Foto Traian Dorz

Cap. 5 - Binecuvântata muncă grea

Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea

„Era pustiu pe câmpuri și-atât de frig mi-era
în spate, rupt sumanul de-abia mi se ținea
la câine-i era foame, iar mie tot ca lui
plângeam în frig și-n ploaie - și n-aveam cui să-i spui”.
Când omul este sănătos și în putere - munca desigur este un dar de la Dumnezeu și o binecuvântare. Dar este și o datorie pe care dacă ți-o faci din toată inima și cu toată priceperea, ea îți aduce nu numai belșug în casă ci îți aduce și în suflet bucuria ei curată și sănătoasă, pe care nimic altceva decât ea nu ți-o poate aduce.
Belșugul muncii te ajută nu numai să ai pentru tine și pentru ai tăi hrana, îmbrăcămintea și ajutorul trebuincios, ci te ajută să-l poți ajuta și pe semenul tău căzut în nevoie.
Sau Lucrarea și Casa Domnului care au lipsă de ajutor și din partea ta.
Hărnicia și chibzuința în muncă am cunoscut-o încă din copilăria mea, nu numai în casa părinților mei ci și în viața și în casele tuturor vecinilor și consătenilor între care am crescut.
Nu era în nici o casă și în nici o familie nimeni care să nu facă nimic. Fiecare muncea la de toate în gospodăria sa, munca pentru care avea putere și pricepere.
Părinții și vecinii mei erau plugari și păstori din moși strămoși. Aceste două clase străvechi trăiau și munceau tot timpul privind în Sus, cerând ajutorul Domnului Dumnezeu. Și apoi mulțumindu-I pentru primirea acestui ajutor.
Erau plugari înstăriți pentru că erau harnici și chibzuiți cu toții. N-am avut de când știu, între toți înaintașii mei pe nici unul care să se mai fi ocupat cu altceva decât cu plugăria și cu păstoritul... Și n-au fost nici unul nici leneș, nici bețiv, nici hoț, nici risipitor.
Numele nu știu de unde ni se trage că un alt nume la fel ca al nostru n-am mai aflat nicăieri.
Într-o singură carte: „Trace - Dacii”, - scrisă de I. I. Rusu - am citit acum câțiva ani aceste însemnări:
I. I. Rusu. Trace-Dacii, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Științifică. București - 1967.
Dorz / Dorz - sunt două rădăcini lexicale străvechi care în limba traco-dacă au stat la baza formării diferitelor antroponime (nume de oameni) și teonime (nume de zei).
Rădăcina dhor în alternanță cu dorz, - avea semnificația de „a ține strâns, a sprijini... Stăpânitor, drept, puternic, înțelept, domn, autoritar... - pag. 67, 102 și 133.”
Dacă toate acestea au vreo legătură cu numele nostru sau nu, - asta n-o mai știu. Cele mai vechi registre de botezați ai parohiei noastre, ne pomenesc tot aici și tot așa, cu acest nume. Nici stăpânirea ungurească n-a avut cum să ni-l schimbe.
Gândind la aceste tainice lucruri - și la altele - am scris atunci pe o margine a acelei pagini următoarele versuri:
Doamne, uneori ce taine
Doamne, uneori ce taine
într-un nume se ascund
câte căi sunt
și ce umbre
unde gânduri nu pătrund.
Cum se-adună-ntr-o ființă
uneori strămoși de-un veac
și atâtea adevăruri
ce nu știi cum se desfac.
Că descoperi dintr-o dată
câte-un mare adevăr
dar nu-i nimeni să-ți dezlege
cum e el, din fir-în-păr.
Afli-adesea-ntr-o clipită
printr-un fulgerat de gând
taine cu-nțeles pe care
nimeni nu-l va ști nicicând...
Dorz e de la Daci, desigur
și Traian de la Romani
- dar cum vin până la mine
cine-ar ști, - prin mii de ani!
... Ce gând le-a sortit unirea
și ce taină-au în ascuns?
- Cine, Doamne, decât Tine
poate să mai dea răspuns? ...
... Aveam o gospodărie dintre cele mai frumoase în sat cu vreo zece hectare de pământ. Cam slab ce e drept, dar țineau vite, oi și porci și îngrășau astfel pământul cu gunoiul acestor vite așa că producea îndeajuns nu numai pentru nevoile casei ci și pentru vândut.
În jurul casei aveam o livadă mare cu tot felul de pomi roditori: meri, peri, cireși, pruni și nuci - care de obicei rodeau mult căci erau mari și sănătoși.
Toamna la culesul lor, tata umplea sacii cu mere și cu pere, iar apoi cu sacii umplea carul până sus. Peste saci punea fân iar peste fân un coviltir de rogojină și se pregătea pentru târgul de la Oradea, cale de două nopți și două zile...
Acolo vindea merele și cumpăra haine, lucruri și cele ce mai era nevoie pentru casă, pentru tot anul.
Am călătorit cu tata și eu la Oradea de vreo două ori, culcat sus pe fânul boilor, sub coviltirul de rogojină, pe sacii cu mere.
Nu voi uita niciodată ce dulce eram legănat de carul cu boi, îmbătat de toate miresmele merelor și fânului, privind pe sub streașina coviltirului frumusețea cerului alb ca laptele în revărsatul zorilor curați. Sau zâmbetul cerului cu lună și stele în acele nopți de toamnă frumoasă.
Începând de primăvara când înceta frigul și se topea zăpada, tot câmpul, toate grădinile, toate văile și toate drumurile erau pline de oameni care ca albinele și ca furnicile munceau și umblau în toate părțile. În tot hotarul vedeai numai pluguri arând, oameni săpând, copii păscând vite, oi, gâște, porci... În zilele senine femeile ieșeau cu pânzele țesute iarna în casă, - la Luncă și la Vale la albit.
De la ivirea zorilor și până la răsăritul lunii era o necontenită mișcare și zumzet de muncă pretutindeni. Și nu era ceas din zori și până noaptea târziu să nu auzi pe tot hotarul fete și feciori cântând. Chiar femei și bărbați mai în vârstă cântau de-ți fermecau sufletul. În urma plugului, ori a oilor, la sapă sau la coasă, mai toți oamenii cântau.
Ce binecuvântată este munca omului când ea este sfințită prin rugăciune și împlinită cu dragoste. Harul ceresc face atunci ca totul să fie fericit și plin de bucurie și de mulțumire sufletească.
Pâinea o poți avea și numai prin muncă, dar mulțumirea sufletească și bucuria de rodul muncii tale, nu o poți avea decât prin binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea pâinea stomacului o pot avea toți, dar mulțumirea și bucuria sufletului o au numai acei ce se roagă și o cer de la Domnul Dumnezeu, rugându-se și cântând în timpul muncii lor, sau înainte de ea.
De la scularea din pat dimineața, toți oamenii noștri se rugau mulțumind lui Dumnezeu pentru odihnă. Și cel dintâi lucru, ieșind afară la fântână, să se spele cu apă rece era să spună „Tatăl nostru” cu voce tare și cu toată evlavia, cu fața spre răsărit.
La începutul oricărei munci făceau cu mare evlavie semnul sfintei Cruci zicând cu ochii în sus: Doamne, ajută-ne.
Și numai după aceea începeau să dea cu sapa, ori să tragă cu coasa. Nimeni nu începea nici un lucru fără să se roage mai întâi Domnului Dumnezeu.
Între vecinii care-și lucrau ogoarele, unii pe lângă alții, era numai prietenie și vorbe bune, ca între membrii aceleași familii. Când unii își terminau mai devreme lucrul, la secerat ori la sapă, ori la fân, și era seară sau era vremea de ploaie, - cu drag și cu grabă mergeau să le ajute vecinilor lor ca să poată isprăvi cu bine și ei.
Fără să aștepte pentru asta nimic, ci numai din bucuria și dragostea de a se ajuta unii pe alții. Și din marea dorință de a-și face bine unii altora.
La muncile mai grele, la coasă, la căratul grâului în stoguri, ori la adus piatră și lemne pentru casă, de la pădure de departe, - cu toții se într-ajutorau, începând de la cel dintâi și până la cel din urmă. Nici unul nu era lăsat de către ceilalți să-și facă lucrul cel mai greu singur. Toți săreau în ajutorul lui.
Așa trăiau vecinii noștri de pe ulița Dorzeștilor atunci.
Dar ceea ce mi-a rămas mie mai adânc întipărit în sufletul meu de copil erau trei frumuseți și anume:
1 - Rugăciunea plină de evlavie și de credință pe care cu toții o înălțau către cer la începutul zilei, la începutul muncii, la începutul mesei, la începutul odihnei și la sfârșitul acestora.
Când erau mai mulți împreună cel mai bătrân dintre ei se ridica primul în picioare și zicea: Să spunem Tatăl nostru!
Spunea tare el rugăciunea iar după el o spuneau cu toții de la început și până la sfârșit. Numai după aceea făceau ce aveau de făcut.
2 - Bucuria și cântarea muncii... Nimeni nu făcea nici un fel de muncă înjurând ori izbind, ci cu toată fața bucuroasă și de cele mai multe ori cântând. Bucuria și cântarea se vedeau, se auzeau și se simțeau peste tot și totdeauna în orice muncă.
3 - Dragostea și înțelegerea frumoasă dintre toți vecinii și chiar dintre toți oamenii. Într-ajutorarea săritoare și bucuroasă, cu prietenie și cu părtășie caldă, - arătată oricând și oricui la nevoie, fără nici un fel de plată sau de împrumut.
Atunci aceste trei frumuseți nimănui nu i se părea a fi ceva deosebit. Fiindcă cu toții simțeau că așa este normal să fie.
Numai acum, mult mai târziu, când totul a devenit dureros de schimbat - așa ceva pare de neînchipuit. O, cât de mult și cât de amar s-a înrăutățit totul, din cauza pierderii credinței și a dragostei dintre oameni. Totul este astăzi de nerecunoscut și de nemaiîndreptat. Toate aceste trei frumuseți s-au pierdut parcă pe totdeauna. S-a pierdut întâi prima dintre ele: rugăciunea. Și după aceea s-au pierdut și celelalte: bucuria și cântarea muncii. Și într-ajutorarea iubitoare și prietenoasă dintre oameni.
Cât de mult mi se pare că am trăit în lumea aceasta - și cât de departe văd că am ajuns! Mi se pare că au trecut nu doar câteva zeci de ani ci câteva sute de mii. Dacă n-aș fi întors mereu aici mi s-ar părea că nu mai sunt nici pe locurile care am copilărit, nici printre urmașii bunilor mei vecini, fiindcă totul este de nerecunoscut astăzi.
Acum nimeni nu se mai roagă la muncă, dar toți o înjură. Nimeni nu se mai roagă la masă, - acest bun obicei este socotit nu numai ceva străin ci ceva rușinos și chiar primejdios să-l faci.
Nu se mai aude nimeni cântând la orice ar munci. Chiar ciocârlii și pitpalaci nu mai auzi cântând... Mijloacele cele noi de muncă le-au distrus cuiburile. Prafurile otrăvitoare le-au omorât puișorii. Și pustietatea le-a alungat. Așa s-au prăpădit și iepurii și potârnichile de care altădată era plin câmpul și luncile.
Nu mai sunt nici cosașii cântând, care duceau brazdele largi și frumoase unul după celălalt, nici copii jucându-se pe la vaci și oi.
Nici femei albind pânzele lor frumoase la Valea curgând limpede și plină de peștișori jucăuși, în albia curată.
Nici carul mergând legănat după boii frumoși și blânzi, încărcat de grâul galben ca aurul soarelui. Și cu flori la resteiele jugului.
Nici tinerele secerătoare, întorcându-se seara cântând cu coronițe de spice cu maci și albăstrele pe cap, cu fețele îmbujorate de muncă și de sănătate. Și mai ales de frumusețea și de curăția lor sufletească.
O, ce frumoasă și ce fericită era binecuvântata lor muncă grea, sfințită de rugăciunea lor smerită și sinceră. Și de sudoarea lor tot așa de sfântă ca și rugăciunea lor. Ce plină de mulțumire și de bucurie sufletească era această muncă a lor. Și ce dulce și sățioasă era pâinea lor, deși uneori era aspră și uscată, mai mult de mălai decât de grâu. Totuși ce sănătoși și ce frumoși erau cu toții, ca niște bujori și ca niște brazi.
Eu, după cum am mai spus, eram singurul copil la părinții mei și munceam alături de ei nefiind scutit de nici un fel de muncă pe care o puteam face, de primăvara până iarna.
Atât acasă cât și pe câmp.
Am cunoscut astfel toată greutatea și lungimea muncii care nu avea un timp anumit, ci te cerea întruna cu toate puterile și cu toate ceasurile zilei.
Până n-aveam dragostea și bucuria muncii, îmi era și mie nespus de greu tot ce trebuia să fac. De atunci știu ce grea este o muncă pe care o faci fără dragoste și fără bucurie.
Dacă n-aș fi știut de frica bătăii tatălui meu, cred că nimic n-aș fi făcut cumsecade ci numai în batjocură și silă. Porumbul aș fi cules unul și aș fi lăsat zece. Vitele le-aș fi legat flămânde undeva, ca să n-am de alergat după ele. Fânul l-aș fi lăsat mai degrab să-l ploaie decât să mă obosesc să-l strâng... Cum văd că se face acum peste tot.
Dar din ziua când am căpătat conștiința muncii, mulțumirea și bucuria ei, - totul s-a schimbat pentru mine ca de la pământ la cer.
Mă aplecam de mii de ori după firele tăiate de porumb și mă uitam cu grijă să nu rămână nici unul. Și nu-mi părea urât chiar dacă eram singur-singurel pe tot câmpul, sub soarele cald și între muștele care zumzăiau a singurătate în jurul meu. Nu-mi era nici prea greu, nici prea departe, nici prea cald.
Nu-mi era nici obositor să nu pot merge înaintea boilor pe brazdă la plug, ori pe drum spre pădure.
Mă obișnuisem și desculț, când opincile îmi erau sparte sau strâmte, ori când se umpleau de pământ sau de apă.
Mă obișnuisem să rabd când picioarele îmi sângerau ori împunse de miriște și spini,
ori cu unghiile lovite de pietre ori vinete de frig.
Vedeam pe tata și văzusem pe bunicul la fel. De multe ori picioarele lor erau pline de sânge și crăpate de bătături. Dar se obișnuiseră să rabde și după aceea răbdau fără greutate. Aș putea spune că răbdau cu bucurie. Tata se ducea până la munte la boi, cale de o zi dus și de alta întors, prin pietre și clenciuri, desculț.
De multe ori l-au prins pe munte viscolele cu zăpadă ori cu grindină care se așezase strat de un lat de palmă pe jos - iar el mergea cu picioarele goale prin ea. Obișnuiți cu suferința nu le era cu neputință nimic... Totdeauna m-am mirat de răbdarea lor și m-am rugat Domnului Dumnezeu să-mi dea și mie o astfel de răbdare, care mulțumește totdeauna pentru toate și nu cârtește niciodată pentru nimic.
Nu-mi era greu apoi nici să rabd foamea când lucrul se lungea și când nu putea să vină nimeni cu mâncarea să ne-o aducă la timp. După ce trecea vremea mâncării, nu-mi mai era nici foame. După ce trecea vremea apei, nu-mi mai era nici sete. După ce trecea vremea odihnei, nici nu mai simțeam oboseala. Așa m-am deprins cu răbdarea... Și ce bine mi-a prins mult mai târziu, când n-am mai avut nici mâncare, nici apă și nici odihnă... N-am fost silit să-mi calc conștiința, dacă am putut să rabd și să renunț. Dacă am învățat din vreme această renunțare, am fost scutit de marile căderi pe care le-au făcut alții lângă mine...
Vara cel mai greu chin nu era al meu, ci al animalelor cu care eram la muncă. Și chinul acesta era mai ales din cauza muștelor care le sugeau sângele și le însângerau ochii. Bieții boi înjugați la plug ori la carul încărcat, mi se rupea inima când îi vedeam cum sunt chinuiți de muștele de tot felul mari și mici.
Li se băgau în ochi - și n-aveau cum să se apere.
Li se băgau pe sub păr, pe la încheieturile picioarelor, pe sub pântece, pe spate, unde nu le puteau alunga - și le sugeau sângele de era o rană toată pielea lor.
Eu luam câte o crenguță cu frunze și mă luptam să le alung din mers, dar ele iarăși se puneau în altă parte. Și apoi nu puteam tot mereu să mă opresc și să le alung. De multe ori muștele alungate de pe boi se repezeau în ochi la mine, ori mă înțepau pe obraz...
Și chinul acesta ținea tot timpul verii și a tuturor verilor.
Mă ustură parcă și acum inima, când îmi aduc aminte câtă suferință am văzut îndurând bieții boi înjugați, care trebuiau să tragă și la greul muncii - și să rabde fără apărare, ca muștele mici și mari să le sugă sângele în cel mai chinuitor fel.
În astfel de condiții am crescut eu, învățat cu munca aspră și grea a mea și a celor din jurul meu, atât oameni cât și animale. Învățat cu foamea și cu frigul, cu căldura și cu singurătatea, cu suferința de orice fel. N-aveam de unde să bănuiesc atunci că toate acele necazuri și greutăți îmi erau necesare ca să mă învețe răbdarea, tăcerea, rugăciunea și renunțarea, de care voi avea atâta nevoie nu mult mai târziu, în urmarea Domnului meu Isus, în lupta și în Lucrarea Evangheliei Lui, pentru mântuirea mea și a altora.
Toate condițiile grele și dureroase prin care a trebuit să trec pentru Domnul și pentru Numele Său, n-aș fi fost în stare să le îndur cum le-am îndurat, dacă Domnul nu m-ar fi trecut din copilăria mea prin toate acestea.
Și dacă n-aș fi avut în înaintașii mei pildele de răbdare și de mulțumire în suferință, pe care le-am avut.
Slăvit să fie Domnul!
Articol 14 din 71
Folosește săgețile ← → pentru navigare