Cap. 9 - Pe drumul crucii mele

„- Hristos Cel Sfânt te va cunoaște în sărăcie nu-n belșug

că mulți au stat cu El la mese, dar prea puțini au tras la jug

Hristos Cel Sfânt te va cunoaște odată-n cerul Lui de Sus

nu după haina ce-ai purtat-o, ci după sarcina ce-ai dus

Hristos Cel Sfânt te va cunoaște nu după numele ce-ți pui

ci după ranele-ndurate sub crucea ta și Crucea Lui”.

Nici o întâmplare nu este întâmplătoare, nici o întâlnire nu este întâmplătoare.

Tot ce se întâmplă astăzi are o adâncă legătură cu cele de ieri și cu cele de mâine. Pe oricine întâlnești ți-l scoate înainte Dumnezeu, în vederea unui scop al lui Dumnezeu pentru tine ori pentru el. Și orice cunoștință pe care o dobândești, este pregătită să-ți folosească în una dintre împrejurările vieții tale, ori să-i folosești tu ei.

Numai dacă vei lua bine seama la aceste adevăruri vei ști să le vezi și vei putea să te folosești bine de ele de fiecare, atunci când va fi timpul său și împrejurarea ta, în vederea căruia ți-au fost scoase ele înaintea ta. Sau tu înaintea lor.

În timpul întâlnirilor mele cu frații de la Oradea a fost totuși între fețele lor una mai deosebită, care m-a atras mai caldă și mai binevoitoare... În ochii fratelui Pavel Malița, avocat și jurisconsultul prefecturii, am văzut blândețea, bunătatea și smerenia unui adevărat om al lui Dumnezeu.

Spre el mă îndreptam acum ca înspre un țărm salvator al naufragiului meu.

Știam adresa lui și de la gara Oradea am pornit pe jos spre centrul orașului, spre a-l căuta acolo la locul serviciului său. Voi merge acolo, îmi ziceam, și voi spune omului binevoitor toată tragedia în care mă aflu, și cred că Dumnezeul meu îl va face să-mi înțeleagă starea mea și să mă ajute. Îi voi cere sprijin ca să pot intra la vreo școală în Oradea. Fie și așa târziu.

Și într-adevăr așa a fost cum presimțisem.

Fratele Pavel și-a lăsat tot lucrul său și m-a luat cu el să bată pentru mine la cea mai potrivită ușă.

Am trecut mai întâi pe la o prăvălie de încălțăminte de unde mi-a cumpărat o pereche de bocanci cu care m-am încălțat în locul opincilor de acasă. Apoi m-am dus la școala de cântăreți bisericești, care abia începuse. A vorbit cu directorul care era fratele episcopului vicar de atunci, - și acesta m-a primit în anul întâi, asigurându-mi bursă și întreținere pe tot timpul școlii.

Peste câteva zile acest om binevoitor m-a dus și la un gimnaziu din localitate, vorbind de asemenea și cu directorul acestei școli să mă înscrie pentru a urma și aceste cursuri.

A trecut astfel primul trimestru, eu făcând binișor față îndatoririlor mele și într-o parte și în alta.

De acasă nu s-a mai interesat nimeni de mine ca și când nici n-aș fi fost. Dar condițiile din școală fiind foarte grele de hrană și cazare, - am început să sufăr tot mai tare. Ceilalți colegi ai mei primeau de acasă pachete cu alimente, pături și perne groase, nu simțeau nici foamea la masă nici frigul în dormitorul neîncălzit, - dar eu care nu aveam nimic din acestea, o duceam tot mai rău. Nu aveam decât o singură pătură subțire și toată noaptea tremuram de frig. Mâncarea fiind puțină toată ziua răbdam de foame.

Pe lângă asta, în curând am văzut că alții erau protejați, făcându-li-se felurite înlesniri fie la lecții fie la muncă, pe când față de mine tot personalul se purta cu asprime. Nici o greșeală nu mi se ierta. Nici de o greutate nu eram scutit.

Nu uit odată ce mult am suferit și ce rău am fost certat pentru că împins de foame, am luat o ceașcă de cafea rămasă de la cineva care o refuzase și stătea pe masă, în timp ce eu făceam curățenie în sala de mese, după ce ceilalți toți ieșiseră. Atunci una dintre bucătărese anume Lena, s-a repezit la mine cu cele mai aspre ocări - și m-a dus îndată să mă pârască la soția directorului care și ea mi-a făcut la fel.

M-am simțit atât de rușinat și de nenorocit încât am vrut să mă pedepsesc singur cât mai aspru, pentru nerăbdarea și lăcomia mea. M-am hotărât să nu mai mănânc nimic o săptămână...

N-am fost la masa de prânz și mi-am făcut de lucru prin dormitor ca să nu merg nici la masa de seară. Dar cei ce mă certaseră, dându-și seama că depășiseră măsura - au stăruit de mine împreună cu directorul și nevasta lui, convingându-mă să mănânc. I-am ascultat dar n-am mai putut să uit niciodată ce am suferit din partea lor. Aceasta însă m-a făcut să mă simt tot mai străin, mai singur și mai prigonit - ca un orfan de amândoi părinții.

Dar școala mergea bine. Aveam la muzică un profesor foarte bun, anume Nicolae Firu, om pe cât de capabil pe atât și de aspru. În scurtul timp petrecut acolo însă, am învățat foarte mult de la el. Am regretat mult când a trebuit să părăsesc școala, că n-am putut fi mai mult în preajma acestui om.

La începutul lunii decembrie am răcit și m-am îmbolnăvit de reumatism poliarticular acut. Mi se umflaseră toate încheieturile oaselor, începând cu degetele mâinilor și ale picioarelor, apoi toate încheieturile corpului în așa fel încât nu mai puteam face absolut nici un fel de mișcare. Zăceam paralizat și chinuit de cumplite dureri pe pat, în dormitorul înghețat, sub păturica mea subțire și veche.

A treia zi m-au internat în spital, într-o stare foarte gravă și singurul care mai venea pe la mine era fratele Pavel Malița. Două săptămâni am zăcut acolo pe jumătate viu și pe jumătate mort.

În cele trei luni de când venisem în Oradea, duminica mergeam la adunările Oastei împreună cu fratele Pavel, iar între timp mai compuneam diferite poezioare și le trimiteam la redacție, mai informându-i și despre noua situație în care mă aflam. Despre îmbolnăvirea mea le scrisese îndată fratele Pavel.

După mijlocul lunii decembrie 1934, venind odată la mine în spital, binefăcătorul meu mi-a adus o scrisoare sosită atunci de la Sibiu pe adresa lui, prin care Viorel și Titus îmi scriau amândoi din partea părintelui Iosif o stăruitoare chemare la Sibiu. Se reorganiza redacția și prin plecarea unora, s-a făcut un loc pe care eram solicitat să merg să-l ocup eu, spre a lucra mai departe acolo la Centrul Oastei Domnului.

Eram încă destul de bolnav, dar la primirea acestei vești am simțit dintr-o dată trecând prin toată ființa mea un fior atât de puternic și de fericit încât chiar în clipa aceea am sărit din pat și am zis: Slăvit să fie Domnul, - plec imediat.

Cu ajutorul fratelui Pavel mi-am făcut ieșirea din spital, mi-am luat puținul bagaj pe care îl aveam - și cu banii și urările sale, am luat loc în vagonul de clasa treia spre Sibiu.

Am mai zăcut apoi la Sibiu, în locuința părintelui Iosif din Piața Lemnelor, aproape o lună de zile, îngrijit de buna noastră soră Lița, bucătăreasa noastră. Dar încet-încet mi-am căpătat sănătatea și puterea de care voi avea nevoie aici unde m-a adus - printr-o minune unică - Domnul Dumnezeul meu, care Singurul știa în ce stare nefericită eram.

Îndată după sosirea mea la Sibiu, am aflat că de data aceasta părintele Iosif se găsește internat într-un sanatoriu aici. Și îndată ce mă voi simți în stare să merg pe picioarele mele, mă voi duce cu Titus la părintele care aștepta să mă vadă.

Nu voi mai descrie aici toate stările de har neobișnuit prin care treceam nu numai de la o zi la alta, ci chiar de la un ceas la altul. Simțeam că în sfârșit Domnul Dumnezeu îmi dăruise o nouă familie și o nouă casă în locul celor din care fusesem alungat atât de dureros. Că aici și că acesta era rostul meu adevărat. Și locul unde va trebui să mă dăruiesc lucrului pentru Domnul.

Lăsasem totul și la Oradea cum lăsasem totul și acasă, fără a mai arunca înapoi nici o privire și nici o părere de rău. Ce distanță uriașă făcusem într-un timp așa de scurt. O cât de cu putință sunt toate la Dumnezeu. Și ce ușor face El orice minune, atunci când vine vremea ca El să lucreze.

Stările unice și neuitate prin care am trecut atunci, în timpul zilelor și împrejurărilor acelora - nu le voi mai descrie pe larg acum, deoarece le-am descris în însemnările pentru Istoria Oastei.

Aici voi spune numai că întâlnirea mea cu părintele Iosif a însemnat pentru mine momentul cel mai înalt din viața mea pământească. În momentul acela am trăit în focul iubirii până la alb, până la punctul de sudură divină și eternă, nu numai cu acest mare trimes al lui Dumnezeu, ci și cu destinul și cu scopul Oastei Domnului. În așa fel și în așa cadru s-au petrecut atunci cu mine lucrurile, încât pe sufletul și umărul părintelui Iosif, eu am pus la patul lui de spital, un legământ la fel cu cel din Rusaliile neuitate că nu mă voi mai despărți de acest om și de destinul lui niciodată.

La Centrul Oastei Domnului din Sibiu, erau atunci, tocmai acele mari frământări în vâltoarea cărora trebuia să mă arunc și eu, dar despre care abia acuma urma să aflu pentru prima dată.

Sosise răscrucea hotărâtoare de la care Lucrarea Evanghelică a Oastei Domnului avea să-și înceapă drumul crucii sale.

Să-și dovedească identificarea ei totală cu Adevărul pentru care fusese trimisă.

Și să-și împreune jertfa ei deplină cu Jertfa lui Hristos, pentru răscumpărarea poporului căruia îi fusese dăruită.

Nu problemele de ordin organizatoric și financiar care au fost invocate de vrăjmașii Oastei adevărate și ai părintelui Iosif, erau motivele care au dus la conflictul intervenit la începutul anului 1935 la Centrul Oastei Domnului între mitropolitul Bălan și părintele Iosif. - Nu astea au fost adevărata cauză a acestui conflict. Ci adevărata cauză a despărțirii lor a fost Isus Cel Răstignit, Hristos Cel Viu, Hristos Cel trăit.

Oficialitatea clericală îngrășată în lenevie, îngâmfată în păcat și încremenită în îngustime, s-a dovedit că nu poate înțelege și nici primi suflul înnoitor de viață duhovnicească și de trăire evanghelică pe care Duhul Sfânt îl aducea în poporul nostru și în Biserica noastră prin Oastea Domnului.

Și atunci, ca bufnițele furioase, supărate de lumina ce venea să le tulbure ascunzișurile, - s-au repezit să zdrobească lumina aceasta incomodă. Și să-l ucidă pe purtătorul ei. Aceasta a fost adevărata cauză.

Ce îngrozitoare mentalitate feudală, inchizitorială, criminală, au putut avea atunci mentorii și executorii acestei crime, nu numai împotriva Adevărului lui Dumnezeu ci și împotriva sufletului acestui neam, a cărui lumină au stins-o și a cărui salvare au zădărnicit-o pentru cine știe câte secole. Ori poate pentru totdeauna, odată cu a lor.

Părintele Iosif, conștient fiind de însemnătatea marelui moment al Adevărului care sosise, se gândea la toate pregătirile care trebuia să le ia, spre a face față luptelor viitoare. Își va îmbunătăți condițiile continuării muncii de evanghelizare pe care o începuse. Va lupta până la capăt, fără să cedeze nimic din Adevărul lui Dumnezeu.

În acest scop se gândise și la mine, printre ceilalți câțiva tineri promițători pe care îi cunoștea mai îndeaproape. Mai ales pentru condițiile grele în care aflase că eram și după cum mi-a spus el, - pentru că primise din partea Domnului un îndemn deosebit de a mă aduce lângă el căci am să-i fiu de mare ajutor.

Viorel, nepotul părintelui se afla atunci la Sibiu, dar trebuind să plece la școala lui teologică din Chișinău, el primi din partea părintelui îndrumarea să mă inițieze pe mine cât mai cu grijă ca să-l pot înlocui cât mai curând la treburile redacției.

Astfel începu introducerea mea în tainele scrisului tipărit.

Saltul uriaș pe care îl făcusem de la coarnele plugului până la redacția unei gazete cu sute de mii de cititori în toată lumea, nu m-a îmbătat ci m-a trezit. M-a trezit la marea conștiință a datoriei și misiunii pe care începusem s-o am. Și cel dintâi gând pe care l-am avut, a fost să învăț muncind. Și să muncesc învățând, cu toată puterea și dragostea inimii mele. Să câștig printr-o muncă îndoită, timpul pe care l-am pierdut. Și experiența pe care trebuia s-o adun.

Munca mea va fi școala mea. Rugăciunea și credința mea îmi vor fi însoțitorii mei. Mântuitorul meu și părintele meu îmi vor fi exemplul meu și controlul meu.

Venisem complet nepregătit. Un tinerel de la țară în portul lui de sat, trecut doar prin două-trei lecții secundare, încă neștiind să se folosească bine nici de furculiță și cuțit. Cu un biet vocabular atât de redus, iată-mă în mână cu un condei în fața unor tipografi care îmi cereau manuscrise pentru o publicație răspândită și citită în lumea întreagă. În directă colaborare cu cel mai vestit dintre scriitorii credincioși ai țării noastre - și cu cel mai talentat gazetar religios pentru popor. Dar mai ales cu marele trimes al lui Dumnezeu, - părintele Iosif Trifa.

Simțământul copleșitor al inferiorității și nepregătirii mele îmi era aproape descurajant. Nu înțelegeam cum marele har al lui Dumnezeu a făcut să ajung acolo tocmai eu, când între cei care scriau și treceau atunci prin Sibiu erau sute și poate mii, mult mai înzestrați și mai corespunzători decât mine pentru acel loc și pentru acel lucru.

Dar cine poate cunoaște planul tainic al Domnului și felul după care Își alege El pe cei de care Se va folosi?

Locuiam împreună cu Viorel și cu Titus în casa repartizată părintelui din Clădirea Orfelinatului Ortodox din Sibiu - el fiind atunci și ca director al acestui Orfelinat.

În primele zile mai erau aici încă doi tineri, amândoi absolvenți ai Școlii Normale, anume Alexandru Moraru și celălalt Valer Munteanu. Amândoi încercaseră să rămână și ei aici, dar în curând s-au lăsat de căruță - și s-au dus.

În Alexandru Moraru se puseseră mari speranțe fiindcă se dovedise a avea un oarecare talent muzical. Ar fi fost mare nevoie de el la strângerea și notarea noilor cântări care apăreau prin țară tot mai frumoase.

Dar această muncă cerea osteneli mari și promitea venituri mici. Așa că omul a lăsat plugul acesta în brazdă și s-a dus. Și-a aflat o nevastă și un post undeva, - și în curând n-am mai aflat nimic nici de unul nici de celălalt.

A apărut din nou apoi aici fratele Marini, tânărul învățător din Săsciori, jud. Alba, despre care mai auzisem că mai fusese aici și înainte, dar plecase un timp acasă. Acum revenise și el, chemat fiind tot ca și mine, pentru o ședere mai îndelungată...

Marini funcționase doi ani ca învățător, apoi s-a îmbolnăvit grav de stomac. A zăcut alți doi ani și pe urmă a renunțat la profesiunea sa, venind să lucreze aici alături de părintele Iosif.

Era însă foarte slab și mai tot timpul zăcea pe pat. Munca lui era să citească și să aleagă de prin ziare și revistele primite ca schimb la redacția noastră, unele știri și articolașe care se încadrau în profilul gazetei și cărților noastre, care apoi se prelucrau și interpretau corespunzător de către părintele și noi, pentru publicare.

După câteva luni, când ne mutasem în altă parte a apărut și s-a lipit între noi pentru un timp de un an și ceva încă un tânăr, Nicolae Vonica, un băiat tot așa de înalt și de slab ca fratele Marini. Acesta fusese student teolog la Sibiu și era născut în Poiana Sibiului.

Vonica fusese doi ani la Teologie când s-a îmbolnăvit și el grav. Apoi a zăcut timp de alți doi ani acasă la Poiana.

Pe tot timpul cât studiase teologia la Sibiu, făcuse și el cunoștință cu Oastea Domnului, de sub îndrumarea părintelui Iosif. Acum venise aici spre a-i declara că și dânsul recunoaște că în conflictul cu mitropolitul Bălan dreptatea este de partea părintelui Iosif și că tot ce face mitropolitul este o samavolnicie și o nedreptate strigătoare la cer.

Pentru a ajuta dreptății - zicea el - am venit să mă atașez și eu cu toată puterea mea de cauza cea dreaptă a foii Isus Biruitorul... și să ajut cu tot ce voi putea la răspândirea acestui adevăr în țara și în Biserica noastră.

Stătea și el mai mult pe pat și așa scria și citea, compunând și el unele articolașe și chiar poezii, cu care colabora la foaie.

La librărie am găsit atunci angajați cu plată la împachetarea și expedierea publicațiilor - ca lucrători permanenți, doi frați și o soră. Unul mai în vârstă anume Simion Butilă. Pe acesta l-am surprins cu mirare de câteva ori fumând în magazie. Mai târziu, trecând la alții, cu țigară cu tot, - părintele l-a concediat, aducând pe fratele Opriș Ioan în locul său.

Altul era Ion Popovici. El se asemăna în totul cu fratele Opriș atât la statură cât și la caracter. Ei au îngrijit foarte mult pe părintele Iosif, pansându-i ranele multe și grele, până în cea din urmă zi a suferinței lui de pe pământ. Domnul Dumnezeu să le răsplătească în Veșnicie toată grija și dragostea pe care i-au arătat-o!

Sora era Tily Bernhardt, o tânără care se lipise și ea aici și lucra la registrele de abonați. Mai târziu s-a căsătorit cu Viorel Bujoreanu, un teolog din Cernăuți, cu care s-a dus apoi undeva la o parohie prin Gheorghieni în Secuime - și i-am pierdut acolo.

După vreo doi ani a mai fost angajat la contabilitatea cărților și foilor - un frate abia eliberat din armată, anume Fulea Ioan din com. Loameș, jud. Sibiu.

Ei toți lucrau cu plată, salariați la librăria Oastei.

La tipografie erau angajați șase oameni complet străini de Oaste. Erau trei lucrători tipografi, un mașinist și doi ucenici. Față de aceștia n-am putut avea niciodată decât o atitudine distantă și numai relații stricte de lucru. De fapt ei fiind bine plătiți, umblau îmbrăcați elegant și, cel puțin față de sărăcia mea, aveau o atitudine destul de sfidătoare, mai ales la început. Cu timpul însă muntele lor s-a mai coborât iar valea mea s-a mai ridicat, - astfel că începeam să ne mai vedem de la om la om. Dar prea multe intimități n-aveam cu ei fiindcă nici unul nu s-a pătruns niciodată de tot Cuvântul lui Dumnezeu care le-a trecut ani de zile prin mâini, spre alții... Erau membrii sindicali.

Ce îngrozitor lucru, să lucrezi la corabia în care sute de mii de oameni se vor mântui, iar tu însuți să nu fii pătruns de nici un cui al Cuvântului lui Dumnezeu. Și să pieri nemântuit, chiar lângă corabia la care și tu însuți ai lucrat! Așa au fost și au rămas acești tipografi.

Librăria Oastei era atunci instalată cu chirie într-o clădire a mitropoliei pe strada Avram Iancu, la nr. 5. Tipografia era la nr. 16, tot pe aceeași stradă cu librăria.

Părintele Iosif, fiind grav bolnav și foarte slăbit era internat în sanatoriul Dr. Wakemann, în marginea orașului dinspre Șelimbăr, pe strada Stânca Păcii.

Pe lângă munca mea de inițiere în ale scrisului pentru lucrurile mărunte ale redacției, eu va trebui să fac zilnic naveta de la locuința noastră din Piața Lemnelor pe la poștă de unde voi ridica scrisorile, mandatele și ziarele sosite din țară, spre a le duce la sanatoriu părintelui Iosif. Acolo voi mai lucra cu el cât va fi nevoie, apoi cu tot acest lucru voi merge la tipografie, iar de acolo la librărie pentru celelalte treburi. De acolo din nou acasă pentru masă și altele, iar spre seară din nou la părintele la sanatoriu, pentru a transcrie după dictarea lui, materialul pentru gazetă și cărți.

Cam așa era munca mea obișnuită, în fiecare zi obișnuită. În zilele neobișnuite făceam ce se cerea atunci.

Anul 1935 a început deci cu frământările descrise pe larg în volumul al doilea din Istoria Oastei. Nu voi mai intra în acele amănunte decât în măsura în care va fi nevoie pentru limpezirea unor alte lucruri. Nu voi putea însă nici să le ocolesc de tot întrucât însăși viața mea s-a împletit total cu această istorie.

După izbucnirea neînțelegerilor cu mitropolia, părintele Iosif a fost înlăturat din toate funcțiile pe care le ocupase, fiindcă mitropolitul Bălan era un om foarte răzbunător și ranchiunos. Nu răbda și nu ierta nimic. Pe oricine ar fi îndrăznit să i se împotrivească în vreun fel, se năpustea cu toată furia și răzbunarea sa nimicitoare.

Retrăgându-i părintelui Iosif conducerea orfelinatului mitropolitul l-a dat afară și din locuința avută în clădirea de la orfelinat. Astfel a trebuit să ne mutăm cu toate lucrurile de acolo, pe Strada Zidarilor, într-o casă mai mică. Și tot așa a trebuit apoi să ne mutăm și cu librăria fiind dați afară și de acolo.

Ne-am stabilit cu librăria în Strada Turnului nr. 33 la parterul unei clădiri cu trei etaje, proprietatea Băncii Oașia, al cărei director, om cumsecade, îl cunoștea pe părintele Iosif și nu i-a cerut un preț prea mare. În schimb localul era mai spațios. La intrare era librăria, apoi o sală mai lungă în care s-au instalat bănci pentru adunare, iar în fund era compactoria. În sala cea mare cu bănci avea și redacția o masă. Cei de la administrație lucrau tot în librărie.

Aici în sala mare aveau loc adunările Oastei Domnului din Sibiu de trei ori pe săptămână. Miercuri seara era adunare de Școală Biblică. Vineri seara adunare de rugăciune. Iar duminica după masă adunare de evanghelizare cu sala totdeauna plină.

La aceste adunări mai participau și alți frați care veneau din toată țara trecând prin Sibiu cu diferite treburi. Din cauza asta toate adunările de aici erau pline de bucurii mereu noi.

Duminica se făceau totdeauna ieșiri misionare în grupuri mai mari sau mai mici. Mai ales tineretul și frații lucrători, îndeosebi prin satele din jurul Sibiului unde se înființaseră multe adunări noi ale Oastei Domnului. Era o bucurie de toată frumusețea, în care aceste harnice alergări frățești, care totdeauna se încheiau cu alte suflete câștigate pentru Domnul. O mare mulțime de tineri frați și surioare făceau bucuria adunărilor. Din mijlocul lor s-au ales unii care au devenit mai târziu lucrători binecuvântați pentru Dumnezeu.

După despărțirea de părintele Iosif, oficialitatea clericală din Sibiu în frunte cu mitropolitul Bălan și-au creat și ei Oastea lor, pretinzând că aceea este adevărata Oaste.

De fapt ei se numeau mai mult Oastea bisericii decât Oastea Domnului pentru a sublinia și prin aceasta că acei care au rămas alături de părintele Iosif nu ar mai face parte din Biserică, ci ar fi ieșit afară din ea.

Cele două gazete pe care le redactase părintele Iosif, Lumina Satelor și Oastea Domnului, i-au fost luate pe nedrept și însușite de către mitropolie. Preotul Secaș, un om șiret și lingușitor care fusese și el crescut și ajutat de părintele Iosif, - odată cu conflictul - devenise vânzătorul binefăcătorului său. Secaș ajunsese acum unealta cea mai ascuțită de care se folosea mitropolia împotriva Oastei adevărate și a conducătorului ei.

Devenind redactorul principal al gazetelor furate, Secaș își folosea toată șiretenia și ura de care era în stare pentru calomnierea părintelui Iosif și falsificarea adevărului cu privire la el și la conflictul iscat în Oaste.

La început o mică parte dintre frații din țară, luați pe nepregătite și mai ales siliți de preoții care din obligație profesională trecuseră de partea oficialității, - au aderat și ei la Oastea mitropolitului. Această Oaste a reușit să strângă un oarecare număr de suflete doar în prima parte a conflictului, câtă vreme a durat confuzia pricinuită de răpirea gazetelor și de interdicția impusă părintelui Iosif.

Îndată însă ce a apărut noua foaie a părintelui Iosif Isus Biruitorul - și mai ales a foii Ostașul Domnului cu lămurirea articolului Istoria unei Jertfe - lucrurile s-au lămurit definitiv. Și cea mai mare parte dintre cei derutați la început, s-au desfăcut cu grabă din cursele în care fuseseră prinși, alăturându-se hotărât și definitiv de Isus Biruitorul și de lupta cea curat duhovnicească a Oastei Domnului.

Lupta aceasta dintre noi și oficialitate era enorm de inegală. Pe de-o parte mitropolitul Bălan cu toată bogăția mijloacelor pe care le avea, cu toată forța stăpânirii politice și religioase de partea lui și cu toată mulțimea preoților cărora le poruncea ca un tiran...

De partea cealaltă părintele Iosif, un om slăbuț, sărac, bolnav, cu noi, niște copii slabi și nepregătiți atât trupește cât și sufletește.

Eram ca David cel singur și slab în fața lui Goliat cel înarmat și puternic, însoțit de o armată atât de organizată și de numeroasă.

Nici Muntele însă nici Istoria nu le poți vedea bine de aproape. Pentru Munte îți trebuie distanță, pentru Istorie îți trebuie timp, spre a le vedea și a le cunoaște mărimea și însemnătatea.

Acum însă, când între noi și evenimentele istorice de atunci s-au interpus atâția ani, - putem vedea bine că felul de a lucra al lui Dumnezeu, a rămas mereu același: - Prin lucrurile mici El face de rușine pe cele mari. Și prin cele slabe doboară pe cele puternice.

Nedreptatea oricât de violentă și de tiranică se dezlănțuie, nu va putea niciodată nimici dreptatea, oricât de fragile și slabe ar fi mijloacele de luptă și de apărare ale acesteia.

Nici minciuna nu va putea zdrobi adevărul.

Nici ura nu va putea înmormânta dragostea, - fiindcă Dumnezeu este totdeauna de partea dreptății, de partea adevărului și de partea dragostei. Și ele vor învinge.

Numai că Dumnezeu nu lucrează grăbit, nici violent, nici zgomotos, ca oamenii.

La oameni unitatea de măsură pentru Timp este secunda. De aceea ei se grăbesc fiindcă secunda vieții și stăpânirii lor este scurtă.

La Dumnezeu unitatea de măsură pentru Timp este mia de ani. De aceea El nu Se grăbește, fiindcă anii Lui sunt fără număr, iar Stăpânirea Lui este fără sfârșit.

Și am mai văzut de atunci și până astăzi încă un adevăr care se petrece sub soare și anume că în încleștarea neegală dintre Forță și Dreptate, când Ura se năpustește cu sălbăticie asupra Iubirii și Minciuna și Silnicia asupra Adevărului, - oamenii se împart curând în două cete: De o parte cei mici și mulți dar slabi, care văd adevărul și dreptatea și țin cu cel nevinovat.

Iar de cealaltă parte cei mari și puțini dar tari, care deși văd dreptatea de partea celui prigonit, totuși se alătură de prigonitor, fie prin cuvânt fie prin tăcere, făcându-se astfel părtași și la crima tiranului și la osânda lui. Fiindcă scaunul lor depinde de acela, iar ei n-au învățat să fie flămânzi și smeriți pentru adevăr, pentru că nu știu nici cât cere nici cât dă Adevărul.

Și am mai învățat încă ceva: că nu se rătăcesc de la Adevăr și nu cad de la Credință, decât acei ce trăiesc în vreun păcat - sau în mai multe.

Dar cei smeriți și sinceri nu rătăcesc și nu cad, fiindcă pe aceștia Duhul Sfânt, Duhul Adevărului nu-i lasă, ci îi întărește, îi înștiințează și îi ajută.

Așa s-a întâmplat și cu cele două oști!

Oastea mitropolitului întemeiată pe falsitate, pe silnicie, pe nedreptate, s-a nimicit înainte de a se nimici făcătorul ei. Dar Oastea Domnului întemeiată pe Isus Cel Răstignit, pe jertfă, pe lacrimi, pe adevăr și pe iubire, trăiește și biruiește din ce în ce tot mai mare și mai frumoasă și astăzi, deși păstorașul slăbuț care era în fruntea ei, s-a înălțat în slavă la Domnul de atâtea zeci de ani.

Mormintele lor trupești sunt în același pământ, dar pe când mormântul tiranului este acoperit de praf și uitare - mormântul părintelui Iosif, al sfintei victime este acoperit neîncetat de flori și de lacrimile dragostei sincere și nemuritoare, mereu proaspete și calde.

Așa lucrează Dumnezeu și așa face dreptate El.

Slăvit să fie Domnul!