Cap. 8 - Marele necaz salvator

„Și eu m-am dus plângând adesea pe brazda plugului ceresc

dar numai semănând cu lacrimi aflai că-s vrednic să trăiesc

și eu am dus atâtea lupte de temeri și-ndoieli cuprins

dar numai când mi-am dat viața n-am mai putut să fiu învins”.

Ce tainice sunt totuși toate căile lui Dumnezeu și cum știe Înțelepciunea și Puterea Lui să le orânduiască toate lucrurile și întâmplările, - nu numai în istoria lumii și a popoarelor - ci chiar în viața fiecărui om, atunci când El are de făcut un lucru mai mare sau mai ales, cu omul sau cu poporul acela.

De la primele lecturi din cărțile Oastei Domnului și din foile ei religioase, - mi-a venit și mie pe nesimțite gândul să compun versuri spre slava lui Dumnezeu și spre exteriorizarea simțămintelor fierbinți față de Domnul Isus, care clocoteau în inima mea.

Redactorul foii Oastei de la Sibiu, făcea mereu apel și publica mereu concursuri pentru scrierea celor mai frumoase poezii creștinești.

Noi românii - scria părintele Iosif Trifa - suntem un popor al cântării. Avem o atât de bogată și de frumoasă zestre de cântece și doine, pline de căldură și de simțire. Și totuși ce mirare și ce pierdere mare este faptul că noi românii nu avem o cântare și o poezie religioasă, duhovnicească, cu adevărat creștină. O poezie și o cântare pe măsura acestor daruri cu care suntem înzestrați noi de Dumnezeu.

Și nu le avem fiindcă nimeni până astăzi nu s-a preocupat de acest lucru. Nimeni n-a îndemnat poporul nostru să cânte Domnului și să-L laude cu tot talentul său pe Domnul.

Acum noi, cu Oastea Domnului dorim să facem să învie poezia și cântarea religioasă și creștinească de care este în stare poporul nostru căruia Dumnezeu i-a dat atâtea daruri frumoase pe care să le pună în slujba Lui, dar mai ales darul cântării.

Noi vom încuraja și vom publica orice poezie reușită, îndemnând la asta și prin aceste concursuri cu premii pe care din toată sărăcia noastră le vom continua până când Domnul Dumnezeul nostru va face să se nască și să crească și în poporul nostru o poezie și o cântare care să fie cu adevărat vrednică de slava și lauda cea mai mare a lui Dumnezeu...

Urmăream tot cu mai mult interes lucrarea aceasta de naștere a poeziei și a cântecului religios, - dar vedeam că tot nu mai apare ceva luminos și deosebit. Tot ce apărea, erau doar slăbuțe și palide versificări și imitații după cântecele noastre naționale și patriotice, scrise de condeie foarte simple și stângace, copilărești.

M-am rugat lui Dumnezeu să-mi ajute - și am început și eu cu slabele mele unelte să mă adaug corului slăbuț care încerca să cânte cu noile lui corzi, cântarea cea nouă cu care abia căuta să se obișnuiască și poporul nostru, - cântarea laudei lui Dumnezeu, pe care alte popoare o cunoșteau de atâta vreme.

Încercările mele de fiecare dată le trimiteam plin de timiditate pe câte o carte poștală pe adresa părintelui Iosif, cu simțământul celor mai profunde iubiri și încrederi. Trecusem de al șaisprezecelea an și tot ce scriam scoteam din inima mea. Că din cunoștință și din experiență - nu aveam de unde.

De la primele trimiteri de poezii, am primit încurajări din partea redacției. Îmi scria Viorel, nepotul părintelui care era pe vremea aceea încă în liceu la Sibiu. Prima scrisoare arăta că părintele Iosif a rămas plăcut surprins de poezioarele mele și că dorește să scriu mereu și să trimit cât mai multe fiindcă dorește să le publice în fiecare număr din foaie.

După publicarea mai multor poezii am primit și eu un mic premiu în cărți și ilustrate religioase. Mai târziu am primit chiar și o mică sumă de bani drept încurajare.

Nu scriam mult, fiindcă totdeauna eram nemulțumit de lucrările mele și le tot corectam. După un an mi s-a cerut fotografia, pe care au și publicat-o la foaie, împreună cu o poezie nouă și cu câteva cuvinte de prețuire din partea redacției, scrise chiar de părintele Iosif.

După toate încercările mele nereușite de a scăpa de acasă spre a merge la vreo școală, - am început să mă împac cu gândul că eu niciodată nu voi reuși să fiu altceva decât un plugar chinuit, aici pe pământul acesta unde asudă și rabdă părinții mei, legați de glia asta până mă vor îngropa și pe mine sub ea.

Pentru a mă țintui definitiv de vatra și de viața asta, ca să nu mai plec niciodată, au hotărât să mă căsătorească cât mai curând, îndată ce voi împlini optsprezece ani. De fapt, aceasta era o regulă pe atunci în toate gospodăriile înstărite care aveau numai unul sau doi copii. Își căsătoreau copiii chiar mai tineri de vârsta mea. Fetele se măritau și ele chiar și la patrusprezece ani. Cele ce treceau de nouăsprezece fără să se căsătorească erau socotite ca fete bătrâne. Și asta era o mare rușine pentru ele și pentru familia lor.

Căsătoriile acestea se făceau atât pentru a-și spori numărul brațelor de muncă din gospodărie, cât și pentru a-și lega fiii în căsătorii aranjate după zestrea și fala familiilor căutate dintre cele mai dintâi din sat.

În cazul meu gândul cel mai puternic era cum am spus să mă lege definitiv de sat, spre a fi siguri că n-am să mai plec și să mă facă să las orice alte preocupări, pentru a mă robi total muncii acesteia, aici la casa părintească.

Când mă vedeau mereu cu cartea, cu scrisul, cu adunările, cu rugăciunea și plecările mele, părinții îmi spuneau adesea ca o amenințare pentru mine și o speranță pentru ei:

- Lasă că nu mai mergi tu mult așa. Dacă te însori nu mai ai tu vreme de cărți și de drumuri. Atunci are cine să-ți poruncească. O să stai și tu acasă să-ți vezi de lucru, nu să umbli cum nu mai umblă nimeni!

Eu vedeam că sunt împins undeva spre o strâmtorare, dar mă rugam lui Dumnezeu și mergeam ca o oaie la strungă, căci n-aveam cum să mai scap.

Dragostea Domnului prinsese rădăcini atât de adânci și de puternice în inima mea, încât încrederea în izbăvirile Lui îmi păstrau în sufletul meu o pace liniștită. Mă simțeam atât de legat de cărțile mele și de frații mei încât eram sigur că nu va mai fi nimeni în stare să mă dezlege. Mergeam spre căsătorie ce-i drept cu o oarecare strângere de inimă și curiozitate, ca înspre ceva nou și ciudat dar de neocolit în viața mea. Și mă gândeam că desigur îmi va fi mult mai greu la început, dar după aceea mă voi obișnui și cu asta. Voi fi mult mai legat desigur, - dar ceva din inima mea mă încredința că nimic nu mă va mai putea despărți de Domnul și de Mântuitorul meu Isus. Nici nu-mi va birui legământul meu cu El. Nu știam cum va lucra Domnul meu cu mine după aceea, dar presimțeam că El nu mă va lăsa.

În toamna celui de al optsprezecelea an al vieții mele s-a întâmplat așadar ceea ce era hotărât să fie. S-a făcut vorba de căsătorie cu un vecin din ulița cealaltă. Fata lui, Maria, era doar cu trei luni mai mare ca mine. Fusesem o vreme colegi la școală, iar cu munca eram deseori împreună. Faptul că ne cunoșteam, era ceva care îmi ușura toată apropierea asta și îmi dădea curaj, nădăjduind că nu-mi va fi greu să o conving și pe ea să creadă ca mine.

Din clipa când s-a hotărât căsătoria noastră, eu am îndemnat fata și pe părinții ei să se hotărască și ei pentru Domnul și să se înscrie în Oastea Domnului. Cred că numai pentru a-mi face mie pe voie, au și făcut aceasta îndată.

Eu m-am bucurat atunci mult de graba lor nădăjduind că nu-mi va fi greu și mai departe să continuăm așa.

Nunta, foarte restrânsă și grăbită, s-a făcut astfel în ianuarie 1933, fără zgomot și fără muzică. Eu mă împotriveam cu toată tăria la astea, - iar ei cu toții m-au ascultat ca să meargă totul bine.

Dar încă din primele zile a început să fie rău. Tot ce părea ușor înainte de căsnicia mea începea acum să fie din ce în ce mai greu. Soția trecu din primele zile de partea părinților mei, împotriva credinței și a purtărilor mele, sfătuită și de părinții ei care aveau despre mine tot aceleași păreri. Se vede că ei se vorbiseră înainte și se înțeleseseră asupra acestor lucruri. Jugul căsniciei mele se strângea mereu pe umerii și pe gâtul meu. Îndemnată de toți părinții și, la fel, și de firea ei, încă din primele zile soția mi-a zis:

De acuma gata cu drumurile tale. Putem fi noi credincioși și acasă. Nu-i bine să umbli cum nu mai umblă nimeni și să mă lași pe mine singură aici. Trebuie să muncim și noi și să ne vedem de casă; n-avem vreme de cărți și de umblat prin lume.

Am încercat eu cu buna s-o conving că nu mă mai pot lăsa de calea Domnului și de lucrul pentru El. Am să lucrez și acasă, dar nu pot să nu merg și pe la adunări și nu pot să las cărțile și scrisul. Dar soția s-a supărat și a început să plângă, că ea va fi nenorocită că o las singură, că o fac de rușine...că dacă ar fi știut că eu voi fi așa, mai bine nu s-ar fi măritat... Și altele de felul acestora.

N-am ținut seama de asta și chiar din prima Duminică am plecat din nou pe la frați în două sate mai depărtate de noi, luându-mi traista mea cu cărțile, după cum făcusem și înainte. Să văd totuși ce va fi. Seara, când am ajuns înapoi acasă, toți mă așteptau supărați și furioși. Au urmat vorbele grele și amenințătoare ale părinților, înjurături și ocări mai aspre chiar ca și înainte, apoi lacrimile deznădăjduite, vaietele și mustrările soției... Am tăcut îndurerat și m-am dus la culcare fără să cinez nimic. M-am rugat fierbinte Domnului Isus să nu mă lase să cedez în fața nici unei încercări. În inima mea hotărârea puternică nu slăbi deloc.

Toată săptămâna care a urmat mi-am făcut datoria muncind din răsputeri la tot ce era de făcut. Dar Duminica viitoare, cu toate piedicile și împotrivirile părinților și ale soției, mi-am luat cărțile mele și am plecat. Hotărârea mea de a nu mă lăsa de Domnul era puternică și a biruit din nou. Dar am văzut că și hotărârea lor de a mă opri era tot așa de îndărătnică. Presimțeam că lupta va fi lungă și grea, dar nu mă îndoiam că Domnul va lucra pentru mine până la sfârșit. Izbucnirile lor de mânie împotriva mea erau din ce în ce mai violente. Acum nu erau mânioși numai la plecarea mea, ci toată săptămâna, la orice faptă și vorbă a mea. Se repezeau cu toții la mine ca la un lup și nimic nu făceam bine pentru nimeni. Așa au trecut toată primăvara și vara anului 1933.

Între timp eu scrisesem mereu... Dar spinii între care stăteam continuu și lacrimile care nu mi se mai uscau din ochi și din inimă, începuseră să-i dea un alt fior și gust cântării mele. Rezonanța ei devenea tot mai gravă și mai adâncă, pe măsură ce peștera necazurilor mele se adâncea tot mai mult, făcând tot mai rece și mai întunecos drumul meu.

În Oradea, capitala județului nostru, se înființase o puternică grupare a Oastei Domnului, sprijinită de toate oficialitățile atât cele clericale cât și cele administrative. În condițiile grele de luptă ale elementului românesc aici la granița de vest a țării, toți mai marii poporului și ai bisericii înțeleseseră atunci marele și văditul adevăr că Oastea Domnului este o fericită Lucrare de sudură a sufletului nostru, în amândouă părțile lui, atât cea religioasă cât și cea națională. Și făceau totul împreună, ca Lucrarea aceasta să crească și să sporească peste tot. Nici o altă inițiativă nu dădea roade atât de frumoase și nu prindea în suflete atât de repede ca ea. De aceea ajutau la promovarea ei atât episcopia cât și prefectura, în frunte cu capii acestor instituții.

Din gruparea constituită cu statute și comitet, făceau parte mulți oameni intelectuali de seamă din Oradea și județ, care activau cu hărnicie în toate privințele, atât la propovăduirea Cuvântului prin adunări, serbări și servicii religioase cât și în ajutorări, milostenii, răspândirea de cărți și misiuni și înăuntrul și în afara orașului.

Adunările Oastei se făceau atunci în șapte părți ale orașului, în școlile acestor cartiere și în biserici. Preoții bisericilor românești și studenții Academiei Teologice, lucrau cu hărnicie organizând adunări și serbări religioase cu membrii Oastei, duminică de duminică. Școlile cu elevii și chiar grădinițele de copii activau cu hărnicie în scopul sfânt al ridicării sufletului și de viețuire în lumina Evangheliei.

Din cotizațiile și darurile adunate, se întreținea în fiecare an o cantină pentru săracii și bătrânii neputincioși care primeau hrană caldă de două ori pe zi, 130 de persoane pe tot timpul iernii din noiembrie și până în aprilie.

De asemenea se cumpărau și împărțeau îmbrăcăminte și lemne pentru familii sărace și cu mulți copii.

În afară de asta, se organizau serbări cu program religios tipărit și afișat în tot orașul, în diferite părți chiar și în sala Teatrului Orășenesc, serbări la care participau familiar și bucuros mulți din cei mai de seamă conducători și cetățeni ai orașului.

Din venitul acestor serbări se ajutau acțiunile creștinești ale Oastei Domnului...

O, ce minunat spor și rod rămâne totdeauna după o lucrare sfântă, la care participă cu gând curat toți cei chemați, care își simt și care își împlinesc cu o conștiință trează datoria lor față de Dumnezeu și de semeni.

În urma publicării poeziilor mele prin foile centrale ale Oastei Domnului din Sibiu, Comitetul Oastei din Oradea, oarecum mândru că din județul nostru se evidențiază un talent poetic, a început să se intereseze de mine, prin unul din cei mai activi membri ai săi, avocatul Pavel Malița, jurisconsultul județului și cumnatul prefectului. Prin el am fost înștiințat acasă că Oastea Domnului din Oradea, drept recompensă și încurajare pentru lucrările mele, mi-a acordat ca premiu o vioară pentru ca să învăț să cânt, o bicicletă ca s-o am pentru drumurile Domnului și o sumă de 800 de lei, pentru cheltuielile mele.

Să merg la Oradea, ca să mă vadă și ei și să le primesc.

Primirea mea acolo, în biroul Oastei Domnului din Casa Națională, a avut loc într-un cadru sărbătoresc neobișnuit pentru mine. Nu știam cum să mă fac mai mic, mai neobservat și cum să scap mai repede. Eu, un tânăr țăran, cu opinci și cojocel, în mijlocul lor, iar în jurul meu o mulțime de domni și doamne, eleganți, gravi, în vârstă, unii cărunți, întrebându-mă și cercetându-mă ca pe o păpușă, ca pe o minune.

Stam între ei învârtindu-mi pălăria în mâini și ștergându-mi broboanele mari de sudoare care îmi curgeau șiroaie de pe frunte și de pe obraji.

Abia am așteptat să scap și să ies afară. Simțeam că nu mai pot. Capul îmi vuia și hainele mă strângeau de nu mai puteam să răsuflu. Cred că trebuie să le fi fost tuturor tare milă de mine, de starea mea și încurcătura mea jalnică.

M-am rugat atunci Domnului să nu mă mai lase să ajung niciodată printre cei mari, că nu-i de mine acolo printre ei, ci numai printre frații mei cei simpli ca și mine.

M-am gândit atunci că tot cam așa trebuie să Se fi simțit și Mântuitorul printre mai marii din vremea Lui. El care crescuse tot așa undeva pe la sate, printre țărani și săraci. Felul meu de viață modestă și singuratică de la țară, portul meu și nivelul meu, erau atât de enorm despărțite de ale lor, încât cu toată înfrățirea noastră sufletească prin Oastea Domnului, nu reușeam totuși să mi-i apropii.

Această depărtare am simțit-o mereu, oricât a mai trebuit și după aceea să umblu ori să stau printre ei. Era oare aceasta o barieră aievea între categoriile noastre pe care o simt toți,

- ori era numai un simțământ aparte, ceva pe care îl aveam numai eu?

Nu știu! Poate era și una și alta!

A urmat un an aproape mort pentru mine. În acel an soția s-a îmbolnăvit grav, trebuind ca eu să o duc cu carul când la un doctor când la altul... Să o îngrijesc multe săptămâni ca pe un copil mic, scoțând-o pe brațe afară, ori întorcând-o de pe o parte pe alta.

Așa au trecut iarna și primăvara viitoare.

Necazul acesta a mai domolit un timp stările celelalte, fiindcă trebuia să fiu mereu aproape de patul bolnavei. În iarna aceea soția a născut primul nostru copil, care după trei zile a și murit. În primăvară, soția a început să se vindece, să se scoale și să lucreze. Iar când Domnul S-a îndurat să se schimbe totul spre bine, eu am început iarăși drumurile mele pe la frați și munca mea la scris.

Așa cum fusese de greu, în luna ianuarie îmi făcusem rost și drum să merg prima dată până la Sibiu, ca să-l văd pe părintele Iosif.

Am ajuns acolo pe la ora unu noaptea. N-am mai putut sta în gară ca să aștept dimineața ci chiar atunci am luat-o în sus spre Strada Avram Iancu nr. 5, care nu era departe de gară. Acolo era redacția și librăria Oastei.

Am aflat fără greutate clădirea cu firma cunoscută din foaie, dar totul era cufundat în întuneric și frig.

La colțul porții era o piatră care strălucea de gheață, ca și pereții și acoperișurile caselor. Acolo m-am așezat, pe piatra aceea, fără să mă pot despărți de locul acesta până dimineața la ora opt, când au venit primii să deschidă. Mi-a fost atât de frig, că era o noapte senină de ianuarie. Dar n-am putut pleca nicăieri, atât de legat eram de tot ce era aici.

Așteptam să-l văd măcar pe Viorel, el singur se interesase de mine. Dar el nu era încă între cei ce veniseră și deschiseseră. Toți cei ce erau acolo, mă priveau rece și indiferent, fără a schimba cu mine nici un cuvânt. Astfel de tineri țărani, se vede că treceau zilnic pe acolo iar ei n-aveau timp să-și facă vorbă cu toți...

Ce păcat că nu aveau... timp. Cred că dragoste nu prea aveau - nu timp! Sau poate obosiseră, fiindcă veneau prea mulți din cei ca mine.

Părintele Iosif era bolnav undeva la spital, ziceau ei, așa că nu-l voi putea întâlni. Viorel și Titus erau și ei plecați, dar spuneau că trebuie să vină.

I-am așteptat lângă soba caldă încălzindu-mă și dezmorțindu-mi oasele înghețate.

Într-un târziu cei doi au venit împreună.

Pe Viorel îl cunoșteam mai bine din corespondența noastră și m-am bucurat că totuși am aflat pe cineva cunoscut. Titus era mai rece și el și mi s-a părut că-i supărat.

După ce am luat cunoștință și de la Viorel că nu-l voi putea întâlni pe părintele, mi-am umplut iarăși traista cu cărți, mi-am luat rămas bun și am plecat. Singur Viorel m-a sărutat atunci. N-am să uit niciodată ce fericit m-am simțit că cineva mi-a arătat atâta dragoste încât m-a sărutat frățește pe obraji.

Se făcuse totuși un contact puternic și real între mine și ei.

Acum ne scriam mai des, iar în iulie când se va face adunarea cea mare cu ocazia Târgului de Fete de pe Muntele Găina din Munții Apuseni, o să ne întâlnim acolo.

Vremea a trecut din ce în ce mai încărcată de lupte și de necazuri între mine și familia mea. Din toate părțile aveam numai lovituri. Singur Domnul mă mângâia prin rugăciune și prin lucrarea pentru El între frați. Așteptam vara cu sărbătoarea Sfântului Ilie pentru Muntele Găina, ca să mă întâlnesc iarăși cu cei din Sibiu. Doream să le cer un sfat ce să știu face în stările prin care treceam.

Sărbătoarea adunării de pe Găina avea loc în prima duminică după 20 iulie. Încă de vineri după masă am luat-o pe jos cale de vreo 6 ceasuri până la Băița, ultimul sat sub munți, pentru ca să plec de acolo sâmbătă dimineața cu frații, să ajungem la Găina duminică în zori. Aveam de mers mult pe jos.

Am dormit noaptea la preotul din Băița, iar dimineața s-au pregătit și ei de plecare. Am mers prin alt sat, Poiana, de unde s-au mai adăugat la noi și alți frați și astfel am luat-o în sus pe coastele munților suind mereu până când seara am trecut pe lângă vârful Biharei înnoptând undeva într-o pădure de fagi în jurul unui foc mare. Acolo am dormit puțin pe iarbă cu picioarele spre focul din mijlocul grupului.

Odată cu zorile de ziuă ne-am sculat pornind spre vârful Găina, unde trebuia să-i întâlnim pe toți frații așteptați. Chemarea la adunarea aceasta se publicase în foaie, așa că vor fi foarte mulți. Muntele Găina este la hotarul dintre cinci județe ale Ardealului, acolo se adunau de obicei moții lui Horea și Iancu, pentru marile lor consfătuiri.

Din toate județele astea cred că vor veni frați. Era prima mare adunare frățească la care voi lua parte. Bucuria mea era nemărginită.

Răsărea soarele de după crucea lui Avram Iancu din Vârful Găinii, când vedeam venind pe toate cele cinci căi grupuri-grupuri de oameni în portul lor țărănesc felurit, bărbați și femei din județele Hunedoara, Arad, Bihor, Turda și Cluj. Pe câmpul verde care urca spre crucea din vârf, ne întâlneam și ne îmbrățișam cu frații. Unii dintre noi se cunoșteau. Pe noi ușor ne vedeau de departe, fiindcă eram mulți și mergeam cântând, cu preotul Nica de la Băița în fruntea noastră și cu steagul lor.

În curând tot platoul dealului se umplu de oameni. Pe două rânduri își așezau mulți tot felul de mărfuri aduse spre vânzare, haine țărănești, scule de tot felul și mâncare... Tineri cu fluiere și fete cu buciume se vedeau grupuri-grupuri în toate părțile. Caii și oile, animale aduse spre vânzare, pășteau mai încolo. Și o mare mișcare voioasă și pestriță era peste tot. Ziua era frumoasă și tot cerul senin. Va fi foarte frumos.

Noi nu ne-am oprit decât în vârful muntelui, unde era un loc neted cât o arie mare de grâu. Acolo în mijloc era crucea lui Avram Iancu. Până aici se spune că venise împăratul de la Viena ca să-l întâlnească pe Avram Iancu, după ce îl mințise că va da poporului român drepturile pentru care se ridicaseră și luptaseră moții sub Avram Iancu - și mai nainte sub Horea.

Românii s-au încrezut în împăratul și au depus armele dar împăratul i-a înșelat. Îndurerat Avram Iancu a suferit atât de mult pentru asta încât și-a pierdut mintea - și umbla așa dintr-o parte în alta a munților lui.

Când împăratul i-a trimis vorbă că îl așteaptă să vină să se întâlnească cu el aici pe Muntele Găina, Avram Iancu a răspuns: „Împăratul e un mincinos iar eu sunt un nebun.

Un nebun și cu un mincinos n-au ce să vorbească împreună”. Și nu s-a dus...

Am aflat aici pe frații din Sibiu care sosiseră și ei chiar atunci deodată cu noi. Aduseseră steagul Oastei din Sibiu cu ei. Mi l-au încredințat mie să-l port eu.

Adunarea a început cu o rugăciune acolo pe vârful muntelui. Niciodată nu mă putusem gândi ce înălțătoare poate fi cu frații o rugăciune pe munte. Eu mai trăisem cu câțiva ani în urmă o astfel de rugăciune. Dar atunci fusesem singur. Acum eram cu frații. Era altfel.

Dimineața era divină... Vârful muntelui era înconjurat de alte șapte șiruri de munți și tot cerul parcă lua parte aici la rugăciunea asta cu noi...

Cuvântările înflăcărate și cântările puternice erau scăldate în lacrimi pe toate fețele noastre. Era ceva unic de frumos și minunat. Aria locului se umpluse de tot felul de oameni care nu mai văzuseră și nu mai auziseră așa ceva. Mulți plângeau și se hotărau pentru Dumnezeu, auzind chemările zguduitoare.

După terminarea adunării trebuia să facem o ieșire prin tot târgul, spre a mărturisi pe Domnul și celor ce nu-și lăsaseră mărfurile și petrecerile lor pentru a veni la adunarea noastră.

Eu am luat-o înainte cu steagul, iar în jurul meu preoții și frații din Sibiu, apoi toată mulțimea fraților și surorilor cântând. Unii împărțeau cărți, alții foile Oastei stând de vorbă cu toți despre mântuirea sufletului și despre intrarea în Oastea Domnului care luptă pentru asta în Biserica și credința noastră.

O altă mare mulțime s-a luat după noi, iar în cealaltă parte a târgului a mai fost nevoie de încă o cuvântare de vestire și de chemare a Domnului Isus. Un alt număr de suflete s-au mai predat Domnului Isus, cerând să fie înscriși în Oastea Domnului.

După o frumoasă încheiere cu rugăciune și cântări, ne-am îmbrățișat despărțindu-ne cu hotărârea și cu promisiunea să venim și la anul viitor tot așa.

La întoarcerea mea acasă, furtuna s-a dezlănțuit tare împotriva mea, cu toate fulgerele și trăznetele, de cum am intrat pe poartă. Se vede cât de nerăbdători mă așteptaseră cu toții și cât de porniți erau împotriva mea. Știam eu că va fi așa, căci luptaseră de la început să nu mă lase să plec deloc. Mă așteptam, deci, la asta.

- Să mergi înapoi de unde ai venit! - strigă tata. Nici să nu te bagi în casă! Nici să nu te apropii de mâncare. Nu-ți stă gândul decât să mergi ca un derbedeu și ca un vagabond care n-are nimic. Ție nu-ți trebuie casă, ție nu-ți trebuie familie. Ești un prăpădit, un leneș, bun numai de spânzurătoare. Ești un blestemat, un stricat, căruia nu-i trebuie să muncească, numai să umble cu niște nebuni și stricați de cap ca el. Să mergi să mănânci pe unde ai fost. Noi n-o să lucrăm ca să dăm mâncare la cine nu vrea să facă nimic...

M-am dus prin grădină spre câmp cu capul în pământ rugându-mă și plângând. Nu știu ce am aflat de lucru până seara răbdând de foame și de sete, tot timpul cu lacrimi și suspine amare pentru starea lor și pentru starea mea. Nimic nu mai puteam face altceva. Nu știam cum se vor sfârși toate acestea, dar mult nu mai puteau merge în felul acesta.

În septembrie n-am mai putut suporta starea aceasta nici unii. Nici ei, nici eu. M-am hotărât în inima mea să plec de acasă oriunde, numai să plec. Simțeam că și ei doreau astfel, căci și pentru ei tot așa ajunsese starea lucrurilor.

În seara de 5 septembrie, după o furtună în familie, am ieșit afară, mi-am luat doar un rând de albituri și cu ce era pe mine am plecat. Nimeni n-a ieșit din casă după mine să vadă ce fac și încotro mă duc.

Am luat-o peste vale spre dealul cu via unui bun prieten al meu anume Vasile unde știam că el stă de pază seara la struguri, cu celălalt bun prieten al nostru Nicolae. Cula îi ziceam noi. Lor le spusesem de mai multe ori necazul meu și ei mă înțelegeau. Vasile era student la teologie în Oradea. Cula era student la Bele Arte în București. Ei stăruiseră de multe ori după mine să merg la vreo școală. Acum văzând starea grea în care mă aflu, doreau să mă ajute să scap cumva.

I-am aflat singuri la vie. Se înserase bine căci era și nor. Le-am spus că sunt hotărât să merg chiar seara asta cu trenul de ora nouă până la Oradea unde am niște prieteni cu ajutorul cărora cred că voi putea intra undeva la vreo școală să-mi fac alt rost de viață.

Povestind noi, s-a făcut târziu. Aveam un bilet pentru întors de la un coleg vecin care venise de la Oradea și mai stătea acasă. L-am luat de la el și trebuia neapărat să merg cu trenul de 9. Ei mi-au zis: venim și noi cu tine.

Am plecat spre gară, dar la jumătatea drumului am și auzit trenul venind.

- Ce facem acum că nu mai ajung trenul? - le-am zis îndurerat. Și pierd biletul. Acasă nu mai pot întoarce.

- Fugiți cât puteți - zise Cula hotărât. Eu fug mai repede și nu las să plece trenul până ce ajungeți voi.

Am fugit cu Vasile cât am putut noi, dar Cula fugea de două ori mai tare ca noi. Nu mai aveam nici o nădejde să ajungem trenul că mai era mult de mers până la gară.

Nu știu cum a făcut Bunul Dumnezeu prin bietul Cula, cum s-a suit el în locomotivă și l-a convins pe mecanic să nu pornească, dar trenul a așteptat în gară până ce gâfâind am ajuns și noi.

Cum am ajuns noi, toți se uitau cu mirare după noi ca după o minune. Abia am sărit pe scara vagonului și trenul a plecat. Cula fericit mă saluta cu amândouă mâinile ridicate. Alături, șeful gării privea la el, mișcat de curajul lui și de dragostea cu care luptase el pentru ca prietenul lui să nu scape trenul.

O singură dată l-am mai văzut pe Cula după aceea, când venisem după un an și mai bine odată acasă. Am fost la el și mi-a făcut portretul în cărbune, arătând astfel ce talent minunat avea. Portretul meu reușise deplin.

În primele luni ale războiului fusese luat și el pe front. A murit ca ofițer la un asalt împotriva inamicului, în fruntea unității sale și a fost înmormântat acolo departe, în pământ străin.

Domnul Dumnezeu să-ți odihnească sufletul tău drag și credincios prieten, în Împărăția Lui împreună cu sufletele mari și nobile dintre care ai făcut parte și tu. Cred că mi-ai fi fost și un viteaz frate în Oastea Domnului, - dacă ai fi trăit.

Zadarnic am fugit noi însă și zadarnic luptase prietenul meu să oprească trenul, căci la prima oprire m-a dat jos conductorul trenului care găsise că biletul meu nu fusese vizat la urcarea mea în tren, - și n-aveam voie să călătoresc cu el așa.

Am dormit toată noaptea tremurând undeva lângă halta aceasta din câmp, într-o grămadă de coceni de porumb. A fost o noapte rece de toamnă și ploua. Mă udase de-a binelea acolo între coceni.

Ce lupte sufletești am dus atunci. Parcă venise însuși Satana la mine să mă chinuiască cu tot felul de gânduri negre, ca să mă descurajeze să mă lepăd de Calea pe care am pornit, să mă întorc înapoi renunțând la tot ce începusem. Să le dau dreptate la ai mei, și să am astfel pace, lăsându-mă de Domnul și făcându-mă ca lumea lor.

Numai Domnul Singur știe cât m-am rugat și cum mi-a ars sufletul pe jarul lacrimilor în frigurile îndoielilor prin care treceam.

Cu ultimii bănișori pe care îi aveam, am cumpărat alt bilet și cu trenul de 4 dimineața am plecat totuși spre Oradea unde unica speranță o aveam în Dumnezeu și în fratele Pavel Malița, singurul la care îndrăzneam să mă duc.

Ploua din cer o ploaie măruntă, neagră și rece care îmi pătrunse până în fundul sufletului.

Nu se putea o vreme mai potrivită cu starea inimii mele de atunci.

Slăvit să fie Domnul!