa doborât și biruit. Ci să merg hotărât și statornic pe calea aleasă de Tine spre împlinirea chemării pe care mi-ai făcut-o. Eu am ales calea Ta, și m-am predat cu totul în slujba Ta. Ajută-mă să nu-mi iau privirea de la Tine și să nu mă întorc din drumul Tău. Nu mă lăsa biruit nici de îndoială și nici de poveri.
E adevărat că eu nu am aici pe nimeni, dar Te am pe Tine care m-ai făcut să părăsesc tot ce am avut, ca să Te urmez pe Tine aici unde mi-ai arătat că Te pot sluji cel mai cu folos. Ajută-mă să privesc neîncetat la Tine Preadulcele și Preascumpul meu Mântuitor Isuse Doamne și să merg tot mai hotărât pe urmele Tale, strângându-mi sufletul tot mai aproape de Crucea și de Jertfa Ta.
Și un refren dulce îi veni de departe liniștindu-i gândurile, ca o rugăciune, ca o îmbărbătare:
- „Mai lângă Domnul meu, mai lângă El...”
Dimineața, la mitropolie fu primit cu strângere de mâini, cu urări de bun venit, cu zâmbete binevoitoare - cu speranțe și cu promisiuni.
Dar momentan - în toate cele patruzeci de case și clădiri destul de mari pe care le avea mitropolia în Sibiu, nu se găsea o cameră de locuit pentru el și copil. Poate se va face cumva ceva mai târziu.
- Caută și d-ta părinte Iosife deocamdată pe undeva prin oraș o locuință cu chirie până se va face cumva un loc pe aici. Sperăm că în curând se va rezolva totul cu bine...
A găsit într-adevăr pe undeva prin cartierul gării o casă și o inimă primitoare - și astfel a avut unde să stea până se va face cumva ceva mai târziu și se va găsi și pentru el un loc.
Îndată după sosire i s-a dat în primire slujba de duhovnic la teologie. Post provizoriu și oarecum de acomodare.
Noua lume în care intrase era atât de diferită de cea din care ieșise, cât cerul de pământ. Încă de la început, printre puțina bucurie a unora de venirea lui aici, simți prin duhul său împotrivirea altora și nepăsarea trufașă a celor mai mulți. Formal i se arăta bunăvoință din partea conducerii mitropoliei, iar la fostul lui profesor, acum mitropolit, simțea chiar o oarecare dragoste și încredere. Vedea însă bine că rolul lui acolo va rămâne fără vreo prea mare importanță. Nu se putea bizui decât pe puterea lui Dumnezeu, - și pe munca și talentul pe care și-l știa de la El.
Se va ruga și va aștepta ca Domnul care l-a adus aici, să-i arate limpede care este voia și scopul Lui. Și care este locul din care dânsul va putea înțelege și urma această voie și scop al Domnului său.
În munca de duhovnic al teologilor activitatea lui era îngrădită și în timp și în program. Din mijlocul sufletelor de la țară pregătite de suferință și lipsuri spre ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu cum erau cei de la Vidra, - și cum era chiar și sufletul lui, acum el se pomenește venit aici aruncat în mijlocul unor tineri plini de o viață firească și în majoritatea lor fii de familii întărite, netrecuți prin necazuri și cu un caracter atât de îndepărtat de al său. Tot mediul și toate comportările îi erau atât de străine și chiar potrivnice.
Se simțea fericit numai în duminicile când îi venea rândul să slujească cu ceata lui la Sfânta Liturghie în catedrala mitropolitană. Și mai ales când îi venea rândul să se țină predica de evanghelizare. Atunci își revărsa în cuvinte înlăcrimate tot focul Duhului Sfânt care îi ardea inima pentru vestirea mântuirii aduse de Jertfa Crucii Domnului nostru Isus Hristos. Își revărsa astfel toată durerea sufletului său care se mistuia pentru starea jalnică a creștinătății de nume și de forme pe care o vedea în jurul lui. Lume care era atât de străină și de potrivnică voii lui Dumnezeu și credinței Domnului Hristos - cu care se fălea.
De la început, în jurul noului venit se stârniră puternic două sentimente. Unul de dragoste și prețuire din partea celor ce simțeau în el un om trimes de Dumnezeu - și altul de ură, al celor ce îl vedeau o primejdie pentru importanța lor și ca pe un concurent al cărui talent și putere îi vor copleși.
Însă David cucerea mereu noi biruințe căci Dumnezeu era cu el.
La numai câteva săptămâni de la venirea lui aici, începuse să fie privit ca un om cu totul deosebit care va avea de făcut aici o lucrare deosebită.
Slăvit să fie Domnul.
+
Nimic nu-l înalță pe cineva mai sus spre slavă, ca o conștiință curată și veghetoare.
Sf. Ioan Gură de Aur