Cap. 7 - Furtunile care încep de dimineață
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Din clipa cea de mângâiere,
în mai mulți spini am stat apoi
dar n-am mai plâns de-a mea durere
și nici de-aceste mici nevoi
ci-n bucurie și-n furtună,
cu inima și ochii Sus
am scos înfiorat din strună,
cântări și psalmi pentru Isus...”
În curând după această hotărâre a mea pentru Domnul, m-am îmbolnăvit greu de friguri și malarie. Pe atunci boala asta bântuia des și mulți zăceau bolnavi de ea. Era în luna August, în toiul marilor călduri, dar mie veșnic îmi era frig.
Mergeam așa bolnav cu vitele noastre la păscut pe câmp, dar eu de-abia mă târam pe urma lor. Abia așteptam să ajung undeva să mă trântesc pe iarbă la soarele cald, să stau să mă încălzesc. Ceilalți copii puneau peste mine toate hainele lor, dar eu galben la față tremuram de frig de-mi clănțăneau dinții în gură și zăceam dus.
Alteori mă cuprindeau fierbințelile de asudam până îmi puteam stoarce cămașa de pe mine. Nu puteam să mănânc nimic, capul îmi vuia ca o moară, urechile îmi țiuiau - și toate oasele mă dureau ca zdrobite. Slăbisem ca o umbră și eram palid și alb ca un mort. Toți priveau la mine și clătinau din cap ca după unul care se duce cât mai curând...
Nu știam ce este cu mine - dar oriunde priveam mi se năzăreau tot felul de vedenii. Dacă priveam norii pe cer, îndată norii căpătau tot felul de forme de ființe vii... Când forme de oameni care merg undeva, când de soldați care se bat și se alungă, când de fiare care se luptă... Și câte alte felurite înfățișări și chipuri mai frumoase ori mai înfiorătoare...
Dacă priveam urmele prin praful drumului sau prin nisipul apelor - la fel vedeam.
Dacă priveam formele de pe pereți, de pe ziduri, de pe garduri ori crengile pomilor mișcându-se - și orice altceva aș fi privit, oriunde mi-aș fi mutat privirea și tot ce aveam înaintea ochilor mei - căpătau pentru mine aceleași felurite forme și contururi vii. Și în noul peisaj la care priveam ca în cel la care privisem mai înainte, toate erau - ori se transformau în ciudate forme de groază.
Într-una din zilele acelea eram cu vacile la Vale. De obicei acum mă retrăgeam singur, neplăcându-mi să mai stau cu nimeni. Ceilalți copii veneau în jurul meu, dar eu îi trimiteam mai departe, ori mă mutam eu de lângă ei. Nu puteam suferi veselia lor zgomotoasă.
În acele stări mă rugam cât puteam și doream ca ceea ce văd să fie cât mai frumos și mai plăcut. Vedeam însă numai lucruri care mă îngrozeau. Cred că ispititorul se lupta puternic să-mi facă mult rău.
Stam în ziua aceea și mă uitam la firul apei care curgea liniștit și limpede printre pietricele și rădăcini, trecând pe sub podețul de scânduri lângă care eram. Îmi plăcea să mă uit la mulțimea de pui de peștișori veseli și micuți care înotau jucăuși, grămadă încoace și încolo prin apa limpede și călduță.
Dintr-o dată am văzut cum pe fundul apei, printre pietricele și rădăcini se conturează ceva ca un pat alb, pe care întins și acoperit pe piept stătea un tânăr bolnav care mi se părea că eram eu.
La capul patului și al bolnavului stătea Mântuitorul meu Isus, - Îl vedeam bine - Viu și mișcând, iar în spatele Lui, mulțimea de peștișori argintii se prefăcură într-un stol de îngerași zburând și așteptând. Mi se părea că veniseră împreună cu Domnul Isus, ca să-mi ia sufletul meu și să-l ducă cu ei în cer.
Dar de cealaltă parte tot la picioarele patului meu, văzui o făptură neagră și urâtă, așteptând ca și cum și aceasta ar fi venit acolo tot să-mi ia sufletul meu și să-l ducă. În spatele făpturii aceleia negre veneau iarăși așteptând un alt stol de ființe mai mici, dar tot la fel de negre și urâte ca și cea mare.
Eu priveam cutremurat ca să văd ce se întâmplă. Știam că este vorba despre mine și simțeam că acum și acolo se hotărăște soarta mea. Mă rugam și mă încredeam în Domnul meu Isus.
Am văzut atunci cum Domnul Isus, de la capul patului, făcu un semn amenințător spre ființa cea neagră de la picioare, iar aceasta în acel moment plecă repede dispărând împreună cu tot stolul său negru.
Apoi Domnul Se aplecă înspre patul alb făcând ca un semn de binecuvântare.
Și întorcându-Se spre îngerașii din spatele Său, trecu printre ei dispărând. Îngerașii Îl urmară dispărând și ei.
În clipa aceea, ceilalți copii veniră sărind veseli și se lăsară grămadă pe iarbă lângă mine zicându-mi:
- Ce vezi tu acolo?
- Nimic, - niște peștișori...
Din ceasul acela m-au lăsat frigurile pentru totdeauna și am început să mă refac.
După vreo săptămână am scris părintelui Iosif la Sibiu să-mi trimită o fotografie a lui. Doream nespus de mult să văd măcar chipul acelui mare om al lui Dumnezeu care mă adusese pe mine la Domnul și devenise ca un părinte pentru sufletul meu. Gândul acesta se născuse în inima mea chiar din ziua legământului meu și mă rugam Domnului să mi-l îndeplinească.
Dar în închipuirea mea de atunci Sibiul părea undeva aproape de Ierusalimul ceresc,
iar omul acela îmi părea ca o ființă supraomenească, mai aproape de zei decât de oameni... Și poate că așa și era. Am luptat mult cu teama și cu speranța, până ce m-am hotărât să scriu.
Nu după multă vreme am primit de la Sibiu o revistă Oastea Domnului, având pe prima pagină o fotografie, un chip coborât parcă din icoană de mucenic, cu ochii mari și buni, cu cearcăne de lumină și de durere în jurul lor... Cu fruntea înaltă și slabă privind undeva nu într-un gol ci la o bucurie tainică dar depărtată.
Deasupra fotografiei un titlu pe toată pagina scris: Pentru cei ce-mi cer fotografia...
Titlul acesta parcă îmi suna numai mie.
Cuprinsul textului de sub titlu și din jurul fotografiei era ca o blândă mustrare plină de învățătură pentru toți cei ce prea mult doresc să vadă fața omului și prea puțin se gândesc că singura fotografie pe care trebuie s-o dorim mereu este și trebuie să fie Chipul Domnului Isus Cel Răstignit din dragoste și din milă pentru noi și pentru mântuirea noastră.
Apoi spunea că fotografia asta a lui nu-i încă gata. Că trebuie să mai stea în camera întunecoasă a Fotografului ceresc care mai are încă mereu de lucru la ea. Adică Domnul Isus care o tot retușează prin suferință, lucrează încă și mai are încă de lucru la omul său lăuntric, până când înfățișarea lui sufletească îi va fi vrednică și pregătită pentru a se putea arăta înaintea Tatălui ceresc și a îngerilor Săi...
Toată pagina aceasta era înconjurată cu creion roșu și se vedea bine că îmi era trimisă de la redacție, ca un răspuns la stăruința mea după fotografia părintelui.
Dar ce învățătură adâncă am tras eu din această blândă mustrare și din privirea acestor doi ochi plini de atâta iubire și suferință. Nici nu bănuiam atunci că peste puțini ani îmi va fi dat harul de a-i privi aievea și de a-i odihni pe umărul meu și lângă ochii mei...
Am văzut că se trimit oricui la cerere, cărți și Biblii, de la librăria Oastei din Sibiu, pentru desfacere, cu plata după vânzarea lor.
Am comandat acolo un pachet de cărți hotărât să lucrez și eu pentru Domnul răspândind Biblia și cărțile Oastei, tuturor până unde voi putea ajunge și pe cine îl voi putea convinge să primească Sfântul Cuvânt al Domnului, așa cum Îl primisem și eu. Simțeam ca o neapărată datorie a mea să vorbesc tuturor celor pe care îi întâlnesc și să-i îndemn să se întoarcă și ei la Domnul Dumnezeu din toată inima lor.
Înainte de a mă întoarce la Domnul, eu fusesem un copil destul de bătăuș. Crescut mai mult singur și prea mult pedepsit, în momentele de furie mă răzbunam și eu pe cine puteam, trântind și răspunzând cu asprime celor ce mă supărau.
Mă certam repede fiind nervos și chiar înjuram cu vorbe urâte pe oricine credeam eu că îmi face vreo nedreptate. Băteam vitele când mergeau în locuri oprite și boii când nu mă ascultau. Eram mai nerăbdător ca toți ceilalți de seama mea. Și eram destul de obraznic și neastâmpărat, făcând multe rele când eram împreună cu ceilalți copii, ca să mă arăt mai voinic și mai ceva ca toți.
Așa într-o zi de iarnă la școală, în recreație când toți copiii se dădeau pe gheață în curtea școlii, - eu ca să le arăt că sunt mai ceva ca toți le-am zis:
- Să văd eu care mai puteți face ca mine, uitați-vă încoace - și aruncându-mi încălțămintea din picioare am început să mă dau desculț pe gheață în uimirea tuturor. Toți copiii se opriseră și se uitau la mine.
Cineva s-a dus și a spus d-lui învățător, care venind cu o nuia, a pus capăt vitejiei mele, în râsul tuturor, lecuindu-mă pe totdeauna de nebunia mea.
Altădată am dat foc la niște uscături care erau adunate lângă gardul unui vecin, iar focul era să-i ardă gardul și încă mai ceva pe lângă el. Noroc și atunci că vecinul m-a văzut la timp și tot așa cu un bici îndoit, mi-a croit câteva peste spinare, învățându-mă că nici așa ceva nu trebuie să mai fac niciodată câte zile voi mai trăi pe lumea asta!
Și mai câte altele de felul acestora am făcut eu!
Am aflat astfel atunci și după aceea încă un mare adevăr pe care l-am citit și în Cuvântul Sfânt și anume că păcatele unora sunt cunoscute și merg înainte imediat la judecată. Acelea se plătesc aici și mai ușor. Ale altora merg numai apoi și mai târziu, dar se plătesc mai greu.
De mine Domnul a avut totdeauna o mare și apropiată milă prin faptul că după fiecare rău pe care l-am făcut, mi-a și venit îndată plata. N-a lăsat Domnul să treacă multă vreme, nici n-a lăsat să se uite nimic. Orice rău făceam, eram pedepsit fără întârziere potrivit cu fapta mea.
Și astăzi tot așa mi se întâmplă... De fiecare dată când greșesc ceva, știu că trebuie îndată să mă aștept la ispășirea greșelii mele.
O, ce mare bine mi-a făcut și îmi face Domnul în felul acesta. Faptul acesta nu numai că a restabilit și restabilește îndată bunul echilibru al păcii și al curăției în inima mea, dar prin judecarea și pedepsirea imediată a greșelilor mele, eu am totdeauna marea bucurie a împăcării mele cu Domnul. Și am trează și grija de-a mă feri să nu mai păcătuiesc. Spre a nu mai suferi pedeapsa imediată și spre a nu-L tot supăra pe Domnul silindu-L să mă tot pedepsească, - în loc să-I fac bucurie cu umblarea mea ascultătoare.
Nu știu dacă voi ați luat seama la felul cum se întâmplă cu voi când greșiți - sau nu.
Dar dacă încă nu v-ați gândit la asta până acum, aveți grijă.
Sunt unii care păcătuiesc mereu, și nu le vine nici o pedeapsă imediat după păcatul lor. Eu cred că asta ar trebui să le fie un motiv de mare îngrijorare, căci atunci, pedeapsa tot amânându-se și judecata tot amânându-se, când odată vine, poate să fie foarte grea. Poate să fie chiar mortală. Aveți mare grijă!
De aceea se mirau la întoarcerea mea cu toții câți mă vedeau și mă știau, de marea schimbare care se făcuse în viața mea - și de care nu-și dădeau seama cum se putuse face.
Ajunsesem la anii când tinerii de vârsta mea, începeau să meargă la horă, la clăci, la șezători, la nunți, la petreceri. Eu nici nu mă apropiam de astfel de lucruri.
Veneau la mine prietenii, vecinii, rudeniile, cunoscuții. Mă chemau, mă îndemnau, mă trăgeau să merg cu ei. Mă luptam cu toții, le vorbeam despre pocăință și mântuire, îi chemam și eu pe ei cu mine. Dar ei au rămas cu ale lor, iar eu cu ale mele. Până când au pierdut orice speranță să mă mai câștige și apoi m-au lăsat pentru totdeauna în pace.
În foaia mea de la Sibiu, citeam despre multe adunări ale Oastei Domnului prin alte părți, - dar pe aproape de noi nu era pe atunci nimeni.
După ce am primit pachetul cu cărți comandate la Sibiu - punându-le în traistă și mergând cu ele să le vând prin satele vecine, am aflat că totuși într-unul din aceste sate mai sunt doi ostași ai Domnului și că ei fac adunări duminica după masă la casa unuia dintre ei unde mai cheamă și pe alții să mai ia parte.
Într-o duminică îndată după asta, am mers și eu să-i văd.
Felul cum chema cel cu casa oamenii la adunare, era pentru mine nou și ciudat. Omul își procurase de undeva o veche trompetă cum văzuse el pe titlul foii Oastea Domnului. Și ieșind în poarta casei lui punea goarna la buze și începea să sune adunarea, cam cum făceau gorniștii la regimente.
Unii râdeau de el, alții ascultau nepăsători, câte unul mai mergea la adunare o dată, de două ori - și se lăsa. Pe semne că în afară de goarna lui, omul nu mai avea nimic să-i mai atragă pe oameni. Așa am pățit și eu atunci.
Mie, între oameni străini, totdeauna mi-a fost foarte rușine din fire.
În duminica aceea, ajungând în fața casei omului cu goarna, n-am îndrăznit să intru ci m-am așezat pe șanțul cu iarbă verde în fața casei. Omul m-a văzut stând jos acolo și m-a întrebat de unde sunt și cum mă cheamă.
- A, tu ești ăla? Te-ai înscris și tu la Oaste?
- Da, i-am răspuns eu, cu ochii în jos, oarecum lovit de tonul și de felul cum mă primise. Cred că m-am roșit tot până în vârful urechilor de rușine.
El m-a văzut - și foarte supărat pe purtarea mea, se întoarse să intre în curte zicându-mi:
- Cine se rușinează, va rămâne cu rușinea! Apoi a trântit poarta lăsându-mă așa în fața celor de pe uliță, care priveau nu știu cum, ca niște ciori la mine.
Nici nu știu cum m-am întors repede și am luat-o aproape la fugă înapoi. Și niciodată nu m-am mai dus la adunarea lui.
Nici alții n-au mai mers, pentru că tot felul lui de a se purta și a vorbi, nu avea nimic atrăgător, ci rece și aspru cum fusese față de mine. Și adunarea lui s-a stins îndată.
Dar eu am învățat și din întâmplarea asta amară, că oricine vine în Lucrarea Domnului și în Numele lui Isus - trebuie să aibă duhul Lui blând, cald, iubitor și apropiat căci sufletul omenesc este ca cea mai gingașă floare. Îndată ce-l atingi ceva mai dur, poți să-l rănești așa ca să nu se mai vindece niciodată.
Numai Domnul a avut milă de mine atunci că nu am părăsit Lucrarea Domnului în care primul om pe care-l cunoșteam, mă descumpănea în felul acesta. Dar încercarea a fost destul de grea totuși pentru mine atunci.
Am luat-o apoi mai îndeaproape numai cu desfacerea cărților, uneori din casă în casă prin satele mai depărtate. Alte ori la ieșirea din biserici ori pe ulițe în duminici și sărbători. Căpătasem curaj și pricepere și vorbeam fără greutate oamenilor pe care-i întâlneam, despre Domnul, despre păcat și despre mântuirea sufletului lor, oferindu-le cărțile Oastei și Biblii.
Unii mă primeau cu bucurie ori cu bunăvoință. Alții mă alungau cu batjocuri și cu râsete. Dar puțini îmi cumpărau cărțile spunând că n-au bani. De fapt în anii aceia, 1930-1933, erau vremi de mare criză și de lipsuri bănești. Locuri de muncă erau foarte puține și îndepărtate. Poporul satelor era în întregime numai țărani care produceau numai cereale și vite. De astea aveau cu toții și nu le cumpăra nimeni.
De aceea oricât de ieftine erau cărțile, oamenii n-aveau bani cu care să le cumpere - decât puțini. Și puține cărți se citeau.
Dar le citeam eu pentru ei. Oriunde mi se întâmpla să aflu mulțimi de oameni adunați, mă opream, luam câte o carte și așezându-mă la o margine începeam să citesc întâi la unul-doi. După aceea cercul se făcea tot mai larg în jurul meu, până ce ascultau cu toții.
Domnul mă umpluse de curaj și de putere încât citeam cu tot sufletul. Cuprinsul cărților era atât de frumos și de cald, încât din ce în ce tot mai mulți fuseseră câștigați pentru Dumnezeu. Duminica viitoare mergeam în case și încet-încet se înfiripau una câte una adunări ale Oastei până în satele de sub munți. Astfel că în fiecare săptămână de sâmbătă de după-amiază și până luni dimineața eu eram dus și nu veneam acasă.
Asta a mers cam ușor cu lipsa mea de acasă, dar în curând lipsurile mele înmulțindu-se și lungindu-se - au început să vină necazurile din partea părinților.
Plecările mele îi supărau din două pricini: întâi pentru că mă făceam de rușine la lume că numai eu umblam ca un nebun și ca unul care nu are nici un rost, făcându-mă de râs și de vorbă la oameni atât pe mine cât și familia mea care se bucura de respect în șapte sate.
Iar în al doilea rând pentru că eu îi lăsam acasă cu toate treburile baltă, să se descurce singuri - și ei aveau mult necaz din asta.
De aceea începură întâi cu vorbele aspre, apoi cu amenințările grele. Tata a ridicat odată împotriva mea nu numai glasul ci și pumnul. Apoi ciomagul și furca de fier, gata-gata să mă lovească.
- Să mai mergi tu numai odată așa - zise el. Și vezi tu ce pățești cu mine. Numai tu ai înnebunit în lumea asta? Pe cine mai vezi tu făcând ce faci tu? Până acum a fost cum a fost, dar de azi înainte gata. Să știi. Dacă nu vrei să mă asculți, du-te în lume să știu că ești dus și nu-mi mai faci numai rușine și necaz...
Mă gândisem adeseori și eu să mă duc. Nu mă puteam împăca cu gândul că voi rămânea pe totdeauna la țară, fără să învăț nici o școală, fără să se aleagă din mine nimic decât un amărât de scurmător în gunoaiele părintești și în sărăcia acestor bieți oameni atât de mărginiți în toate...
Zisesem de câteva ori părinților mei să mă dea la școală și pe mine la oraș, cum erau unii din colegii mei care erau acum la liceu ori la meserii. Dar ei au râs spunându-mi:
- Ce mă, tu ești nebun? Cine o să rămână pe vatra asta dacă mergi tu în lume? De ce ne muncim noi aci să-ți facem ție de toate, ca să te duci și să ne lași? Să-ți iese nebuniile astea din cap! Vrei să mergi să mori de foame în lume, nu ți-e bine acasă unde ai de toate?
Dar cuvintele lor nu m-au putut face să renunț de tot. Două gânduri la fel de tari se luptau în mine. Unul să fug de acasă și să mă înscriu la orice școală numai să învăț, - celălalt mă îndemna, ziceam eu că din partea Domnului, - să ascult și să rămân cu părinții... Când erau stările agitate între noi, biruia primul gând. Când se linișteau, biruia al doilea.
În anul următor se înființa la Beiuș o Școală de Arte și Meserii. Câțiva din foștii mei colegi de clasă din familii cu mai mulți copii, se înscriseseră și se pregăteau pentru examenele de admitere. Ce rău îmi păru mie că eu sunt singurul la părinți și că n-am pe nimeni să rămână acasă, ca să mă duc și eu cu ceilalți la școală, la oraș, la o meserie.
Într-o zi când doi dintre ei mergeau după acte îmi ziseră și mie:
- Vino și tu cu noi! N-ai să stai toată viața aici să cureți gunoiul după vaci!
Așteptați-mă că vin!
M-am dus cu ei, mi-am făcut acte pe furiș, - și în zilele examenului eram și eu printre ei.
Examenul a durat două zile. Reușisem printre primii pentru meseria de mecanic, când la poarta școlii l-am văzut pe tata. Mă căutase peste tot - și aflând că sunt acolo la Beiuș venise după mine. Prin gardul de sârmă de lângă poarta încuiată mi-a strigat furios:
- Vino de acolo acasă! Acuma și imediat!
Poarta era încuiată ca să nu iese nimeni din curtea școlii. Dar pe sub poartă era o gaură prin care probabil că ieșea câinele. Și tata mi-a zis:
- Bagă-te pe aici și ieși afară!
M-am băgat pe sub poartă ca un câine bătut. Și am mers tot drumul înaintea lui tata cu ochii șiroind de lacrimi și cu capul în jos de rușine până acasă... Ca un osândit înaintea unui jandarm care îl duce la închisoare.
La puțină vreme după asta, ispita m-a încercat din nou când într-o zi am văzut afișat la primărie un anunț de la Liceul Militar din Târgu-Mureș, pentru înscrieri de elevi, cu condiții foarte atrăgătoare.
Mi-am făcut din nou actele pe furiș și le-am trimis prin poștă la Târgu-Mureș. Dar când am primit acasă înștiințarea aprobării și chemarea să mă prezint, - poștașul a dat-o lui tata crezând că-i face o mare bucurie.
E ușor de închipuit ce bucurie a avut și el și eu când a rupt-o în fața mea, odată cu câteva palme peste cap și pe unde m-a putut ajunge.
În aceste condiții eu am început s-o duc tot mai greu și într-un alt fel. Nu puteam nici să mă duc nicăieri - și nu puteam nici rămâne acasă.
În necazul și în singurătatea mea am început să caut cărți să citesc. Să citesc și să învăț singur.
Prima mea încercare a fost la biblioteca școlii din sat. Dar biblioteca școlii avea cărți puține. În câteva săptămâni le-am citit pe toate.
Am rugat apoi pe preotul satului nostru, cu care învățasem religia la școală și care avea o bibliotecă mult mai mare și cu cărți mult mai felurite. Preotul mi-a permis cu bucurie să merg în biblioteca lui oricând și să iau de acolo orice carte, fiindcă avea încredere în cinstea și în cuvântul meu. De fapt și eu mi-am respectat vorba mea și vorba lui păstrându-i curate toate cărțile și ducându-i-le de fiecare dată cinstit înapoi.
Citeam până seara târziu, dar aveam atât de puțin timp din cauza muncilor grele și neîntrerupte. Eram fericit când eram cu vitele la păscut, atunci citeam mai liniștit. Dar citeam și mergând cu carul, citeam și mergând pe drum, citeam ținând cu mâna dreaptă cornul plugului, iar cu mâna stângă țineam cartea și citeam mergând. Mă obișnuisem într-atâta că le făceam bine pe amândouă - și munca și cititul. Boii țineau brazda rumegând liniștiți, mulțumiți și ei că nu-i grăbeam la muncă.
După ce mă întorsesem la Domnul, nici nu mai luam biciul când mergeam cu boii. Nici nu mai luam bâtă când mergeam cu vacile, cum era obiceiul tuturor. Luam numai cartea, cum nu mai era obiceiul nimănui.
Am avut și din asta destul necaz, căci boii văzând că n-am biciul, începeau să nu mai asculte. Ieșeau din brazdă și umblau după iarbă. Vitele dacă n-aveau frică de bâtă se repezeau cu îndrăzneală în locurile oprite, fără să le pese de vorbele mele, nici de gesturile mele cu mâna goală, dacă nu vedeau biciul ori nuiaua.
Atunci am înțeles iarăși un adevăr amar că fie om fie animal, nu-i bine să știe numai de dragoste și să nu știe puțin și de frică.
Ascultarea din dragoste ține atât de puțin și la atât de puțini fiindcă ascultarea aceasta o au numai acei care au smerenie și înțelepciune. Aceștia au și înțelegerea minții dar și înțelegerea inimii.
Însă unde nu este înțelegerea minții care vine din adevăr și din înțelepciune, acolo oricâtă dragoste ai arăta, nu prea multă ascultare vei obține.
Numai temerea, numai frica de ceva, este în măsură să-l convingă pe oricine de datoria supunerii ascultătoare. Ori pentru a face binele, ori pentru a se opri de la rău. Fără acest mijloc, ascultarea se prăbușește în neascultare, ordinea în dezordine și viața în haos.
Cu ascultarea noastră de voia lui Dumnezeu, tot așa stau lucrurile. De unde sfârșește dragostea și de unde ea nu mai poate face nimic, de acolo trebuie neapărat să înceapă teama și respectul. Altfel se ajunge cu toate la prăpăd.
Dar unde nu este nici dragoste de Dumnezeu și nu este nici temerea care duce la înțelepciune, - cine și ce să-l mai oprească pe om de la pierzare, sau pe animal de la abator?
În viața mea, au lucrat folositor atât una cât și cealaltă. Domnul Dumnezeu m-a trecut cu milă prin amândouă până astăzi prin toate luptele și încercările, ajutându-mă să rămân lângă El.
Slăvit să fie Domnul!