Cap. 4 - Spre altarul său

Era deci în toamna anului 1921...

Mitropolitul Bălan, atât din dorinţa de a-l ajuta pe preotul Gomboş, (cunoscut bun al său şi om cu greutate materială şi relaţii, - lucru foarte însemnat pe atunci) ca să ajungă protopop la Câmpeni,

- cât şi din nevoia de colaboratori talentaţi cum era preotul Iosif, pe care îl cunoştea bine,

pentru lucrarea pe care o avea în planul său, - îl chemă neîntârziat pe părintele Iosif la Sibiu.

I s-a oferit deocamdată postul de duhovnic al studenţilor de la teologie. Dar chemarea lăsa să se înţeleagă ceva şi mai mult...

Grăbit părintele Iosif îşi strânse câte putu lua cu sine într-o căruţă a unui sătean şi ieşi închizând cu mâna tremurândă uşa cuibuşorului său pământesc abia înfiripat dar aşa de curând spart pentru totdeauna. Îşi luă de mână copilaşul şi mai urcă odată la cimitirul unde îi aşteptau apropiate cele patru morminte încă destul de proaspete.

Îngenuncheară într-o rugăciune de rămas bun mai mult plânsă şi gemută decât spusă. Apoi sărutând crucile îndurerate, îşi întoarseră feţele scăldate în lacrimi înspre drumul Golgotei lui pe care trebuia să-l urce încă şaptesprezece ani...

Curând îşi luă apoi copilul în braţe şi îl sui pe lucruşoarele lor din căruţa cu coviltir moţesc. În jurul lui se adunase aproape tot satul, îmbrăţişându-l şi sărutându-i mâinile cu lacrimi de dragoste şi de durere.

În tot lungul drumului prin sat, oamenii şi femeile ieşeau de prin case şi se ţineau după căruţa lui plângând şi văitându-se ca după mortul cel mai scump.

Cineva se suise în turnul bisericii şi trăgea clopotul care se tânguia peste toate văile şi dealurile satului cu sunete pline de sfâşiere şi de lacrimi ca după o pierdere de neînlocuit.

În fiecare uşă şi fereastră era cineva care îl petrecea cu semne iubitoare şi îndurerate, cu feţe şi priviri pline de lacrimi, în hohote de plâns. Această privelişte îl făcea să se simtă ca un condamnat care merge spre ispăşire. Inima lui se simţea plină de grele presimţiri pentru viitor. Şi de amare păreri de rău pentru că îi părăseşte pe aceşti oameni care abia acum vede el, cât îl iubeau de mult.

Când stai ani de zile în mijlocul unor suflete curate şi chinuite, când trăieşti împreună cu aceşti oameni zilele unor neuitate suferinţe şi încercări, - închegarea sufletească îţi devine neînchipuit de puternică şi de adâncă. Numai când trebuie să te smulgi dintre ei, poţi simţi cu adevărat cât de adânci sunt rădăcinile acestei puternice împărtăşiri în inima ta.

Şi clopotul acesta care nu mai tace... Şi glasul acesta care n-a mai plâns atât de sfâşietor de la începutul războiului. Şi drumul acesta care nu mai sfârşeşte căci pe tot lungul uliţei sunt numai inimi care opresc căruţa pentru o îmbrăţişare sau pentru o vorbă îndurerată.

Ajuns afară din sat ochii se mai întorc încă odată înspre bisericuţa unde a slujit, înspre căminul unde s-a bucurat, înspre cimitirul unde îi rămân cele patru fiinţe neuitate.

Îşi şterse ochii de lacrimi şi strângându-şi cu dragoste şi milă lângă inima lui pe „Tituţul lui ticu” cel de cinci anişori, îşi întoarse faţa hotărât spre Ierusalimul către care suia - şi înspre Golgota care îl aştepta acolo.

La Sibiu a sosit noaptea, fără să-l aştepte nimeni. A stat în gară cu copilul şi cu bagajele până dimineaţa, gândindu-se întâia dată cu amar că în satul de unde plecase avea măcar o căsuţă a lui - şi încă alte nenumărate case care l-ar fi primit cu dragoste şi cu bucurie la nevoie. Dar aici nu era nici una a lui - şi cine ştie dacă va mai găsi pe cineva care să-l primească cu înţelegere.

Un suflu rece şi tăios îi cuprinse inima gândindu-se la toate acestea. Un glas chinuitor parcă i se furişa în inimă. Şi ceva ca un nor negru şi ameninţător îi învălui sufletul. Un duh vrăjmaş simţi apropiindu-i-se de suflet şi parcă şoptindu-i:

- Ce cauţi tu aici? N-ai putut sta acolo unde erai? Nu aveai tu acolo tot ce-ţi lipsea? De ce n-ai stat acolo unde erau ai tăi cei vii şi cei morţi? Aici nimeni nu te iubeşte şi nimeni nu te vede cu bucurie. N-ai să poţi face nimic aici. Cine eşti tu, un om sărman, bolnav şi nevoiaş? Aici te vei îngropa şi nimeni nu va şti nici în viaţă de munca ta nici în moarte de mormântul tău. Eşti un om mic - şi vei rămâne un om nimic.

Sufletul i se scutură ca de frig - şi voi să se liniştească închizând ochii şi îndrăznind să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu.

Dar duhul vrăjmaş îi şopti din nou:

- Tu vii aici cu gânduri mari şi crezi că ai să poţi îndrepta lumea asta cu năravurile ei? Nu te vezi ce slab eşti? Nu te ştii din ce loc de jos te tragi? Dar cui crezi oare că-i va păsa de tine şi cum crezi tu că te poţi lua la luptă cu atâtea puteri şi cu atâţia puternici mari şi tari? Ce eşti pe lângă ei tu, un necunoscut care vii din satul tău de munte, un pitic între atâţia uriaşi?

O lumină lăuntrică îl făcu să gândească la păstoraşul David, când păşea să-l înfrunte pe Goliat. - Şi îşi zise ca şi cum ar fi răspuns ispititorului viclean:

- Eu vin aici la chemarea Domnului şi Mântuitorului Hristos. Şi în Numele Lui, nu în numele meu. El va lupta pentru mine şi voi birui.

Dar vrăjmaşul nu se lăsa:

- Acum iată ce ai ajuns! - îi şopti el mai departe. Unde te vei duce, că iată nici un loc unde să-ţi pleci capul nu ai în toată cetatea asta. Şi măcar dacă ai fi singur, dar ce te faci cu copilaşul acesta. L-ai adus aici ca să-l nenoroceşti şi pe el!...

- Şi apoi stai, că abia de aci încolo ai să vezi... Tu nu ştii ce înseamnă invidia oamenilor pe care am să-i stârnesc împotriva ta. Vei fi tu un înzestrat de Dumnezeu cu daruri neobişnuite şi cu o voinţă puternică, - dar nu-ţi aduci aminte oare ce poate face pizma şi gelozia celorlalţi? Ai uitat alegerea de la Câmpeni? Vei vedea ce te aşteaptă aici!

Mai bine întoarce-te înapoi!...

- O Doamne şi Dumnezeul meu - suspină omul lui Dumnezeu amărât, - îndepărtează de la mine acest duh potrivnic şi ispititor! Întăreşte-mi credinţa în chemarea Ta şi întăreşte-mi voinţa ascultării de această chemare, spre a nu mă lăsa doborât şi biruit. Ci să merg hotărât şi statornic pe calea aleasă de Tine spre împlinirea chemării pe care mi-ai făcut-o. Eu am ales calea Ta, şi m-am predat cu totul în slujba Ta. Ajută-mă să nu-mi iau privirea de la Tine şi să nu mă întorc din drumul Tău. Nu mă lăsa biruit nici de îndoială şi nici de poveri.

E adevărat că eu nu am aici pe nimeni, dar Te am pe Tine care m-ai făcut să părăsesc tot ce am avut, ca să Te urmez pe Tine aici unde mi-ai arătat că Te pot sluji cel mai cu folos. Ajută-mă să privesc neîncetat la Tine Preadulcele şi Preascumpul meu Mântuitor Isuse Doamne şi să merg tot mai hotărât pe urmele Tale, strângându-mi sufletul tot mai aproape de Crucea şi de Jertfa Ta.

Şi un refren dulce îi veni de departe liniştindu-i gândurile, ca o rugăciune, ca o îmbărbătare:

- „Mai lângă Domnul meu, mai lângă El...”

Dimineaţa, la mitropolie fu primit cu strângere de mâini, cu urări de bun venit, cu zâmbete binevoitoare - cu speranţe şi cu promisiuni.

Dar momentan - în toate cele patruzeci de case şi clădiri destul de mari pe care le avea mitropolia în Sibiu, nu se găsea o cameră de locuit pentru el şi copil. Poate se va face cumva ceva mai târziu.

- Caută şi d-ta părinte Iosife deocamdată pe undeva prin oraş o locuinţă cu chirie până se va face cumva un loc pe aici. Sperăm că în curând se va rezolva totul cu bine...

A găsit într-adevăr pe undeva prin cartierul gării o casă şi o inimă primitoare - şi astfel a avut unde să stea până se va face cumva ceva mai târziu şi se va găsi şi pentru el un loc.

Îndată după sosire i s-a dat în primire slujba de duhovnic la teologie. Post provizoriu şi oarecum de acomodare.

Noua lume în care intrase era atât de diferită de cea din care ieşise, cât cerul de pământ. Încă de la început, printre puţina bucurie a unora de venirea lui aici, simţi prin duhul său împotrivirea altora şi nepăsarea trufaşă a celor mai mulţi. Formal i se arăta bunăvoinţă din partea conducerii mitropoliei, iar la fostul lui profesor, acum mitropolit, simţea chiar o oarecare dragoste şi încredere. Vedea însă bine că rolul lui acolo va rămâne fără vreo prea mare importanţă. Nu se putea bizui decât pe puterea lui Dumnezeu, - şi pe munca şi talentul pe care şi-l ştia de la El.

Se va ruga şi va aştepta ca Domnul care l-a adus aici, să-i arate limpede care este voia şi scopul Lui. Şi care este locul din care dânsul va putea înţelege şi urma această voie şi scop al Domnului său.

În munca de duhovnic al teologilor activitatea lui era îngrădită şi în timp şi în program. Din mijlocul sufletelor de la ţară pregătite de suferinţă şi lipsuri spre ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu cum erau cei de la Vidra, - şi cum era chiar şi sufletul lui, acum el se pomeneşte venit aici aruncat în mijlocul unor tineri plini de o viaţă firească şi în majoritatea lor fii de familii întărite, netrecuţi prin necazuri şi cu un caracter atât de îndepărtat de al său. Tot mediul şi toate comportările îi erau atât de străine şi chiar potrivnice.

Se simţea fericit numai în duminicile când îi venea rândul să slujească cu ceata lui la Sfânta Liturghie în catedrala mitropolitană. Şi mai ales când îi venea rândul să se ţină predica de evanghelizare. Atunci îşi revărsa în cuvinte înlăcrimate tot focul Duhului Sfânt care îi ardea inima pentru vestirea mântuirii aduse de Jertfa Crucii Domnului nostru Isus Hristos. Îşi revărsa astfel toată durerea sufletului său care se mistuia pentru starea jalnică a creştinătăţii de nume şi de forme pe care o vedea în jurul lui. Lume care era atât de străină şi de potrivnică voii lui Dumnezeu şi credinţei Domnului Hristos - cu care se fălea.

De la început, în jurul noului venit se stârniră puternic două sentimente. Unul de dragoste şi preţuire din partea celor ce simţeau în el un om trimes de Dumnezeu - şi altul de ură, al celor ce îl vedeau o primejdie pentru importanţa lor şi ca pe un concurent al cărui talent şi putere îi vor copleşi.

Însă David cucerea mereu noi biruinţe căci Dumnezeu era cu el.

La numai câteva săptămâni de la venirea lui aici, începuse să fie privit ca un om cu totul deosebit care va avea de făcut aici o lucrare deosebită.

Slăvit să fie Domnul.

Nimic nu-l înalţă pe cineva mai sus spre slavă, ca o conştiinţă curată şi veghetoare.

Sf. Ioan Gură de Aur