Cap. 8 - Marele necaz salvator

„Şi eu m-am dus plângând adesea pe brazda plugului ceresc

dar numai semănând cu lacrimi aflai că-s vrednic să trăiesc

şi eu am dus atâtea lupte de temeri şi-ndoieli cuprins

dar numai când mi-am dat viaţa n-am mai putut să fiu învins”.

Ce tainice sunt totuşi toate căile lui Dumnezeu şi cum ştie Înţelepciunea şi Puterea Lui să le orânduiască toate lucrurile şi întâmplările, - nu numai în istoria lumii şi a popoarelor - ci chiar în viaţa fiecărui om, atunci când El are de făcut un lucru mai mare sau mai ales, cu omul sau cu poporul acela.

De la primele lecturi din cărţile Oastei Domnului şi din foile ei religioase, - mi-a venit şi mie pe nesimţite gândul să compun versuri spre slava lui Dumnezeu şi spre exteriorizarea simţămintelor fierbinţi faţă de Domnul Isus, care clocoteau în inima mea.

Redactorul foii Oastei de la Sibiu, făcea mereu apel şi publica mereu concursuri pentru scrierea celor mai frumoase poezii creştineşti.

Noi românii - scria părintele Iosif Trifa - suntem un popor al cântării. Avem o atât de bogată şi de frumoasă zestre de cântece şi doine, pline de căldură şi de simţire. Şi totuşi ce mirare şi ce pierdere mare este faptul că noi românii nu avem o cântare şi o poezie religioasă, duhovnicească, cu adevărat creştină. O poezie şi o cântare pe măsura acestor daruri cu care suntem înzestraţi noi de Dumnezeu.

Şi nu le avem fiindcă nimeni până astăzi nu s-a preocupat de acest lucru. Nimeni n-a îndemnat poporul nostru să cânte Domnului şi să-L laude cu tot talentul său pe Domnul.

Acum noi, cu Oastea Domnului dorim să facem să învie poezia şi cântarea religioasă şi creştinească de care este în stare poporul nostru căruia Dumnezeu i-a dat atâtea daruri frumoase pe care să le pună în slujba Lui, dar mai ales darul cântării.

Noi vom încuraja şi vom publica orice poezie reuşită, îndemnând la asta şi prin aceste concursuri cu premii pe care din toată sărăcia noastră le vom continua până când Domnul Dumnezeul nostru va face să se nască şi să crească şi în poporul nostru o poezie şi o cântare care să fie cu adevărat vrednică de slava şi lauda cea mai mare a lui Dumnezeu...

Urmăream tot cu mai mult interes lucrarea aceasta de naştere a poeziei şi a cântecului religios, - dar vedeam că tot nu mai apare ceva luminos şi deosebit. Tot ce apărea, erau doar slăbuţe şi palide versificări şi imitaţii după cântecele noastre naţionale şi patriotice, scrise de condeie foarte simple şi stângace, copilăreşti.

M-am rugat lui Dumnezeu să-mi ajute - şi am început şi eu cu slabele mele unelte să mă adaug corului slăbuţ care încerca să cânte cu noile lui corzi, cântarea cea nouă cu care abia căuta să se obişnuiască şi poporul nostru, - cântarea laudei lui Dumnezeu, pe care alte popoare o cunoşteau de atâta vreme.

Încercările mele de fiecare dată le trimiteam plin de timiditate pe câte o carte poştală pe adresa părintelui Iosif, cu simţământul celor mai profunde iubiri şi încrederi. Trecusem de al şaisprezecelea an şi tot ce scriam scoteam din inima mea. Că din cunoştinţă şi din experienţă - nu aveam de unde.

De la primele trimiteri de poezii, am primit încurajări din partea redacţiei. Îmi scria Viorel, nepotul părintelui care era pe vremea aceea încă în liceu la Sibiu. Prima scrisoare arăta că părintele Iosif a rămas plăcut surprins de poezioarele mele şi că doreşte să scriu mereu şi să trimit cât mai multe fiindcă doreşte să le publice în fiecare număr din foaie.

După publicarea mai multor poezii am primit şi eu un mic premiu în cărţi şi ilustrate religioase. Mai târziu am primit chiar şi o mică sumă de bani drept încurajare.

Nu scriam mult, fiindcă totdeauna eram nemulţumit de lucrările mele şi le tot corectam. După un an mi s-a cerut fotografia, pe care au şi publicat-o la foaie, împreună cu o poezie nouă şi cu câteva cuvinte de preţuire din partea redacţiei, scrise chiar de părintele Iosif.

După toate încercările mele nereuşite de a scăpa de acasă spre a merge la vreo şcoală, - am început să mă împac cu gândul că eu niciodată nu voi reuşi să fiu altceva decât un plugar chinuit, aici pe pământul acesta unde asudă şi rabdă părinţii mei, legaţi de glia asta până mă vor îngropa şi pe mine sub ea.

Pentru a mă ţintui definitiv de vatra şi de viaţa asta, ca să nu mai plec niciodată, au hotărât să mă căsătorească cât mai curând, îndată ce voi împlini optsprezece ani. De fapt, aceasta era o regulă pe atunci în toate gospodăriile înstărite care aveau numai unul sau doi copii. Îşi căsătoreau copiii chiar mai tineri de vârsta mea. Fetele se măritau şi ele chiar şi la patrusprezece ani. Cele ce treceau de nouăsprezece fără să se căsătorească erau socotite ca fete bătrâne. Şi asta era o mare ruşine pentru ele şi pentru familia lor.

Căsătoriile acestea se făceau atât pentru a-şi spori numărul braţelor de muncă din gospodărie, cât şi pentru a-şi lega fiii în căsătorii aranjate după zestrea şi fala familiilor căutate dintre cele mai dintâi din sat.

În cazul meu gândul cel mai puternic era cum am spus să mă lege definitiv de sat, spre a fi siguri că n-am să mai plec şi să mă facă să las orice alte preocupări, pentru a mă robi total muncii acesteia, aici la casa părintească.

Când mă vedeau mereu cu cartea, cu scrisul, cu adunările, cu rugăciunea şi plecările mele, părinţii îmi spuneau adesea ca o ameninţare pentru mine şi o speranţă pentru ei:

- Lasă că nu mai mergi tu mult aşa. Dacă te însori nu mai ai tu vreme de cărţi şi de drumuri. Atunci are cine să-ţi poruncească. O să stai şi tu acasă să-ţi vezi de lucru, nu să umbli cum nu mai umblă nimeni!

Eu vedeam că sunt împins undeva spre o strâmtorare, dar mă rugam lui Dumnezeu şi mergeam ca o oaie la strungă, căci n-aveam cum să mai scap.

Dragostea Domnului prinsese rădăcini atât de adânci şi de puternice în inima mea, încât încrederea în izbăvirile Lui îmi păstrau în sufletul meu o pace liniştită. Mă simţeam atât de legat de cărţile mele şi de fraţii mei încât eram sigur că nu va mai fi nimeni în stare să mă dezlege. Mergeam spre căsătorie ce-i drept cu o oarecare strângere de inimă şi curiozitate, ca înspre ceva nou şi ciudat dar de neocolit în viaţa mea. Şi mă gândeam că desigur îmi va fi mult mai greu la început, dar după aceea mă voi obişnui şi cu asta. Voi fi mult mai legat desigur, - dar ceva din inima mea mă încredinţa că nimic nu mă va mai putea despărţi de Domnul şi de Mântuitorul meu Isus. Nici nu-mi va birui legământul meu cu El. Nu ştiam cum va lucra Domnul meu cu mine după aceea, dar presimţeam că El nu mă va lăsa.

În toamna celui de al optsprezecelea an al vieţii mele s-a întâmplat aşadar ceea ce era hotărât să fie. S-a făcut vorba de căsătorie cu un vecin din uliţa cealaltă. Fata lui, Maria, era doar cu trei luni mai mare ca mine. Fusesem o vreme colegi la şcoală, iar cu munca eram deseori împreună. Faptul că ne cunoşteam, era ceva care îmi uşura toată apropierea asta şi îmi dădea curaj, nădăjduind că nu-mi va fi greu să o conving şi pe ea să creadă ca mine.

Din clipa când s-a hotărât căsătoria noastră, eu am îndemnat fata şi pe părinţii ei să se hotărască şi ei pentru Domnul şi să se înscrie în Oastea Domnului. Cred că numai pentru a-mi face mie pe voie, au şi făcut aceasta îndată.

Eu m-am bucurat atunci mult de graba lor nădăjduind că nu-mi va fi greu şi mai departe să continuăm aşa.

Nunta, foarte restrânsă şi grăbită, s-a făcut astfel în ianuarie 1933, fără zgomot şi fără muzică. Eu mă împotriveam cu toată tăria la astea, - iar ei cu toţii m-au ascultat ca să meargă totul bine.

Dar încă din primele zile a început să fie rău. Tot ce părea ușor înainte de căsnicia mea începea acum să fie din ce în ce mai greu. Soția trecu din primele zile de partea părinților mei, împotriva credinței și a purtărilor mele, sfătuită și de părinții ei care aveau despre mine tot aceleași păreri. Se vede că ei se vorbiseră înainte și se înțeleseseră asupra acestor lucruri. Jugul căsniciei mele se strângea mereu pe umerii și pe gâtul meu. Îndemnată de toți părinții și, la fel, și de firea ei, încă din primele zile soția mi-a zis:

De acuma gata cu drumurile tale. Putem fi noi credincioși și acasă. Nu-i bine să umbli cum nu mai umblă nimeni și să mă lași pe mine singură aici. Trebuie să muncim și noi și să ne vedem de casă; n-avem vreme de cărți și de umblat prin lume.

Am încercat eu cu buna s-o conving că nu mă mai pot lăsa de calea Domnului și de lucrul pentru El. Am să lucrez și acasă, dar nu pot să nu merg și pe la adunări și nu pot să las cărțile și scrisul. Dar soția s-a supărat și a început să plângă, că ea va fi nenorocită că o las singură, că o fac de rușine...că dacă ar fi știut că eu voi fi așa, mai bine nu s-ar fi măritat... Și altele de felul acestora.

N-am ținut seama de asta și chiar din prima Duminică am plecat din nou pe la frați în două sate mai depărtate de noi, luându-mi traista mea cu cărțile, după cum făcusem și înainte. Să văd totuși ce va fi. Seara, când am ajuns înapoi acasă, toți mă așteptau supărați și furioși. Au urmat vorbele grele și amenințătoare ale părinților, înjurături și ocări mai aspre chiar ca și înainte, apoi lacrimile deznădăjduite, vaietele și mustrările soției... Am tăcut îndurerat și m-am dus la culcare fără să cinez nimic. M-am rugat fierbinte Domnului Isus să nu mă lase să cedez în fața nici unei încercări. În inima mea hotărârea puternică nu slăbi deloc.

Toată săptămâna care a urmat mi-am făcut datoria muncind din răsputeri la tot ce era de făcut. Dar Duminica viitoare, cu toate piedicile și împotrivirile părinților și ale soției, mi-am luat cărțile mele și am plecat. Hotărârea mea de a nu mă lăsa de Domnul era puternică și a biruit din nou. Dar am văzut că și hotărârea lor de a mă opri era tot așa de îndărătnică. Presimțeam că lupta va fi lungă și grea, dar nu mă îndoiam că Domnul va lucra pentru mine până la sfârșit. Izbucnirile lor de mânie împotriva mea erau din ce în ce mai violente. Acum nu erau mânioși numai la plecarea mea, ci toată săptămâna, la orice faptă și vorbă a mea. Se repezeau cu toții la mine ca la un lup și nimic nu făceam bine pentru nimeni. Așa au trecut toată primăvara și vara anului 1933.

Între timp eu scrisesem mereu... Dar spinii între care stăteam continuu şi lacrimile care nu mi se mai uscau din ochi şi din inimă, începuseră să-i dea un alt fior şi gust cântării mele. Rezonanţa ei devenea tot mai gravă şi mai adâncă, pe măsură ce peştera necazurilor mele se adâncea tot mai mult, făcând tot mai rece şi mai întunecos drumul meu.

În Oradea, capitala judeţului nostru, se înfiinţase o puternică grupare a Oastei Domnului, sprijinită de toate oficialităţile atât cele clericale cât şi cele administrative. În condiţiile grele de luptă ale elementului românesc aici la graniţa de vest a ţării, toţi mai marii poporului şi ai bisericii înţeleseseră atunci marele şi văditul adevăr că Oastea Domnului este o fericită Lucrare de sudură a sufletului nostru, în amândouă părţile lui, atât cea religioasă cât şi cea naţională. Şi făceau totul împreună, ca Lucrarea aceasta să crească şi să sporească peste tot. Nici o altă iniţiativă nu dădea roade atât de frumoase şi nu prindea în suflete atât de repede ca ea. De aceea ajutau la promovarea ei atât episcopia cât şi prefectura, în frunte cu capii acestor instituţii.

Din gruparea constituită cu statute şi comitet, făceau parte mulţi oameni intelectuali de seamă din Oradea şi judeţ, care activau cu hărnicie în toate privinţele, atât la propovăduirea Cuvântului prin adunări, serbări şi servicii religioase cât şi în ajutorări, milostenii, răspândirea de cărţi şi misiuni şi înăuntrul şi în afara oraşului.

Adunările Oastei se făceau atunci în şapte părţi ale oraşului, în şcolile acestor cartiere şi în biserici. Preoţii bisericilor româneşti şi studenţii Academiei Teologice, lucrau cu hărnicie organizând adunări şi serbări religioase cu membrii Oastei, duminică de duminică. Şcolile cu elevii şi chiar grădiniţele de copii activau cu hărnicie în scopul sfânt al ridicării sufletului şi de vieţuire în lumina Evangheliei.

Din cotizaţiile şi darurile adunate, se întreţinea în fiecare an o cantină pentru săracii şi bătrânii neputincioşi care primeau hrană caldă de două ori pe zi, 130 de persoane pe tot timpul iernii din noiembrie şi până în aprilie.

De asemenea se cumpărau şi împărţeau îmbrăcăminte şi lemne pentru familii sărace şi cu mulţi copii.

În afară de asta, se organizau serbări cu program religios tipărit şi afişat în tot oraşul, în diferite părţi chiar şi în sala Teatrului Orăşenesc, serbări la care participau familiar şi bucuros mulţi din cei mai de seamă conducători şi cetăţeni ai oraşului.

Din venitul acestor serbări se ajutau acţiunile creştineşti ale Oastei Domnului...

O, ce minunat spor şi rod rămâne totdeauna după o lucrare sfântă, la care participă cu gând curat toţi cei chemaţi, care îşi simt şi care îşi împlinesc cu o conştiinţă trează datoria lor faţă de Dumnezeu şi de semeni.

În urma publicării poeziilor mele prin foile centrale ale Oastei Domnului din Sibiu, Comitetul Oastei din Oradea, oarecum mândru că din judeţul nostru se evidenţiază un talent poetic, a început să se intereseze de mine, prin unul din cei mai activi membri ai săi, avocatul Pavel Maliţa, jurisconsultul judeţului şi cumnatul prefectului. Prin el am fost înştiinţat acasă că Oastea Domnului din Oradea, drept recompensă şi încurajare pentru lucrările mele, mi-a acordat ca premiu o vioară pentru ca să învăţ să cânt, o bicicletă ca s-o am pentru drumurile Domnului şi o sumă de 800 de lei, pentru cheltuielile mele.

Să merg la Oradea, ca să mă vadă şi ei şi să le primesc.

Primirea mea acolo, în biroul Oastei Domnului din Casa Naţională, a avut loc într-un cadru sărbătoresc neobişnuit pentru mine. Nu ştiam cum să mă fac mai mic, mai neobservat şi cum să scap mai repede. Eu, un tânăr ţăran, cu opinci şi cojocel, în mijlocul lor, iar în jurul meu o mulţime de domni şi doamne, eleganţi, gravi, în vârstă, unii cărunţi, întrebându-mă şi cercetându-mă ca pe o păpuşă, ca pe o minune.

Stam între ei învârtindu-mi pălăria în mâini şi ştergându-mi broboanele mari de sudoare care îmi curgeau şiroaie de pe frunte şi de pe obraji.

Abia am aşteptat să scap şi să ies afară. Simţeam că nu mai pot. Capul îmi vuia şi hainele mă strângeau de nu mai puteam să răsuflu. Cred că trebuie să le fi fost tuturor tare milă de mine, de starea mea şi încurcătura mea jalnică.

M-am rugat atunci Domnului să nu mă mai lase să ajung niciodată printre cei mari, că nu-i de mine acolo printre ei, ci numai printre fraţii mei cei simpli ca şi mine.

M-am gândit atunci că tot cam aşa trebuie să Se fi simţit şi Mântuitorul printre mai marii din vremea Lui. El care crescuse tot aşa undeva pe la sate, printre ţărani şi săraci. Felul meu de viaţă modestă şi singuratică de la ţară, portul meu şi nivelul meu, erau atât de enorm despărţite de ale lor, încât cu toată înfrăţirea noastră sufletească prin Oastea Domnului, nu reuşeam totuşi să mi-i apropii.

Această depărtare am simţit-o mereu, oricât a mai trebuit şi după aceea să umblu ori să stau printre ei. Era oare aceasta o barieră aievea între categoriile noastre pe care o simt toţi,

- ori era numai un simţământ aparte, ceva pe care îl aveam numai eu?

Nu ştiu! Poate era şi una şi alta!

A urmat un an aproape mort pentru mine. În acel an soţia s-a îmbolnăvit grav, trebuind ca eu să o duc cu carul când la un doctor când la altul... Să o îngrijesc multe săptămâni ca pe un copil mic, scoţând-o pe braţe afară, ori întorcând-o de pe o parte pe alta.

Aşa au trecut iarna şi primăvara viitoare.

Necazul acesta a mai domolit un timp stările celelalte, fiindcă trebuia să fiu mereu aproape de patul bolnavei. În iarna aceea soția a născut primul nostru copil, care după trei zile a și murit. În primăvară, soția a început să se vindece, să se scoale și să lucreze. Iar când Domnul S-a îndurat să se schimbe totul spre bine, eu am început iarăși drumurile mele pe la frați și munca mea la scris.

Aşa cum fusese de greu, în luna ianuarie îmi făcusem rost şi drum să merg prima dată până la Sibiu, ca să-l văd pe părintele Iosif.

Am ajuns acolo pe la ora unu noaptea. N-am mai putut sta în gară ca să aştept dimineaţa ci chiar atunci am luat-o în sus spre Strada Avram Iancu nr. 5, care nu era departe de gară. Acolo era redacţia şi librăria Oastei.

Am aflat fără greutate clădirea cu firma cunoscută din foaie, dar totul era cufundat în întuneric şi frig.

La colţul porţii era o piatră care strălucea de gheaţă, ca şi pereţii şi acoperişurile caselor. Acolo m-am aşezat, pe piatra aceea, fără să mă pot despărţi de locul acesta până dimineaţa la ora opt, când au venit primii să deschidă. Mi-a fost atât de frig, că era o noapte senină de ianuarie. Dar n-am putut pleca nicăieri, atât de legat eram de tot ce era aici.

Aşteptam să-l văd măcar pe Viorel, el singur se interesase de mine. Dar el nu era încă între cei ce veniseră şi deschiseseră. Toţi cei ce erau acolo, mă priveau rece şi indiferent, fără a schimba cu mine nici un cuvânt. Astfel de tineri ţărani, se vede că treceau zilnic pe acolo iar ei n-aveau timp să-şi facă vorbă cu toţi...

Ce păcat că nu aveau... timp. Cred că dragoste nu prea aveau - nu timp! Sau poate obosiseră, fiindcă veneau prea mulţi din cei ca mine.

Părintele Iosif era bolnav undeva la spital, ziceau ei, aşa că nu-l voi putea întâlni. Viorel şi Titus erau şi ei plecaţi, dar spuneau că trebuie să vină.

I-am aşteptat lângă soba caldă încălzindu-mă şi dezmorţindu-mi oasele îngheţate.

Într-un târziu cei doi au venit împreună.

Pe Viorel îl cunoşteam mai bine din corespondenţa noastră şi m-am bucurat că totuşi am aflat pe cineva cunoscut. Titus era mai rece şi el şi mi s-a părut că-i supărat.

După ce am luat cunoştinţă şi de la Viorel că nu-l voi putea întâlni pe părintele, mi-am umplut iarăşi traista cu cărţi, mi-am luat rămas bun şi am plecat. Singur Viorel m-a sărutat atunci. N-am să uit niciodată ce fericit m-am simţit că cineva mi-a arătat atâta dragoste încât m-a sărutat frăţeşte pe obraji.

Se făcuse totuşi un contact puternic şi real între mine şi ei.

Acum ne scriam mai des, iar în iulie când se va face adunarea cea mare cu ocazia Târgului de Fete de pe Muntele Găina din Munţii Apuseni, o să ne întâlnim acolo.

Vremea a trecut din ce în ce mai încărcată de lupte şi de necazuri între mine şi familia mea. Din toate părţile aveam numai lovituri. Singur Domnul mă mângâia prin rugăciune şi prin lucrarea pentru El între fraţi. Aşteptam vara cu sărbătoarea Sfântului Ilie pentru Muntele Găina, ca să mă întâlnesc iarăşi cu cei din Sibiu. Doream să le cer un sfat ce să ştiu face în stările prin care treceam.

Sărbătoarea adunării de pe Găina avea loc în prima duminică după 20 iulie. Încă de vineri după masă am luat-o pe jos cale de vreo 6 ceasuri până la Băiţa, ultimul sat sub munţi, pentru ca să plec de acolo sâmbătă dimineaţa cu fraţii, să ajungem la Găina duminică în zori. Aveam de mers mult pe jos.

Am dormit noaptea la preotul din Băiţa, iar dimineaţa s-au pregătit şi ei de plecare. Am mers prin alt sat, Poiana, de unde s-au mai adăugat la noi şi alţi fraţi şi astfel am luat-o în sus pe coastele munţilor suind mereu până când seara am trecut pe lângă vârful Biharei înnoptând undeva într-o pădure de fagi în jurul unui foc mare. Acolo am dormit puţin pe iarbă cu picioarele spre focul din mijlocul grupului.

Odată cu zorile de ziuă ne-am sculat pornind spre vârful Găina, unde trebuia să-i întâlnim pe toţi fraţii aşteptaţi. Chemarea la adunarea aceasta se publicase în foaie, aşa că vor fi foarte mulţi. Muntele Găina este la hotarul dintre cinci judeţe ale Ardealului, acolo se adunau de obicei moţii lui Horea şi Iancu, pentru marile lor consfătuiri.

Din toate judeţele astea cred că vor veni fraţi. Era prima mare adunare frăţească la care voi lua parte. Bucuria mea era nemărginită.

Răsărea soarele de după crucea lui Avram Iancu din Vârful Găinii, când vedeam venind pe toate cele cinci căi grupuri-grupuri de oameni în portul lor ţărănesc felurit, bărbaţi şi femei din judeţele Hunedoara, Arad, Bihor, Turda şi Cluj. Pe câmpul verde care urca spre crucea din vârf, ne întâlneam şi ne îmbrăţişam cu fraţii. Unii dintre noi se cunoşteau. Pe noi uşor ne vedeau de departe, fiindcă eram mulţi şi mergeam cântând, cu preotul Nica de la Băiţa în fruntea noastră şi cu steagul lor.

În curând tot platoul dealului se umplu de oameni. Pe două rânduri îşi aşezau mulţi tot felul de mărfuri aduse spre vânzare, haine ţărăneşti, scule de tot felul şi mâncare... Tineri cu fluiere şi fete cu buciume se vedeau grupuri-grupuri în toate părţile. Caii şi oile, animale aduse spre vânzare, păşteau mai încolo. Şi o mare mişcare voioasă şi pestriţă era peste tot. Ziua era frumoasă şi tot cerul senin. Va fi foarte frumos.

Noi nu ne-am oprit decât în vârful muntelui, unde era un loc neted cât o arie mare de grâu. Acolo în mijloc era crucea lui Avram Iancu. Până aici se spune că venise împăratul de la Viena ca să-l întâlnească pe Avram Iancu, după ce îl minţise că va da poporului român drepturile pentru care se ridicaseră şi luptaseră moţii sub Avram Iancu - şi mai nainte sub Horea.

Românii s-au încrezut în împăratul şi au depus armele dar împăratul i-a înşelat. Îndurerat Avram Iancu a suferit atât de mult pentru asta încât şi-a pierdut mintea - şi umbla aşa dintr-o parte în alta a munţilor lui.

Când împăratul i-a trimis vorbă că îl aşteaptă să vină să se întâlnească cu el aici pe Muntele Găina, Avram Iancu a răspuns: „Împăratul e un mincinos iar eu sunt un nebun.

Un nebun şi cu un mincinos n-au ce să vorbească împreună”. Şi nu s-a dus...

Am aflat aici pe fraţii din Sibiu care sosiseră şi ei chiar atunci deodată cu noi. Aduseseră steagul Oastei din Sibiu cu ei. Mi l-au încredinţat mie să-l port eu.

Adunarea a început cu o rugăciune acolo pe vârful muntelui. Niciodată nu mă putusem gândi ce înălţătoare poate fi cu fraţii o rugăciune pe munte. Eu mai trăisem cu câţiva ani în urmă o astfel de rugăciune. Dar atunci fusesem singur. Acum eram cu fraţii. Era altfel.

Dimineaţa era divină... Vârful muntelui era înconjurat de alte şapte şiruri de munţi şi tot cerul parcă lua parte aici la rugăciunea asta cu noi...

Cuvântările înflăcărate şi cântările puternice erau scăldate în lacrimi pe toate feţele noastre. Era ceva unic de frumos şi minunat. Aria locului se umpluse de tot felul de oameni care nu mai văzuseră şi nu mai auziseră aşa ceva. Mulţi plângeau şi se hotărau pentru Dumnezeu, auzind chemările zguduitoare.

După terminarea adunării trebuia să facem o ieşire prin tot târgul, spre a mărturisi pe Domnul şi celor ce nu-şi lăsaseră mărfurile şi petrecerile lor pentru a veni la adunarea noastră.

Eu am luat-o înainte cu steagul, iar în jurul meu preoţii şi fraţii din Sibiu, apoi toată mulţimea fraţilor şi surorilor cântând. Unii împărţeau cărţi, alţii foile Oastei stând de vorbă cu toţi despre mântuirea sufletului şi despre intrarea în Oastea Domnului care luptă pentru asta în Biserica şi credinţa noastră.

O altă mare mulţime s-a luat după noi, iar în cealaltă parte a târgului a mai fost nevoie de încă o cuvântare de vestire şi de chemare a Domnului Isus. Un alt număr de suflete s-au mai predat Domnului Isus, cerând să fie înscrişi în Oastea Domnului.

După o frumoasă încheiere cu rugăciune şi cântări, ne-am îmbrăţişat despărţindu-ne cu hotărârea şi cu promisiunea să venim şi la anul viitor tot aşa.

La întoarcerea mea acasă, furtuna s-a dezlănţuit tare împotriva mea, cu toate fulgerele și trăznetele, de cum am intrat pe poartă. Se vede cât de nerăbdători mă așteptaseră cu toții și cât de porniți erau împotriva mea. Știam eu că va fi așa, căci luptaseră de la început să nu mă lase să plec deloc. Mă așteptam, deci, la asta.

- Să mergi înapoi de unde ai venit! - strigă tata. Nici să nu te bagi în casă! Nici să nu te apropii de mâncare. Nu-ți stă gândul decât să mergi ca un derbedeu și ca un vagabond care n-are nimic. Ție nu-ți trebuie casă, ție nu-ți trebuie familie. Ești un prăpădit, un leneș, bun numai de spânzurătoare. Ești un blestemat, un stricat, căruia nu-i trebuie să muncească, numai să umble cu niște nebuni și stricați de cap ca el. Să mergi să mănânci pe unde ai fost. Noi n-o să lucrăm ca să dăm mâncare la cine nu vrea să facă nimic...

M-am dus prin grădină spre câmp cu capul în pământ rugându-mă şi plângând. Nu ştiu ce am aflat de lucru până seara răbdând de foame şi de sete, tot timpul cu lacrimi şi suspine amare pentru starea lor şi pentru starea mea. Nimic nu mai puteam face altceva. Nu știam cum se vor sfârși toate acestea, dar mult nu mai puteau merge în felul acesta.

În septembrie n-am mai putut suporta starea aceasta nici unii. Nici ei, nici eu. M-am hotărât în inima mea să plec de acasă oriunde, numai să plec. Simțeam că și ei doreau astfel, căci și pentru ei tot așa ajunsese starea lucrurilor.

În seara de 5 septembrie, după o furtună în familie, am ieşit afară, mi-am luat doar un rând de albituri şi cu ce era pe mine am plecat. Nimeni n-a ieşit din casă după mine să vadă ce fac şi încotro mă duc.

Am luat-o peste vale spre dealul cu via unui bun prieten al meu anume Vasile unde ştiam că el stă de pază seara la struguri, cu celălalt bun prieten al nostru Nicolae. Cula îi ziceam noi. Lor le spusesem de mai multe ori necazul meu şi ei mă înţelegeau. Vasile era student la teologie în Oradea. Cula era student la Bele Arte în Bucureşti. Ei stăruiseră de multe ori după mine să merg la vreo şcoală. Acum văzând starea grea în care mă aflu, doreau să mă ajute să scap cumva.

I-am aflat singuri la vie. Se înserase bine căci era şi nor. Le-am spus că sunt hotărât să merg chiar seara asta cu trenul de ora nouă până la Oradea unde am nişte prieteni cu ajutorul cărora cred că voi putea intra undeva la vreo şcoală să-mi fac alt rost de viaţă.

Povestind noi, s-a făcut târziu. Aveam un bilet pentru întors de la un coleg vecin care venise de la Oradea şi mai stătea acasă. L-am luat de la el şi trebuia neapărat să merg cu trenul de 9. Ei mi-au zis: venim şi noi cu tine.

Am plecat spre gară, dar la jumătatea drumului am şi auzit trenul venind.

- Ce facem acum că nu mai ajung trenul? - le-am zis îndurerat. Şi pierd biletul. Acasă nu mai pot întoarce.

- Fugiţi cât puteţi - zise Cula hotărât. Eu fug mai repede şi nu las să plece trenul până ce ajungeţi voi.

Am fugit cu Vasile cât am putut noi, dar Cula fugea de două ori mai tare ca noi. Nu mai aveam nici o nădejde să ajungem trenul că mai era mult de mers până la gară.

Nu ştiu cum a făcut Bunul Dumnezeu prin bietul Cula, cum s-a suit el în locomotivă şi l-a convins pe mecanic să nu pornească, dar trenul a aşteptat în gară până ce gâfâind am ajuns şi noi.

Cum am ajuns noi, toţi se uitau cu mirare după noi ca după o minune. Abia am sărit pe scara vagonului şi trenul a plecat. Cula fericit mă saluta cu amândouă mâinile ridicate. Alături, şeful gării privea la el, mişcat de curajul lui şi de dragostea cu care luptase el pentru ca prietenul lui să nu scape trenul.

O singură dată l-am mai văzut pe Cula după aceea, când venisem după un an şi mai bine odată acasă. Am fost la el şi mi-a făcut portretul în cărbune, arătând astfel ce talent minunat avea. Portretul meu reuşise deplin.

În primele luni ale războiului fusese luat şi el pe front. A murit ca ofiţer la un asalt împotriva inamicului, în fruntea unităţii sale şi a fost înmormântat acolo departe, în pământ străin.

Domnul Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul tău drag şi credincios prieten, în Împărăţia Lui împreună cu sufletele mari şi nobile dintre care ai făcut parte şi tu. Cred că mi-ai fi fost şi un viteaz frate în Oastea Domnului, - dacă ai fi trăit.

Zadarnic am fugit noi însă şi zadarnic luptase prietenul meu să oprească trenul, căci la prima oprire m-a dat jos conductorul trenului care găsise că biletul meu nu fusese vizat la urcarea mea în tren, - şi n-aveam voie să călătoresc cu el aşa.

Am dormit toată noaptea tremurând undeva lângă halta aceasta din câmp, într-o grămadă de coceni de porumb. A fost o noapte rece de toamnă şi ploua. Mă udase de-a binelea acolo între coceni.

Ce lupte sufleteşti am dus atunci. Parcă venise însuşi Satana la mine să mă chinuiască cu tot felul de gânduri negre, ca să mă descurajeze să mă lepăd de Calea pe care am pornit, să mă întorc înapoi renunţând la tot ce începusem. Să le dau dreptate la ai mei, şi să am astfel pace, lăsându-mă de Domnul şi făcându-mă ca lumea lor.

Numai Domnul Singur ştie cât m-am rugat şi cum mi-a ars sufletul pe jarul lacrimilor în frigurile îndoielilor prin care treceam.

Cu ultimii bănişori pe care îi aveam, am cumpărat alt bilet şi cu trenul de 4 dimineaţa am plecat totuşi spre Oradea unde unica speranţă o aveam în Dumnezeu şi în fratele Pavel Maliţa, singurul la care îndrăzneam să mă duc.

Ploua din cer o ploaie măruntă, neagră şi rece care îmi pătrunse până în fundul sufletului.

Nu se putea o vreme mai potrivită cu starea inimii mele de atunci.

Slăvit să fie Domnul!