Cap. 4 - Vrăjmașul caută viața pruncului

„Doamne, sunt o luminiță - cât un mugurel de viță

orice val să mă atingă - este gata să mă stingă

orice vântișor să bată - mă-ncovoaie dintr-o dată

dacă Mâna-Ți nu m-ar ține - n-ar fi-un ceas nimic de mine”.

Cu cât Domnul Dumnezeu prețuiește mai mult o viață, cu atâta Satana caută mai mult să o nimicească. Și cu cât Domnul Hristos caută să ocrotească mai cu dragoste un suflet - cu atâta vrăjmașul caută mai cu ură să-l arunce în tot mai multe primejdii.

Pentru împlinirea planurilor sale, Satan se folosește de tot felul de duhuri, de oameni, de mijloace și de ispite rele, văzute ori nevăzute.

De câte ori, în calea unei vieți apărate de Domnul Dumnezeu vine câte o primejdie din partea celui rău, de atâtea ori Duhul Domnului îl înștiințează pe cel primejduit fie într-un fel, fie în altul. Când însă noi avem ori înțelegerea prea neștiutoare ori voința prea slabă ca să ne oprim la timp, - atunci intervine Însăși Mâna Domnului cea Bună și Puternică și ne salvează. Ori direct, cum a fost în viața lui Ilie. Ori indirect, cum a fost în viața lui Moise.

Nu știu în ce măsură a găsit Domnul și Mântuitorul meu, că viața mea Îi va fi folositoare în Lucrarea Evangheliei Sale, - dar știu că în multe rânduri, numai din câte le-am văzut eu - (dar din câte nu le-am văzut!), a intervenit în chip minunat bunătatea și grija Lui și m-a salvat de la moarte. Satana căuta să-mi ia viața: numai viața căuta să mi-o ia. Dar Domnul nu i-a îngăduit - ci ori într-un fel ori în altul, m-a scăpat de la moarte de fiecare dată...

Desigur primejdiile de moarte sunt așezate în calea vieții noastre în mult mai mare număr decât le putem noi vedea, chiar când luăm bine seama la ele. Dar cea mai mare parte din aceste primejdii, noi nici nu le vedem. Trecem prin ele fără să le nici bănuim, căci Domnul Dumnezeul nostru ni le acopere - nici să nu le vedem cu ochii noștri.

Însă pe unele dintre acestea El lasă ca noi să le vedem pentru ca să ne dăm seama din cele puține văzute, cât de multe pot fi celelalte, - și prin urmare cât de multă grijă ne poartă El!

Asta pentru ca întotdeauna să învățăm să-I mulțumim cu recunoștință și să umblăm cu grijă.

De fiecare dată când Domnul Dumnezeul meu m-a salvat cu viață dintr-o primejdie de moarte, eu ar fi trebuit să văd că mai trăiesc numai datorită Milei Sale. Că viața mea, de după salvarea asta fiind numai un dar al Lui, se cuvine să o mai trăiesc în totul doar spre slava Sa. Însă eu nu totdeauna am văzut aceasta.

Dar slăvit să fie Domnul pentru clipa când am început să văd. De atunci întocmai așa am și căutat să fac.

Aveam nici patru anișori în vara anului 1918, când într-o zi de vară ai mei secerau grâu la Vale. Bunicul tăia grâul cu coasa culcându-l brazdă pe cel necosit, pentru ca mama să-l poată strânge cu secera mănunchi, așezându-i în dreapta ei adunați frumos. Legătorul care venea în urma ei îi lua câte trei-patru strângându-i sub genunchi în snopi și legându-i cu legături făcute din spice.

Lângă un snop așezat în picioare era olul de pământ cu apă pus la umbră să nu se încălzească. Eu în urma lor și printre snopi mă jucam sărind încoace și încolo, așteptând să aflăm vreun cuib de pitpalaci ori de ciocârlie prin grâul cosit.

Cam la jumătatea timpului dintre amiază și seară, când soarele era de un stânjen bun pe cer, toți secerătorii de pe câmp lăsau lucrul și strânși roată se așezau undeva pe snopi, ca să mănânce de ojină... căci flămânziseră de la amiază. Ziua era mare și lucrul greu.

Mă uitam și cât vedeam cu ochii, întreg hotarul era plin de secerători. Unii cântau pe dealuri și pe vale de răsuna până departe.

Ce frumos era totul. În grâu cântau pitpalacii și cintezii. Pe sus cântau ciocârliile.

Prin arinii de-a lungul văii cântau presuri și grauri.

Oricât de grea era munca atunci, nimeni n-o făcea mânios și forțat. Toți o făceau cu drag și cei mai mulți cântând. Ce mare binecuvântare de la Domnul Dumnezeu este bucuria muncii.

Lângă lanul de grâu unde secerau ai mei era o fâșie cu iarbă verde și moale, prin care alergam eu desculț încoace și încolo pe lângă secerători.

Când lăsaseră lucrul pentru a se duce mai încolo ca să-și ia gustarea lor de ojină șezând pe snopi, bunicul meu lăsase coasa lui proptită în varga ei în iarbă cu tăișul în sus.

În timp ce ei stăteau pe snopii lor roată vorbind și mâncând, uitându-se în jos la mâncarea lor care era așezată pe un ștergar la mijloc între snopi, nu m-au văzut pe mine cum fug desculț, sărind spre coasa care era așezată în calea mea cu tăișul în sus.

Mai era atâta loc larg și în altă parte pe unde aș fi putut să fug și să sar. Mă chemaseră să merg și eu să mănânc cu ei pâine și ceapă și brânză, - dar pe mine nu știu ce mă mâna și mă trăgea să merg spre coasă fugind și sărind desculț.

Într-o clipă m-am pomenit călcând cu picioarele goale în tăișul coasei, care m-a străpuns usturător până la os, arzându-mă ca o pleasnă de foc.

M-am prăbușit acolo plângând. Din picioarele mele desculțe curgea vale sângele înroșind pământul și iarba.

Mama și bunicul au venit repede și m-au ridicat de acolo cu labele picioarelor scăldate în sânge, tăiate aproape de tot.

Au rupt niște frunză de varză de pe aproape, căci nu mai știau cu ce să-mi oprească sângele, apoi m-au legat cu niște prosoape și obiele, care se umplură și ele îndată de sânge. Așa, pe sus, m-au dus în brațe până acasă și m-au așezat în pat.

Bunica s-a dus repede aducând niște buruieni de leac de coada șoricelului și crestățele, cu care zdrobindu-le, mi-a oblojit amândouă picioarele până sus.

Am zăcut așa nu știu câte săptămâni între moarte și viață. Picioarele mi se umflaseră și rana copsese. Coasa fusese plină de praf și de zgură de buruienile veninoase de prin grâu. Singurul meu doctor era bunica. Ea mă lega și mă dezlega, primenindu-mi ierburile ei de leac coada șoricelului și crestățeaua pe care le zdrobea între două pietre și apoi mi le întindea peste ranele mele dureroase, până ce într-un târziu mi s-a vindecat și am putut să umblu.

De atunci nu m-am mai jucat pe lângă coasă niciodată în viața mea. Dar am aflat atunci și că nu toate ne sunt îngăduite. Că multe jocuri sunt primejdioase și că totdeauna trebuie să fii cu mare băgare de seamă pe unde umbli.

Dar nici bunicul n-a mai așezat niciodată coasa în felul acela. De fapt, zicea el după aceea, că nici până atunci n-o mai așezase așa. Nici el nu-și dădea seama ce l-a făcut atunci s-o pună așa, cu tăișul în sus - cum nu-mi dădusem seama nici eu ce mă împinsese și pe mine să fug acolo tocmai atunci...

Vrăjmașul prinsese un prilej nimerit ca să-mi facă rău și s-a știut folosi așa de bine de el ca să-mi ia viața.

Dar Domnul nu m-a lăsat să cad acolo cu burta sau cu ochii. Ca să nu mă pierd de tot. Adevărul acesta n-aveam cum să-l știu eu atunci dar mai târziu am aflat că dacă trebuie să trecem prin felurite încercări, Domnul Isus întocmește toate lucrurile în așa fel încât să nu ni se întâmple răul cel mai mare ci cel mai mic, după cum a zis El: Iată, Eu sunt cu tine ca să te scap...

În toamna anului următor, după ce abia mă vindecasem de boala picioarelor mele din care am ieșit foarte slăbit - am fost iarăși împins într-o altă primejdie de moarte.

Era în dimineața unei zile de lucru. Toți oamenii mergeau încoace și încolo cu boii înjugați fie la plug, fie la grapă, căci era vremea semănatului de grâu. Bunicul și tata înjugaseră boii la plug și o luară la arat ieșind prin grădina noastră cu meri să meargă spre Luncă.

Mama nu era acasă ci numai bunica era ocupată pregătind înăuntru mâncarea.

Eu m-am luat în urma plugului până la leasa din gardul grădinii ca să văd bine dacă au plecat cu plugul sau se mai întorc după ceva înapoi. Aveam de gând să merg pe uliță să mă joc cu ceilalți copii, și mă temeam să mă duc câtă vreme tata era pe aproape că nici tata și nici mama nu mă lăsau să merg pe uliță la ceilalți copii.

Multă bătaie am luat eu de la ei până m-au înțărcat de tot de acest obicei. Eram copil, eram singur și pe atunci nimeni nu cumpăra jucării pentru copiii de la țară. N-aveam cu ce să mă joc decât cioplind cu câte un cuțit la câte ceva. Dar nici cu cuțitul n-aveam voie să umblu. Toate degetele mi-s pline și astăzi de semnele tăieturilor de atunci.

De data asta, cum nu-i mai vedeam de gard și de meri - un gând ispititor mă împinse să mă sui pe scară care era pusă pe căpița cea mai mare de fân, lângă mine. Scara era foarte înaltă, dar căpița era și mai mare. Așa că după ce nu mai avui scară, mă urcai ținându-mă de fân, până la parul din vârf.

Dar când am vrut să cobor înapoi, parcă cineva m-ar fi împins. Fânul de care mă țineam s-a smuls înainte de a ajunge eu cu picioarele pe scară.

Am alunecat în jos rostogolindu-mă din vârful căpiței înalte, până m-am izbit jos de pământul tare, lângă grapa care era lăsată acolo la umbra căpiței.

Nu știu cât am zăcut acolo fără cunoștință și cu neputință să mă mișc. Când mi-am revenit mi s-a părut că toate oasele îmi sunt zdrobite. Respirația îmi era tăiată. Și niște junghiuri ca niște cuie ascuțite simțeam în tot corpul. Capul mă durea și îmi vuia ca o moară.

Bunica gândindu-se că sunt pe uliță la copii, nu mă căutase. Când m-a găsit într-un târziu, îmi mai revenisem, dar eram galben ca ceara...

Eu nu i-am spus ce am pățit, iar ea nu s-a mai gândit din ce mi s-a făcut rău. Mă știa slăbuț și nu voia să mă necăjească. M-a așezat iarăși în pat și m-a lăsat să dorm.

Mă gândeam ce bine totuși că n-am căzut în grapă. Cu siguranță că acolo aș fi rămas mort și zdrobit de tot. Înțelesesem eu că nu trebuia să mă sui acolo și de aceea n-am mai spus la nimeni ce am pățit. Dar cum să înțeleg atunci ceva despre mila și grija Tatălui Ceresc, care m-a izbăvit să nu cad în grapa așezată cu colții în sus, chiar lângă locul unde căzusem eu.

În anul următor, tot vara, o altă primejdie mă pândea.

Războiul se sfârșise, dar nu se sfârșiseră și stările de vrăjmășie dintre oameni! Ardealul revenise la români, iar județul nostru Bihor era tăiat în două de granița cu Ungaria, jumătate rămăsese dincoace, jumătate dincolo.

Acolo în Ungaria rămăseseră mulți români, aici rămăseseră mulți unguri. Între aceste două popoare n-a fost niciodată pace deplină, iar acum ungurii erau și mai furioși din cauză că le fusese luat Ardealul pe care îl stăpâniseră aproape o mie de ani.

Peste frontieră veneau noaptea multe bande înarmate și în stările acelea tulburi căutau să mute hotarul cât mai încoace, iar ai noștri îl mutau înapoi. Aveau loc multe lupte și ura făcea mult rău și într-o parte și în alta. Atunci au fost uciși mulți nevinovați și dintre ai noștri și dintre ai lor.

Cu câteva sute de ani mai înainte, niște demnitari ai Ungariei, strămutaseră din inima Ungariei în ținutul nostru câteva sate întregi cu un mare număr de unguri și îi așezaseră în locurile noastre cele mai bune. Ca să fie aici în mijlocul românilor ca un cap de pod al lor. Cea mai puternică dintre aceste localități curat ungurească era vecină cu satul nostru. Stăpânirile maghiare le făcuseră lor multe înlesniri, pentru a cuprinde prin cumpărare cât mai multe pământuri de la noi.

Românii erau în toate privințele nedreptățiți de acele stăpâniri.

Cu timpul hotarele acestor sate ungurești s-au tot lărgit cuprinzând ogoarele până aproape de grădina noastră.

Vitele lor pășteau până lângă noi și plugurile lor arau tot mai mult pământ al nostru. Din pricina asta erau foarte mândri și disprețuitori față de ai noștri.

Dacă vitele unora dintre ai noștri scăpau în hotarele lor, se răzbunau cumplit și pe vite și pe oameni. Din pricina asta au avut loc multe încăierări între ai noștri și ai lor. Ei aveau arme și trăgeau și cu armele după ai noștri, ori veneau cu ciomege și pari fugărindu-ne până în casele ori în ascunzătorile noastre.

După revenirea Ardealului la România, încă câțiva ani, au tot continuat aceste lupte și amenințări între ai noștri și ai lor.

În vara de care vorbesc fiind încă îndată după primul război, aceste lupte erau încă în toi. Ungurii nu se puteau obișnui cu noua stare de lucruri și căutau pretutindeni provocări și răzbunare. Mulți dintre ai noștri au fost atunci atacați noaptea sau ziua în ascuns, fiind găsiți morți pe câmp ori rămași dispăruți pentru totdeauna.

În vara aceea într-o zi caldă, nu știu ce mi-a venit mie să mă duc singur departe în jos pe Luncă, unde nu mai mersesem decât rar și cu alții la pescuit, ori cu ai noștri la muncă.

Acum era chiar pe la amiază și pe câmp era pustiu, fiindcă era între sapă și seceră.

Una se terminase iar cealaltă nu începuse.

Un ungur voinic care era dincolo de Luncă la coasă, îndată ce m-a văzut că sunt singur lângă Lunca cea plină de arini și de răchite, iar pe câmp nu-i nimeni - se grăbi să vină și să mă cheme la el. Avea în mână un cuțit și se făcea că taie o nuia. Zicea că-mi face o fluieră de răchită și să merg să prindem pești în Luncă.

Eram foarte aproape când dintr-o dată un puternic gând de primejdie mă înspăimântă zicându-mi:

- Fugi că vrea să te omoare! Nu vezi cuțitul la el?

Am rupt-o numaidecât la fugă spre casă cât puteam. Până ce a ieșit el din Luncă să mă prindă, malul dintre noi fiind înalt - eu eram destul de departe ca el să mai fugă după mine. Era în plină zi și se temea să nu-l vadă cineva de pe câmp.

Așa am scăpat și atunci de o moarte sigură, tot prin înștiințarea și izbăvirea Bunului Dumnezeu.

În toamna următorului an murea bunicul meu după tată. Bunicul care îmi povestise mie acele neuitate povestiri din care mai târziu am tras și eu multe învățăminte, fiindcă tocmai pentru asta mi le și povestise el...

Fusese un povestitor neîntrecut, cu un glas plin de bunătate și de înțelepciune. Multe din cele ce le-am scris mai târziu în cărțile mele de povestiri, - de la el le-am știut.

Nu avea decât ceva peste cincizeci de ani când a murit. A fost un om foarte muncitor în scurta lui viață și harnic. A avut mulți copii, dar nu i-au trăit decât trei, tatăl meu Constantin și două fete, mătușile mele Ance și Catița.

Cea mai mare anume Ancea, din cauza unei boli din copilărie rămăsese cu o veșnică durere de cap și cu un defect de auzire. Din pricina asta a fost tot timpul vieții foarte necăjită și disprețuită. A căsătorit-o mai mult zestrea decât celelalte daruri ale ei. Dar n-a fost mai fericită nici în căsătorie. Foarte curând a murit. Toată viața ei mi-a fost milă de ea. N-o știu decât plângând.

Cealaltă soră a lui tata, Catița, era harnică și credincioasă. O fire liniștită, tăcută, răbdătoare și darnică. S-a căsătorit într-un sat mai departe, a avut și ea trei copii. N-a trăit nici ea mult și s-a îmbolnăvit de inimă și de picioare. Apoi curând după sora ei s-a dus și ea în Veșnicie.

E un dar de la Dumnezeu că oamenii cei mai buni și cei care au suferit mai multe necazuri, nu trăiesc prea mult pe pământ. Poate că îi este rânduit fiecărui om o anumită măsură de necazuri în lumea asta. Și cu cât omul și-o împlinește mai repede această măsură, cu atâta se duce mai curând la odihna și răsplata veșnică de care s-a învrednicit prin răbdarea și credința lui, suferind în lumea asta.

În ziua înmormântării bunicului meu, eu am prins un moment când în casa unde era sicriul lui, nu mai era nimeni. M-am dus și am tras pânza albă de pe fața lui - și atunci o bobiță de spumă i-a înflorit între buze spărgându-se. Mi s-a părut că este viu și că vrea să-mi spună ceva. Dar n-a mai putut să-mi spună nimic.

M-a lovit o așa jale și durere în inimă încât am izbucnit în lacrimi și nu mă mai puteam opri din plâns.

Ce mult mă iubise pe mine bunicul meu și ce mult îl iubisem și eu pe el. Ce multe îmi spusese el când putea vorbi - și ce mult simțeam că ar avea acum să-mi spună, când nu mai poate.

Ceva foarte adânc am simțit că se rupe în inima mea când am înțeles că-l pierdusem pentru totdeauna. Și că tot ce mai avea el să-mi spună mie și eu aveam să-i spun lui, - nu se va mai putea niciodată în lumea aceasta. Murise și el tânăr ca și tatăl său Daniel, mort tot de inimă și tot la cincizeci de ani, pe neașteptate în capătul grădinii unde mersese să vadă dacă nu vine feciorul lui - bunicul meu - cu carul de la pădure.

Cred că este foarte mare nevoie, cât suntem împreună cu părinții noștri - sau cu copiii noștri - să ne împărtășim unii altora cât mai multe - și să ascultăm unii la alții, mult mai mult decât o facem acum de obicei. Pentru că pe neașteptate vine despărțirea între noi. - Și atunci nu numai că părerile de rău ne vor umple de amărăciune pe cei rămași, toată viața, dar și multe din cele ce le-ar fi folosit lor de la noi, sau nouă de la ei, le pierdem pentru totdeauna și noi și ei.

În prima săptămână după moartea bunicului meu - am început să merg la școală, după cum am spus în capitolul de mai înainte.

Începusem să mă obișnuiesc la școală și chiar să-mi placă, fiindcă acolo aveam în sfârșit bucuria să fiu împreună cu mulți copii. Din lunile când începuse frigul și nu mai mergeau vitele la câmp, veneau și copiii vecinilor la școală, așa că nu mai mergeam singur și nici nu mai veneam singur. Însă toți erau mai slăbuți ca mine.

Ceea ce vreau să povestesc acum despre o altă primejdie de moarte prin care am trecut, s-a petrecut în prima vacanță de Crăciun pe care am primit-o în iarna aceea.

Încă de la începutul lunii decembrie ninsese mult, apoi urmase un îngheț puternic care făcuse peste zăpadă un pod de ne ținea și nu se rupea cu noi. Așa în Vale înghețase că treceau și căruțele peste ea.

Cu o zi înainte de vacanță însă începuse să plouă și un vânt cald crăpa gheața de pe Vale și topea zăpada de pe toate dealurile încât începeau să curgă toate șanțurile și răzoarele umflând și umplând albiile apelor.

Valea începuse să iese pe afară. Apele umflând gheața o rupeau și o crăpau în lespezi mari și groase pe care apoi o cărau grămezi la vale, izbind și doborând cu ea arinii și răchitele care abia se mai vedeau de ape.

Așa erau apele în ziua când noi primeam vacanța de Crăciun și veneam să trecem Valea spre casele noastre.

Puntea peste care treceam noi de obicei, era acum luată de ape și nu te puteai apropia nici de departe de locul unde fusese.

- Haideți să mergem în jos până la pod - le-am zis eu. Poate că vom putea trece pe pod.

Eu fiind cel mai mare dintre ei, toți mă ascultau.

Am luat-o înainte cu cei 4-5 copii câți erau după mine.

Se însera repede căci ziua era mică, norii groși și începea să plouă. Am ajuns la drumul care ducea la pod, dar apele se revărsaseră și peste drum și curgeau mari și tulburi rostogolind lespezi de gheață.

Podul se vedea sus peste albia apei, dar până acolo trebuia trecut prin șuvoiul acesta care curgea peste drum și se vărsa mai departe întâlnind Valea. Ce mare era acolo unde se întâlneau aceste ape izbind lespezile de gheață care se încălecau grămadă cât casa unele peste altele, făcând un zgomot înspăimântător. Parcă și acum le văd apele ce mari și ce galbene erau. Și ce zgomot fioros făcea gheața lor rostogolindu-se în grămadă de lespezi încălecate unele peste altele...

Nu știu ce îndemn puternic mă făcu să le zic celorlalți:

- Eu mă bag în apă și trec până la pod. Mă duc acasă și vă trimit pe ai voștri după voi. Voi stați aici până trec eu.

Mi-am ridicat sumanul și trăistuța cu cărțile ce le luasem să le citesc în vacanță, niște cărți cu chipuri, - și așa încălțat și îmbrăcat am intrat în apă.

Dar n-am făcut decât vreo cinci pași, până ce am nimerit într-o groapă făcută de ape.

O lespede de gheață m-a lovit în piept și m-a răsturnat pe spate, umplându-mi hăinuțele și traista de apă. M-am ridicat cu greu în picioare, dar apele mă târau la vale printre bucățile de gheață, spre mijlocul lor cel adânc și învolburat. Încă puțin și aș fi ajuns în matca cea adâncă în care m-aș fi cufundat pentru totdeauna.

N-am putut face nimic decât să strig: Doamne, scapă-mă!

Și înainte cu o clipă de a fi prea târziu, nu știu de unde a apărut lângă mine un om cu o prăjină lungă care mi-a strigat:

- Apucă-te de prăjină cu amândouă mâinile și ține-te bine!

Mâinile îmi erau înghețate și îmi tremurau, dar m-am prins de prăjina lui - și așa m-a scos afară. Apa șiroia de pe mine și eu tremuram de frig și de frică. Ceilalți copii plângeau și țipau de spaimă. Omul acela a dispărut nu știu unde lăsându-mă acolo, - nu l-am mai văzut.

M-am întors la ceilalți copii și le-am zis:

- Nu mai putem trece astăzi. Veniți să mergem înapoi în sat. Am eu o mătușă acolo și vom dormi la ea.

Așa am și făcut. Când ne-a văzut mătușa în ce hal eram ne-a dezbrăcat pe toți, ne-a pus hăinuțele să se usuce peste tot prin casă și așa goi ne-am culcat în patul cald, unde am adormit duși până dimineața.

Când ne-am sculat era ziuă albă, hainele ne erau uscate și vremea se înseninase frumos.

Apele scăzuseră de tot, așa că am putut trece fără nici o greutate, povestind acasă cu lacrimi tot ce am pățit.

Iar eu până în ziua de astăzi nu-mi pot explica altfel salvarea mea de atunci, decât ca pe o minune pe care Domnul și Mântuitorul meu a făcut-o pentru mine, izbăvindu-mă în ultimul moment de la o moarte sigură.

Căci n-am văzut pe omul acela nici înainte cu câteva minute de a cădea în apă - și nici după ce m-a scos din apă. De unde a venit și unde s-a dus - nu știu. Nu-mi pot explica altfel decât că a fost Domnul meu Isus Însuși, luând acest chip, pentru a mă salva.

Acestea au fost doar câteva din minunile prin care Dumnezeu și Mântuitorul meu m-a salvat în chip tainic și fericit de la moartea sigură.

Dar câte altele ca acestea aveau să urmeze în viața mea prin anii ce aveau să vină.

Le-am înfățișat pe scurt însă doar pe astea din primii mei șapte ani, pentru a arăta cât de mult sunt eu dator Domnului Dumnezeului meu. Și cât de mult se cuvine să-mi trăiesc eu toată viața pe care o mai am, numai pentru slava și slujba Mântuitorului meu care mi-a salvat-o.

Le-am mai povestit pe acestea și pentru ca toți cei ce s-ar mai afla în vreo primejdie, să capete deplină încredințare că dragostea Domnului veghează asupra tuturor alor Lui. Și Puterea Lui are totdeauna la îndemână mijlocul prin care să ne salveze, dacă noi chemăm din toată inima ajutorul Lui cu credință, în clipa necazului nostru.

Dar după ce ne-a salvat să nu uităm să-I fim recunoscători.

Slăvit să fie Domnul!