Cap. 6 - Strălucita sărbătoare de Rusalii
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Era-ntr-o primăvară ca asta de senină
cu cer de sărbătoare și strai de Cireșar
- și-ai coborât în mine tot raiul de lumină
și toată revărsarea belșugului de har”.
Când ai viața înaintea ta, ți se pare că timpul vine chinuitor de încet. Oricărui tânăr i se pare că timpul de-abia se mișcă, de-abia vine ca un melc leneș și greoi. Că la fiecare pas ar vrea să-i zică: vino timpule mai repede!
Vino timpule cu sfârșitul școlii, vino timpule cu majoratul, vino timpule cu ocuparea unui serviciu. Vino timpule odată cu căsătoria...
Și timpul parcă stă pe loc, așa grozav de încet vine de parcă nu mai sosește odată...
Iar când ai viața înapoi, când ziua vieții a trecut de amiaza ei înspre seară, - ce repede trece atunci același timp. Îndată ce melcul te-a ajuns, se preface în iepure. Și iepurele timpului fuge-fuge de nu-l mai vezi. Îți vine să-i strigi mereu: stai mai încet timpule. Nu fugiți atât de repede anii mei!, - dar timpul nu te mai aude, anilor nu le mai pasă că tu de-abia te mai ții după ei. Până când tot zorind pe cale, te poticnești dintr-o dată și cazi undeva în mormântul care te așteaptă acoperit de ochii tăi, la ceasul pe care nu-l știi și pe drumul de care nu-ți mai poți feri pașii.
Presărat cu întâmplări din cele descrise în cele de mai înainte, trecea și timpul meu, când mai blând când mai aspru, când mai luminos când mai înnorat. Mă obișnuisem cu viața pe care o duceam și pentru nivelul meu de atunci în condițiile care îmi erau date - nici nu-mi întrevedeam un alt viitor decât cel al unui țăran sortit să-și tragă plugul vieții sale, așa cum boii săi și-l trăgeau pe al lor.
Așa fusese și viața strămoșilor mei, a bunicilor, așa a părinților mei - și desigur nici a mea nu va putea fi altfel. Fiecare din înaintașii mei avuseseră numai câte un singur fiu care le trăise. Ca să nu li se stingă vița și neamul până la mine. Cine știe de unde veneau și cine a fost acela care a rostit cel dintâi pe lumea asta numele acesta cu sunet dârz și dur ca un colț de piatră, ca un clopot grav, ca un strigăt într-o peșteră...
Dar poate și de dor... De dor duios și domol, ca un jăratic acoperit...
Bunicul meu fusese un om foarte harnic, foarte răbdător, foarte singuratic. Își făcuse singur cea dintâi casă mare de piatră și de cărămidă acoperită cu țiglă din sătuțul nostru. Ale tuturor celorlalți erau încă de bârne afumate și acoperite cu paie. Își făcuse singur și grajdul cel mare, șura cea mare și altele... Unde își adăpostea zece capete de vite mari, oi, porci și alte vietăți folositoare.
Își săpase singur fântâna adâncă de doisprezece metri din care bem noi apă bună și astăzi, - pe care o zidise el de jos și până sus, cu piatră lată și netedă, adusă tot singur de el, cu carul și cu boii lui, în fiecare noapte câte un car, de la o depărtare de șase ceasuri dus și alte șase întors.
Apoi gardurile împrejmuitoare ca de cetate, numai din piatră mare și grea pe care doi-trei oameni abia puteau să miște una. El o încărcase singur și o aducea aproape numai noaptea, după ce își încheia munca zilei la câmp. Când alții se așezau în pat să se culce, - el prindea boii la car și făcându-și cruce se suia în car zicând: Doamne ajută-ne! Apoi:
- Hai Iambor, hai Mojar... Nu primise să-l mai ajute nimeni.
Iambor și Mojar, erau cei doi boi ai lui, care îi luaseră firea și erau tot așa de răbdători și de blânzi ca el. Nu înalți, dar osoși și puternici, așa cum era și stăpânul lor. Boii se obișnuiseră cu drumul în așa fel încât mergeau singuri și cu carul gol și cu el plin. Bunicul mai mult dormea în car și pe drum, decât în pat și acasă. Și era un om prietenos cu toți oamenii. Când mergea ziua de acasă până la pădure, ori până la târg, se oprea cu toți oamenii pe care îi întâlnea și vorbea de câte toate. Când venea înapoi de la târg ori de la muncă, boii de mult ajungeau singuri cu carul și rumegau la poartă, așteptând acolo cine știe cât până când sosea și el în urma lor. Învățaseră boii drumul și fereau singuri toate carele pe care le întâlneau sau gropile sau piedicile de pe drum.
Tata era și el întocmai cum fusese bunicul, tatăl lui.
De la ei am învățat nu numai hărnicia ci și răbdarea, după cum am mai spus. Pe nici unul nu i-am auzit plângându-se niciodată și pentru nimic.
Am văzut cum de multe ori îi cădeau la descărcat din car pietrele pe picioarele goale, ori îi loveau lemnele. Ori îi tăia sapa și securea... Le erau uneori mâinile și picioarele numai rane și înțepături căci mai totdeauna umblau desculți... Și ranele nici nu și le legau măcar, lipeau acolo o frunză, - și așa rămâneau până ce se vindecau singure.
Mă ustura pe mine până la inimă când vedeam pe bunicul cum rabdă. Și nu-mi puteam opri lacrimile, că tare mult îl iubeam pentru bunătatea și răbdarea lui.
La mâncare nu i-am auzit niciodată pe nici unul cârtind nemulțumiți. Dacă era ceva gătit, - bine. Dacă nu, luau o bucată de pâine cu un măr, se suiau în car și făcându-și cruce ziceau două cuvinte: Doamne ajută și Hai Iambor...
Doamne Dumnezeule, ce vremuri și ce oameni erau atunci...
Ajunsesem la sfârșitul celor șapte clase primare care se prelungiseră mai mult cu doi ani, în care după moartea bunului Savu Halbac, nu am avut învățător deloc.
Examenul de sfârșitul școlii l-am dat la Beiuș împreună cu alte vreo opt sau zece școli fruntașe din jur, care și ele nu aveau decât tot cam 4-5 elevi în clasa ultimă fiecare.
Am fost premiat, iar preotul care ne predase Religia, drept răsplată pentru răspunsurile mele mi-a dat ca premiu din partea lui, cartea Corabia lui Noe - scrisă de părintele Iosif Trifa din Sibiu, conducătorul Oastei Domnului. Momentul acesta a fost cea dintâi întâlnire a mea cu numele acestui om trimes de Dumnezeu. Și cu numele acestei Lucrări a lui Hristos.
M-am uitat la carte, cu sete ca s-o citesc. Undeva în adâncul ființei mele, aveau o rezonanță atât de adâncă toate cele ce-mi vorbeau despre Dumnezeu. Am privit apoi cu lăcomie la mâna celui ce-mi dăduse cartea căci mai avea și altele. Iar lângă ele avea împăturită o gazetă pe care în grabă citindu-i titlul mi s-a părut că scrie Lumina Stelelor. Dar după aceea am văzut că scrie Lumina Satelor.
Am mai primit atunci și alt premiu în bani, câțiva lei. Cu banii aceștia, la întoarcerea spre casă, împreună cu cei patru colegi ai mei de clasă, trecând pe lângă vitrina cofetăriei din Beiuș și văzând acolo o tavă mare de prăjituri - nu ne-am mai răbdat până ce am intrat cu toții înăuntru. Am cumpărat pe toți banii premiului meu numai prăjituri cu cremă și le-am împărțit frățește între noi. Erau primele prăjituri pe care le mâncam. Până acasă cred că ne-am tot lins degetele cu toții și am vorbit numai despre bunătatea lor și a celorlalte care mai erau acolo.
După despărțirea de ceilalți colegi, am început încă de pe drum să-mi citesc cartea primită premiu. Ce noi erau pentru mine toate cele ce le citeam în cartea asta! - Și ce mișcat îmi era sufletul citindu-le!
A doua zi știu că era Duminica Rusaliilor anului 1930, ziua de 8 iunie. Și știu că după biserică am stat numai acasă citind la cartea mea, de care nu mă mai puteam despărți.
Era cam pe la ceasul trei după amiază din ziua aceea de Rusalii, când ajunsesem la ultimele pagini ale cărții, unde scrie despre mișcarea duhovnicească a Oastei Domnului, care începuse în țara și în Biserica noastră cu șapte ani înainte și care este o chemare din partea Domnului și a Mântuitorului nostru Isus Hristos pentru fiecare suflet la o hotărâre de viață nouă, predată total lui Dumnezeu. Pentru că numai așa putem fi mântuiți din potopul păcatelor de acum și din potopul pedepsei veșnice care îi așteaptă pe toți cei care păcătuiesc dar nu vreau să se întoarcă la Dumnezeu.
Ceea ce m-a zguduit mai mult, au fost ultimele cuvinte ale chemării care spunea cam așa:
„Cititorule, ți-a plăcut această carte? Poate că ți-a plăcut. Poate că prin unele locuri ai și plâns citind-o (de unde știa oare scriitorul, că într-adevăr plânsesem?). - Dar dacă tu nu cazi acum la picioarele Crucii Mântuitorului să plângi cu lacrimi amare pentru păcatele tale și nu-ți predai viața ta Domnului Isus, - cu legământ sfânt ca să nu mai păcătuiești, - plăcerea ta trecătoare nu-ți va folosi la nimic. Tu vei rămâne tot în păcatele tale, până ce pe neașteptate va veni și pentru tine potopul pierzării, cum a venit peste cei din vremea lui Noe, care n-au ascultat de chemarea lui Dumnezeu și de chemarea lui Noe de atunci.
Deci lasă totul și vino chiar acum și te predă Domnului, începe o viață nouă cu o naștere din nou, intrând chiar astăzi în Oastea Domnului. Apoi trăiește pentru totdeauna o viață cu Domnul mergând și chemând și pe alții la o astfel de viață.
În felul acesta - și numai în felul acesta - vei primi iertarea păcatelor tale și vei moșteni la sfârșitul vieții tale Împărăția cerească.
Sunt numai două stări: - ori în corabie, ori afară.
Dacă ești afară, intră îndată în corabia mântuirii ca nu cumva să vină pe neașteptate potopul și moartea și să te afle nemântuit. Vino chiar acum înainte de a închide cartea asta - și te predă Domnului, ca să fii pentru totdeauna cu El...”
Soarele strălucea puternic pe tot cerul fără nici un nor, căci eram pe prispa casei când citeam aceste cuvinte de foc, cu inima aprinsă de dogoarea lor.
Rândunele cântau în nucul din curte, graurii și cucul cântau mai departe prin perii și cireșii grădinii, iar în toată casa și curtea asta eram numai eu singur.
Simțeam că trebuie neapărat și numaidecât să mă arunc undeva în genunchi și să dau drumul șuvoiului de lacrimi pe care nu mi le mai puteam stăpâni. Că trebuie să-mi descarc sufletul strigând lui Dumnezeu pocăința mea, întoarcerea mea, predarea mea, legământul meu...
Dar unde să mă duc, ca să nu mă vadă nimeni, ca să nu mă tulbure nimeni, ca să nu mă audă nimeni? - să fiu numai eu singur cu Mântuitorul meu căruia să-I pot spune și să-I pot da tot, tot, tot... Și să-mi poată și El spune și da totul!...
Aproape era numai șura cu fân... Acolo sus în podul șurii, nu va ști nimeni să vină. Acolo voi putea fi singur să plâng, să mă rog, să-I spun Domnului meu tot ce mă apasă, să-mi descarc inima.
M-am suit acolo și pe fânul uscat, m-am prăbușit în genunchi, am izbucnit într-un plâns nestăpânit și cu mâinile ridicate, înălțate și împreunate, am început să strig și să șoptesc, rugându-mă și pocăindu-mă cum nu gândisem că se poate niciodată. Mă topeam în fața Domnului și Dumnezeului meu, înaintea căruia stăteam într-un fel în care cred că numai o singură dată dintr-o viață poate sta așa un om.
Toată ființa mea era numai flăcări, cuvintele mele erau de foc, lacrimile mele ardeau și inima mea părea o vatră de jar aprins. Din ochii mei șiroiau pe amândoi obrajii nu stropi de lacrimi ci două râuri neîntrerupte, cum gândesc că n-a mai plâns nimeni, cum gândeam că nici nu se poate plânge. Cum cred că nici n-a mai putut plânge nimeni decât într-o astfel de stare.
M-am rugat și m-am predat Tatălui,
m-am rugat și m-am predat Fiului
m-am rugat și m-am predat Sfântului Duh... Fiecărei Persoane a Sfintei Treimi, pentru că Fiecăreia Îi păcătuisem și Fiecare trebuia să mă sfințească.
Apoi m-am predat pentru totdeauna cu cel mai puternic legământ Unicului Dumnezeu Întreit, în Numele și în Jertfa Unicului Mântuitor Isus Hristos, prin care le făceam toate acestea.
Așa știu că am făcut... dar de unde mi-a venit îndemnul să fac în așa fel legământul meu, - asta nu știu. Știu numai că așa am făcut.
Nu știu nici câtă vreme m-am rugat, - eram cu totul dus din lumea aceasta. Mi se părea că sunt aievea pe Golgota, acolo la picioarele Crucii Mântuitorului meu Isus, numai eu cu El Singur. Că din mâinile, din picioarele, din fruntea și din coasta Sa picură aievea peste mine Sângele Lui Sfânt, cald, dulce, ușurător. Că mă spală, mă curăță, mă înnoiește, începând cu creierul meu, apoi ochii mei, gura mea, inima mea, mâinile mele, picioarele mele, toată ființa mea de jos și până sus.
Că în același timp mi se ia de peste mine de sus în jos ceva ca o pătură de gheață, ceva ca o lespede de piatră, ceva ca un strat de noroi. Și că devin ceva nou, ceva ușor, ceva fericit, fericit, fericit...
Când m-am trezit din starea aceasta, sub genunchii mei fânul era ud de lacrimi. Iar eu simțeam că aș putea să zbor cu atâta ușurință cu câtă pășeam.
Într-adevăr simțeam că nu mai am pe mine nici un fel de greutate pământească, așa cum parcă nici n-aș fi avut un trup omenesc.
O frică sfântă și fericită simții că mă cuprinde, dacă nu cumva am căpătat un alt trup și dacă nu urmează să mi se întâmple ceva ceresc și nemaicunoscut. Să fiu răpit de ceva și dus cine știe unde, să mi se facă ceva, nu știu ce.
Nu știam că acest ceva mi se și întâmplase.
O pace luminoasă și nemărginită îmi umpluse tot sufletul din mine, cu tot seninul și cu toată frumusețea cerului și a pământului. Cu toată sărbătoarea fericită dinafara mea.
Am ieșit în grădină, dar parcă nu mai știam să umblu. Nu mai simțeam pământul sub picioare. Simțeam numai că tot trebuie să mă rog, că tot am nevoie să-I spun încă și încă Domnului meu Isus Hristos, dragostea mea, mulțumirile mele, fericirea nemărginită a recunoștinței mele nemărginite...
M-am uitat spre soare... Știu și acuma unde era el atunci pe cer.
Era vremea să scot vacile și boii la câmp, căci nimeni nu mai era acasă. Am mers fericit cu ele la iarbă la Luncă. Acolo unde erau multe tufișuri crescute pe malul apei, și în timp ce vitele pășteau, - eu am căutat locul cel mai ascuns dintre sălcii și arini, cu setea de a mă arunca iarăși în genunchi și în brațele rugăciunii mele fericite.
În tot timpul, atunci și după aceea, nu doream mai mult nimic altceva decât să găsesc locuri ascunse și clipe liniștite unde să mă rog cât mai mult și cât mai singur. Singur cu Dulcele, cu Dragul, cu Scumpul meu Mântuitor, să-I cuprind picioarele Crucii Lui la inima mea, să-mi deschid zăgazurile lacrimilor și să mă rog Lui mult-mult și dulce-dulce. Nemărginit de mult și nemărginit de dulce...
Pe atunci era obiceiul ca toți cei ce intrau în Oastea Domnului punând legământul cum făcusem eu, singuri sau în mijlocul adunărilor frățești - să anunțe asta printr-o scrisoare, la centrul Oastei din Sibiu.
Am scris și eu despre hotărârea mea, rugându-l pe părintele Iosif Trifa să mă înscrie și pe mine în rândul celor ce intră în Oastea Domnului și să mă socotească și pe mine ca un mic ostaș al Domnului Isus, trimițându-mi și mie foaia Oastea Domnului.
Peste o lună de zile am primit foaia Lumina Satelor în care printre mulți alții care ceruseră acest lucru și ei ca și mine - am citit scris și numele meu. Ce adânc a tresărit inima mea văzându-mi pentru prima dată și numele meu înscris cu litere de tipar într-o foaie sfântă, printre atâtea alte nume necunoscute din toată țara, dar care însemnau tot atâtea inimi care luaseră același sfânt legământ ca și mine...
De acum nu mai eram singur.
Tot anul acela am avut o stare înalt duhovnicească, fiindcă setea și stâmpărarea rugăciunii mă însoțeau pretutindeni.
Oriunde aș fi ajuns și oricât de puțin răgaz aș fi avut, priveam îndată în toate părțile căutând cu ochii un locușor tainic în care aș putea să mă retrag singur și să mă rog nevăzut de nimeni. Să pot plânge neauzit de nimeni. Doream mereu părtășia mea în singurătate cu Domnul Isus. Eram îndrăgostit de Domnul cu o putere și cu o dorință nestăpânită și fierbinte.
De multe ori, găsind și astfel de locuri și de clipe, petreceam răpit în rugăciune fără să mă mai gândesc la nimic de pe pământ. Uitam de toate lucrurile, iar cei ce se aflau fără mine căutau în toate părțile neștiind ce m-am făcut, până ce cândva, mă surprindeau unde eram rugându-mă cu fața scăldată în lacrimi.
Unii mă întrebau îngrijorați ce-i cu mine și ce mi s-a întâmplat. Alții clătinau din cap făcând semn cu degetul la frunte că m-am scrântit. Iar alții râdeau de mine și mă luau în bătaie de joc, ca pe un prost.
Părinții mei mi se părea că treceau prin toate aceste trei stări, cu privire la părerea lor despre mine. Dar mie nu-mi păsa de nimeni și de nimic, știind bine că nimeni pe lume nu-i atât de fericit cum sunt eu. Și din starea asta îmi era milă de toți cei ce mă batjocoreau și mă rugam pentru ei să ajungă și ei așa ca mine.
Eu îi înțelegeam pe ei că fusesem ca ei. Dar ei nu mă puteau înțelege pentru că nu erau ca mine.
Cu timpul, mai târziu, starea aceea fericită a mea de la început - s-a mai răcit, iar setea mea după rugăciune n-a mai fost chiar tot atât de mare cum era atunci. Dar totdeauna am dorit-o și de multe opri am plâns rugându-L pe Domnul meu Isus Hristos, să-mi mai dea odată acele stări neuitate și acea sete mistuitoare de rugăciune, ca atunci.
Dar niciunde în lumea asta decât în cuptoarele de foc ale încercărilor de mai târziu, - n-am mai gustat atât de puternic și de strălucit Prezența fericită a lui Isus cu mine și în mine, ca atunci la începutul acela neuitat.
Oricine a trecut prin aceste stări mă va crede, fiindcă știe că este așa. Dar cine nu le-a trăit, poate va clătina din cap a neîncredere și a milă, ori a ură.
Domnul Dumnezeul mântuirii, să le dea și acelora prilejul să se încredințeze de minunea aceasta.
Slăvit să fie Domnul!