Cap. 9 - Pe drumul crucii mele

„- Hristos Cel Sfânt te va cunoaşte în sărăcie nu-n belşug

că mulţi au stat cu El la mese, dar prea puţini au tras la jug

Hristos Cel Sfânt te va cunoaşte odată-n cerul Lui de Sus

nu după haina ce-ai purtat-o, ci după sarcina ce-ai dus

Hristos Cel Sfânt te va cunoaşte nu după numele ce-ţi pui

ci după ranele-ndurate sub crucea ta şi Crucea Lui”.

Nici o întâmplare nu este întâmplătoare, nici o întâlnire nu este întâmplătoare.

Tot ce se întâmplă astăzi are o adâncă legătură cu cele de ieri şi cu cele de mâine. Pe oricine întâlneşti ţi-l scoate înainte Dumnezeu, în vederea unui scop al lui Dumnezeu pentru tine ori pentru el. Şi orice cunoştinţă pe care o dobândeşti, este pregătită să-ţi folosească în una dintre împrejurările vieţii tale, ori să-i foloseşti tu ei.

Numai dacă vei lua bine seama la aceste adevăruri vei şti să le vezi şi vei putea să te foloseşti bine de ele de fiecare, atunci când va fi timpul său şi împrejurarea ta, în vederea căruia ţi-au fost scoase ele înaintea ta. Sau tu înaintea lor.

În timpul întâlnirilor mele cu fraţii de la Oradea a fost totuşi între feţele lor una mai deosebită, care m-a atras mai caldă şi mai binevoitoare... În ochii fratelui Pavel Maliţa, avocat şi jurisconsultul prefecturii, am văzut blândeţea, bunătatea şi smerenia unui adevărat om al lui Dumnezeu.

Spre el mă îndreptam acum ca înspre un ţărm salvator al naufragiului meu.

Ştiam adresa lui şi de la gara Oradea am pornit pe jos spre centrul oraşului, spre a-l căuta acolo la locul serviciului său. Voi merge acolo, îmi ziceam, şi voi spune omului binevoitor toată tragedia în care mă aflu, şi cred că Dumnezeul meu îl va face să-mi înţeleagă starea mea şi să mă ajute. Îi voi cere sprijin ca să pot intra la vreo şcoală în Oradea. Fie şi aşa târziu.

Şi într-adevăr aşa a fost cum presimţisem.

Fratele Pavel şi-a lăsat tot lucrul său şi m-a luat cu el să bată pentru mine la cea mai potrivită uşă.

Am trecut mai întâi pe la o prăvălie de încălţăminte de unde mi-a cumpărat o pereche de bocanci cu care m-am încălţat în locul opincilor de acasă. Apoi m-am dus la şcoala de cântăreţi bisericeşti, care abia începuse. A vorbit cu directorul care era fratele episcopului vicar de atunci, - şi acesta m-a primit în anul întâi, asigurându-mi bursă şi întreţinere pe tot timpul şcolii.

Peste câteva zile acest om binevoitor m-a dus şi la un gimnaziu din localitate, vorbind de asemenea şi cu directorul acestei şcoli să mă înscrie pentru a urma şi aceste cursuri.

A trecut astfel primul trimestru, eu făcând binişor faţă îndatoririlor mele şi într-o parte şi în alta.

De acasă nu s-a mai interesat nimeni de mine ca şi când nici n-aş fi fost. Dar condiţiile din şcoală fiind foarte grele de hrană şi cazare, - am început să sufăr tot mai tare. Ceilalţi colegi ai mei primeau de acasă pachete cu alimente, pături şi perne groase, nu simţeau nici foamea la masă nici frigul în dormitorul neîncălzit, - dar eu care nu aveam nimic din acestea, o duceam tot mai rău. Nu aveam decât o singură pătură subţire şi toată noaptea tremuram de frig. Mâncarea fiind puţină toată ziua răbdam de foame.

Pe lângă asta, în curând am văzut că alţii erau protejaţi, făcându-li-se felurite înlesniri fie la lecţii fie la muncă, pe când faţă de mine tot personalul se purta cu asprime. Nici o greşeală nu mi se ierta. Nici de o greutate nu eram scutit.

Nu uit odată ce mult am suferit şi ce rău am fost certat pentru că împins de foame, am luat o ceaşcă de cafea rămasă de la cineva care o refuzase şi stătea pe masă, în timp ce eu făceam curăţenie în sala de mese, după ce ceilalţi toţi ieşiseră. Atunci una dintre bucătărese anume Lena, s-a repezit la mine cu cele mai aspre ocări - şi m-a dus îndată să mă pârască la soţia directorului care şi ea mi-a făcut la fel.

M-am simţit atât de ruşinat şi de nenorocit încât am vrut să mă pedepsesc singur cât mai aspru, pentru nerăbdarea şi lăcomia mea. M-am hotărât să nu mai mănânc nimic o săptămână...

N-am fost la masa de prânz şi mi-am făcut de lucru prin dormitor ca să nu merg nici la masa de seară. Dar cei ce mă certaseră, dându-şi seama că depăşiseră măsura - au stăruit de mine împreună cu directorul şi nevasta lui, convingându-mă să mănânc. I-am ascultat dar n-am mai putut să uit niciodată ce am suferit din partea lor. Aceasta însă m-a făcut să mă simt tot mai străin, mai singur şi mai prigonit - ca un orfan de amândoi părinţii.

Dar şcoala mergea bine. Aveam la muzică un profesor foarte bun, anume Nicolae Firu, om pe cât de capabil pe atât şi de aspru. În scurtul timp petrecut acolo însă, am învăţat foarte mult de la el. Am regretat mult când a trebuit să părăsesc şcoala, că n-am putut fi mai mult în preajma acestui om.

La începutul lunii decembrie am răcit şi m-am îmbolnăvit de reumatism poliarticular acut. Mi se umflaseră toate încheieturile oaselor, începând cu degetele mâinilor şi ale picioarelor, apoi toate încheieturile corpului în aşa fel încât nu mai puteam face absolut nici un fel de mişcare. Zăceam paralizat şi chinuit de cumplite dureri pe pat, în dormitorul îngheţat, sub păturica mea subţire şi veche.

A treia zi m-au internat în spital, într-o stare foarte gravă şi singurul care mai venea pe la mine era fratele Pavel Maliţa. Două săptămâni am zăcut acolo pe jumătate viu şi pe jumătate mort.

În cele trei luni de când venisem în Oradea, duminica mergeam la adunările Oastei împreună cu fratele Pavel, iar între timp mai compuneam diferite poezioare şi le trimiteam la redacţie, mai informându-i şi despre noua situaţie în care mă aflam. Despre îmbolnăvirea mea le scrisese îndată fratele Pavel.

După mijlocul lunii decembrie 1934, venind odată la mine în spital, binefăcătorul meu mi-a adus o scrisoare sosită atunci de la Sibiu pe adresa lui, prin care Viorel şi Titus îmi scriau amândoi din partea părintelui Iosif o stăruitoare chemare la Sibiu. Se reorganiza redacţia şi prin plecarea unora, s-a făcut un loc pe care eram solicitat să merg să-l ocup eu, spre a lucra mai departe acolo la Centrul Oastei Domnului.

Eram încă destul de bolnav, dar la primirea acestei veşti am simţit dintr-o dată trecând prin toată fiinţa mea un fior atât de puternic şi de fericit încât chiar în clipa aceea am sărit din pat şi am zis: Slăvit să fie Domnul, - plec imediat.

Cu ajutorul fratelui Pavel mi-am făcut ieşirea din spital, mi-am luat puţinul bagaj pe care îl aveam - şi cu banii şi urările sale, am luat loc în vagonul de clasa treia spre Sibiu.

Am mai zăcut apoi la Sibiu, în locuinţa părintelui Iosif din Piaţa Lemnelor, aproape o lună de zile, îngrijit de buna noastră soră Liţa, bucătăreasa noastră. Dar încet-încet mi-am căpătat sănătatea şi puterea de care voi avea nevoie aici unde m-a adus - printr-o minune unică - Domnul Dumnezeul meu, care Singurul ştia în ce stare nefericită eram.

Îndată după sosirea mea la Sibiu, am aflat că de data aceasta părintele Iosif se găseşte internat într-un sanatoriu aici. Şi îndată ce mă voi simţi în stare să merg pe picioarele mele, mă voi duce cu Titus la părintele care aştepta să mă vadă.

Nu voi mai descrie aici toate stările de har neobişnuit prin care treceam nu numai de la o zi la alta, ci chiar de la un ceas la altul. Simţeam că în sfârşit Domnul Dumnezeu îmi dăruise o nouă familie şi o nouă casă în locul celor din care fusesem alungat atât de dureros. Că aici şi că acesta era rostul meu adevărat. Şi locul unde va trebui să mă dăruiesc lucrului pentru Domnul.

Lăsasem totul şi la Oradea cum lăsasem totul şi acasă, fără a mai arunca înapoi nici o privire şi nici o părere de rău. Ce distanţă uriaşă făcusem într-un timp aşa de scurt. O cât de cu putinţă sunt toate la Dumnezeu. Şi ce uşor face El orice minune, atunci când vine vremea ca El să lucreze.

Stările unice şi neuitate prin care am trecut atunci, în timpul zilelor şi împrejurărilor acelora - nu le voi mai descrie pe larg acum, deoarece le-am descris în însemnările pentru Istoria Oastei.

Aici voi spune numai că întâlnirea mea cu părintele Iosif a însemnat pentru mine momentul cel mai înalt din viaţa mea pământească. În momentul acela am trăit în focul iubirii până la alb, până la punctul de sudură divină şi eternă, nu numai cu acest mare trimes al lui Dumnezeu, ci şi cu destinul şi cu scopul Oastei Domnului. În aşa fel şi în aşa cadru s-au petrecut atunci cu mine lucrurile, încât pe sufletul şi umărul părintelui Iosif, eu am pus la patul lui de spital, un legământ la fel cu cel din Rusaliile neuitate că nu mă voi mai despărţi de acest om şi de destinul lui niciodată.

La Centrul Oastei Domnului din Sibiu, erau atunci, tocmai acele mari frământări în vâltoarea cărora trebuia să mă arunc şi eu, dar despre care abia acuma urma să aflu pentru prima dată.

Sosise răscrucea hotărâtoare de la care Lucrarea Evanghelică a Oastei Domnului avea să-şi înceapă drumul crucii sale.

Să-şi dovedească identificarea ei totală cu Adevărul pentru care fusese trimisă.

Şi să-şi împreune jertfa ei deplină cu Jertfa lui Hristos, pentru răscumpărarea poporului căruia îi fusese dăruită.

Nu problemele de ordin organizatoric şi financiar care au fost invocate de vrăjmaşii Oastei adevărate şi ai părintelui Iosif, erau motivele care au dus la conflictul intervenit la începutul anului 1935 la Centrul Oastei Domnului între mitropolitul Bălan şi părintele Iosif. - Nu astea au fost adevărata cauză a acestui conflict. Ci adevărata cauză a despărţirii lor a fost Isus Cel Răstignit, Hristos Cel Viu, Hristos Cel trăit.

Oficialitatea clericală îngrăşată în lenevie, îngâmfată în păcat şi încremenită în îngustime, s-a dovedit că nu poate înţelege şi nici primi suflul înnoitor de viaţă duhovnicească şi de trăire evanghelică pe care Duhul Sfânt îl aducea în poporul nostru şi în Biserica noastră prin Oastea Domnului.

Şi atunci, ca bufniţele furioase, supărate de lumina ce venea să le tulbure ascunzişurile, - s-au repezit să zdrobească lumina aceasta incomodă. Şi să-l ucidă pe purtătorul ei. Aceasta a fost adevărata cauză.

Ce îngrozitoare mentalitate feudală, inchizitorială, criminală, au putut avea atunci mentorii şi executorii acestei crime, nu numai împotriva Adevărului lui Dumnezeu ci şi împotriva sufletului acestui neam, a cărui lumină au stins-o şi a cărui salvare au zădărnicit-o pentru cine ştie câte secole. Ori poate pentru totdeauna, odată cu a lor.

Părintele Iosif, conştient fiind de însemnătatea marelui moment al Adevărului care sosise, se gândea la toate pregătirile care trebuia să le ia, spre a face faţă luptelor viitoare. Îşi va îmbunătăţi condiţiile continuării muncii de evanghelizare pe care o începuse. Va lupta până la capăt, fără să cedeze nimic din Adevărul lui Dumnezeu.

În acest scop se gândise şi la mine, printre ceilalţi câţiva tineri promiţători pe care îi cunoştea mai îndeaproape. Mai ales pentru condiţiile grele în care aflase că eram şi după cum mi-a spus el, - pentru că primise din partea Domnului un îndemn deosebit de a mă aduce lângă el căci am să-i fiu de mare ajutor.

Viorel, nepotul părintelui se afla atunci la Sibiu, dar trebuind să plece la şcoala lui teologică din Chişinău, el primi din partea părintelui îndrumarea să mă iniţieze pe mine cât mai cu grijă ca să-l pot înlocui cât mai curând la treburile redacţiei.

Astfel începu introducerea mea în tainele scrisului tipărit.

Saltul uriaş pe care îl făcusem de la coarnele plugului până la redacţia unei gazete cu sute de mii de cititori în toată lumea, nu m-a îmbătat ci m-a trezit. M-a trezit la marea conştiinţă a datoriei şi misiunii pe care începusem s-o am. Şi cel dintâi gând pe care l-am avut, a fost să învăţ muncind. Şi să muncesc învăţând, cu toată puterea şi dragostea inimii mele. Să câştig printr-o muncă îndoită, timpul pe care l-am pierdut. Şi experienţa pe care trebuia s-o adun.

Munca mea va fi şcoala mea. Rugăciunea şi credinţa mea îmi vor fi însoţitorii mei. Mântuitorul meu şi părintele meu îmi vor fi exemplul meu şi controlul meu.

Venisem complet nepregătit. Un tinerel de la ţară în portul lui de sat, trecut doar prin două-trei lecţii secundare, încă neştiind să se folosească bine nici de furculiţă şi cuţit. Cu un biet vocabular atât de redus, iată-mă în mână cu un condei în faţa unor tipografi care îmi cereau manuscrise pentru o publicaţie răspândită şi citită în lumea întreagă. În directă colaborare cu cel mai vestit dintre scriitorii credincioşi ai ţării noastre - şi cu cel mai talentat gazetar religios pentru popor. Dar mai ales cu marele trimes al lui Dumnezeu, - părintele Iosif Trifa.

Simţământul copleşitor al inferiorităţii şi nepregătirii mele îmi era aproape descurajant. Nu înţelegeam cum marele har al lui Dumnezeu a făcut să ajung acolo tocmai eu, când între cei care scriau şi treceau atunci prin Sibiu erau sute şi poate mii, mult mai înzestraţi şi mai corespunzători decât mine pentru acel loc şi pentru acel lucru.

Dar cine poate cunoaşte planul tainic al Domnului şi felul după care Îşi alege El pe cei de care Se va folosi?

Locuiam împreună cu Viorel şi cu Titus în casa repartizată părintelui din Clădirea Orfelinatului Ortodox din Sibiu - el fiind atunci şi ca director al acestui Orfelinat.

În primele zile mai erau aici încă doi tineri, amândoi absolvenţi ai Şcolii Normale, anume Alexandru Moraru şi celălalt Valer Munteanu. Amândoi încercaseră să rămână şi ei aici, dar în curând s-au lăsat de căruţă - şi s-au dus.

În Alexandru Moraru se puseseră mari speranţe fiindcă se dovedise a avea un oarecare talent muzical. Ar fi fost mare nevoie de el la strângerea şi notarea noilor cântări care apăreau prin ţară tot mai frumoase.

Dar această muncă cerea osteneli mari şi promitea venituri mici. Aşa că omul a lăsat plugul acesta în brazdă şi s-a dus. Şi-a aflat o nevastă şi un post undeva, - şi în curând n-am mai aflat nimic nici de unul nici de celălalt.

A apărut din nou apoi aici fratele Marini, tânărul învăţător din Săsciori, jud. Alba, despre care mai auzisem că mai fusese aici şi înainte, dar plecase un timp acasă. Acum revenise şi el, chemat fiind tot ca şi mine, pentru o şedere mai îndelungată...

Marini funcţionase doi ani ca învăţător, apoi s-a îmbolnăvit grav de stomac. A zăcut alţi doi ani şi pe urmă a renunţat la profesiunea sa, venind să lucreze aici alături de părintele Iosif.

Era însă foarte slab şi mai tot timpul zăcea pe pat. Munca lui era să citească şi să aleagă de prin ziare şi revistele primite ca schimb la redacţia noastră, unele ştiri şi articolaşe care se încadrau în profilul gazetei şi cărţilor noastre, care apoi se prelucrau şi interpretau corespunzător de către părintele şi noi, pentru publicare.

După câteva luni, când ne mutasem în altă parte a apărut şi s-a lipit între noi pentru un timp de un an şi ceva încă un tânăr, Nicolae Vonica, un băiat tot aşa de înalt şi de slab ca fratele Marini. Acesta fusese student teolog la Sibiu şi era născut în Poiana Sibiului.

Vonica fusese doi ani la Teologie când s-a îmbolnăvit şi el grav. Apoi a zăcut timp de alţi doi ani acasă la Poiana.

Pe tot timpul cât studiase teologia la Sibiu, făcuse şi el cunoştinţă cu Oastea Domnului, de sub îndrumarea părintelui Iosif. Acum venise aici spre a-i declara că şi dânsul recunoaşte că în conflictul cu mitropolitul Bălan dreptatea este de partea părintelui Iosif şi că tot ce face mitropolitul este o samavolnicie şi o nedreptate strigătoare la cer.

Pentru a ajuta dreptăţii - zicea el - am venit să mă ataşez şi eu cu toată puterea mea de cauza cea dreaptă a foii Isus Biruitorul... şi să ajut cu tot ce voi putea la răspândirea acestui adevăr în ţara şi în Biserica noastră.

Stătea şi el mai mult pe pat şi aşa scria şi citea, compunând şi el unele articolaşe şi chiar poezii, cu care colabora la foaie.

La librărie am găsit atunci angajaţi cu plată la împachetarea şi expedierea publicaţiilor - ca lucrători permanenţi, doi fraţi şi o soră. Unul mai în vârstă anume Simion Butilă. Pe acesta l-am surprins cu mirare de câteva ori fumând în magazie. Mai târziu, trecând la alţii, cu ţigară cu tot, - părintele l-a concediat, aducând pe fratele Opriş Ioan în locul său.

Altul era Ion Popovici. El se asemăna în totul cu fratele Opriş atât la statură cât şi la caracter. Ei au îngrijit foarte mult pe părintele Iosif, pansându-i ranele multe şi grele, până în cea din urmă zi a suferinţei lui de pe pământ. Domnul Dumnezeu să le răsplătească în Veşnicie toată grija şi dragostea pe care i-au arătat-o!

Sora era Tily Bernhardt, o tânără care se lipise şi ea aici şi lucra la registrele de abonaţi. Mai târziu s-a căsătorit cu Viorel Bujoreanu, un teolog din Cernăuţi, cu care s-a dus apoi undeva la o parohie prin Gheorghieni în Secuime - şi i-am pierdut acolo.

După vreo doi ani a mai fost angajat la contabilitatea cărţilor şi foilor - un frate abia eliberat din armată, anume Fulea Ioan din com. Loameş, jud. Sibiu.

Ei toţi lucrau cu plată, salariaţi la librăria Oastei.

La tipografie erau angajaţi şase oameni complet străini de Oaste. Erau trei lucrători tipografi, un maşinist şi doi ucenici. Faţă de aceştia n-am putut avea niciodată decât o atitudine distantă şi numai relaţii stricte de lucru. De fapt ei fiind bine plătiţi, umblau îmbrăcaţi elegant şi, cel puţin faţă de sărăcia mea, aveau o atitudine destul de sfidătoare, mai ales la început. Cu timpul însă muntele lor s-a mai coborât iar valea mea s-a mai ridicat, - astfel că începeam să ne mai vedem de la om la om. Dar prea multe intimităţi n-aveam cu ei fiindcă nici unul nu s-a pătruns niciodată de tot Cuvântul lui Dumnezeu care le-a trecut ani de zile prin mâini, spre alţii... Erau membrii sindicali.

Ce îngrozitor lucru, să lucrezi la corabia în care sute de mii de oameni se vor mântui, iar tu însuţi să nu fii pătruns de nici un cui al Cuvântului lui Dumnezeu. Şi să pieri nemântuit, chiar lângă corabia la care şi tu însuţi ai lucrat! Aşa au fost şi au rămas aceşti tipografi.

Librăria Oastei era atunci instalată cu chirie într-o clădire a mitropoliei pe strada Avram Iancu, la nr. 5. Tipografia era la nr. 16, tot pe aceeaşi stradă cu librăria.

Părintele Iosif, fiind grav bolnav şi foarte slăbit era internat în sanatoriul Dr. Wakemann, în marginea oraşului dinspre Şelimbăr, pe strada Stânca Păcii.

Pe lângă munca mea de iniţiere în ale scrisului pentru lucrurile mărunte ale redacţiei, eu va trebui să fac zilnic naveta de la locuinţa noastră din Piaţa Lemnelor pe la poştă de unde voi ridica scrisorile, mandatele şi ziarele sosite din ţară, spre a le duce la sanatoriu părintelui Iosif. Acolo voi mai lucra cu el cât va fi nevoie, apoi cu tot acest lucru voi merge la tipografie, iar de acolo la librărie pentru celelalte treburi. De acolo din nou acasă pentru masă şi altele, iar spre seară din nou la părintele la sanatoriu, pentru a transcrie după dictarea lui, materialul pentru gazetă şi cărţi.

Cam aşa era munca mea obişnuită, în fiecare zi obişnuită. În zilele neobişnuite făceam ce se cerea atunci.

Anul 1935 a început deci cu frământările descrise pe larg în volumul al doilea din Istoria Oastei. Nu voi mai intra în acele amănunte decât în măsura în care va fi nevoie pentru limpezirea unor alte lucruri. Nu voi putea însă nici să le ocolesc de tot întrucât însăşi viaţa mea s-a împletit total cu această istorie.

După izbucnirea neînţelegerilor cu mitropolia, părintele Iosif a fost înlăturat din toate funcţiile pe care le ocupase, fiindcă mitropolitul Bălan era un om foarte răzbunător şi ranchiunos. Nu răbda şi nu ierta nimic. Pe oricine ar fi îndrăznit să i se împotrivească în vreun fel, se năpustea cu toată furia şi răzbunarea sa nimicitoare.

Retrăgându-i părintelui Iosif conducerea orfelinatului mitropolitul l-a dat afară şi din locuinţa avută în clădirea de la orfelinat. Astfel a trebuit să ne mutăm cu toate lucrurile de acolo, pe Strada Zidarilor, într-o casă mai mică. Şi tot aşa a trebuit apoi să ne mutăm şi cu librăria fiind daţi afară şi de acolo.

Ne-am stabilit cu librăria în Strada Turnului nr. 33 la parterul unei clădiri cu trei etaje, proprietatea Băncii Oaşia, al cărei director, om cumsecade, îl cunoştea pe părintele Iosif şi nu i-a cerut un preţ prea mare. În schimb localul era mai spaţios. La intrare era librăria, apoi o sală mai lungă în care s-au instalat bănci pentru adunare, iar în fund era compactoria. În sala cea mare cu bănci avea şi redacţia o masă. Cei de la administraţie lucrau tot în librărie.

Aici în sala mare aveau loc adunările Oastei Domnului din Sibiu de trei ori pe săptămână. Miercuri seara era adunare de Şcoală Biblică. Vineri seara adunare de rugăciune. Iar duminica după masă adunare de evanghelizare cu sala totdeauna plină.

La aceste adunări mai participau şi alţi fraţi care veneau din toată ţara trecând prin Sibiu cu diferite treburi. Din cauza asta toate adunările de aici erau pline de bucurii mereu noi.

Duminica se făceau totdeauna ieşiri misionare în grupuri mai mari sau mai mici. Mai ales tineretul şi fraţii lucrători, îndeosebi prin satele din jurul Sibiului unde se înfiinţaseră multe adunări noi ale Oastei Domnului. Era o bucurie de toată frumuseţea, în care aceste harnice alergări frăţeşti, care totdeauna se încheiau cu alte suflete câştigate pentru Domnul. O mare mulţime de tineri fraţi şi surioare făceau bucuria adunărilor. Din mijlocul lor s-au ales unii care au devenit mai târziu lucrători binecuvântaţi pentru Dumnezeu.

După despărţirea de părintele Iosif, oficialitatea clericală din Sibiu în frunte cu mitropolitul Bălan şi-au creat şi ei Oastea lor, pretinzând că aceea este adevărata Oaste.

De fapt ei se numeau mai mult Oastea bisericii decât Oastea Domnului pentru a sublinia şi prin aceasta că acei care au rămas alături de părintele Iosif nu ar mai face parte din Biserică, ci ar fi ieşit afară din ea.

Cele două gazete pe care le redactase părintele Iosif, Lumina Satelor şi Oastea Domnului, i-au fost luate pe nedrept şi însuşite de către mitropolie. Preotul Secaş, un om şiret şi linguşitor care fusese şi el crescut şi ajutat de părintele Iosif, - odată cu conflictul - devenise vânzătorul binefăcătorului său. Secaş ajunsese acum unealta cea mai ascuţită de care se folosea mitropolia împotriva Oastei adevărate şi a conducătorului ei.

Devenind redactorul principal al gazetelor furate, Secaş îşi folosea toată şiretenia şi ura de care era în stare pentru calomnierea părintelui Iosif şi falsificarea adevărului cu privire la el şi la conflictul iscat în Oaste.

La început o mică parte dintre fraţii din ţară, luaţi pe nepregătite şi mai ales siliţi de preoţii care din obligaţie profesională trecuseră de partea oficialităţii, - au aderat şi ei la Oastea mitropolitului. Această Oaste a reuşit să strângă un oarecare număr de suflete doar în prima parte a conflictului, câtă vreme a durat confuzia pricinuită de răpirea gazetelor şi de interdicţia impusă părintelui Iosif.

Îndată însă ce a apărut noua foaie a părintelui Iosif Isus Biruitorul - şi mai ales a foii Ostaşul Domnului cu lămurirea articolului Istoria unei Jertfe - lucrurile s-au lămurit definitiv. Şi cea mai mare parte dintre cei derutaţi la început, s-au desfăcut cu grabă din cursele în care fuseseră prinşi, alăturându-se hotărât şi definitiv de Isus Biruitorul şi de lupta cea curat duhovnicească a Oastei Domnului.

Lupta aceasta dintre noi şi oficialitate era enorm de inegală. Pe de-o parte mitropolitul Bălan cu toată bogăţia mijloacelor pe care le avea, cu toată forţa stăpânirii politice şi religioase de partea lui şi cu toată mulţimea preoţilor cărora le poruncea ca un tiran...

De partea cealaltă părintele Iosif, un om slăbuţ, sărac, bolnav, cu noi, nişte copii slabi şi nepregătiţi atât trupeşte cât şi sufleteşte.

Eram ca David cel singur şi slab în faţa lui Goliat cel înarmat şi puternic, însoţit de o armată atât de organizată şi de numeroasă.

Nici Muntele însă nici Istoria nu le poţi vedea bine de aproape. Pentru Munte îţi trebuie distanţă, pentru Istorie îţi trebuie timp, spre a le vedea şi a le cunoaşte mărimea şi însemnătatea.

Acum însă, când între noi şi evenimentele istorice de atunci s-au interpus atâţia ani, - putem vedea bine că felul de a lucra al lui Dumnezeu, a rămas mereu acelaşi: - Prin lucrurile mici El face de ruşine pe cele mari. Şi prin cele slabe doboară pe cele puternice.

Nedreptatea oricât de violentă şi de tiranică se dezlănţuie, nu va putea niciodată nimici dreptatea, oricât de fragile şi slabe ar fi mijloacele de luptă şi de apărare ale acesteia.

Nici minciuna nu va putea zdrobi adevărul.

Nici ura nu va putea înmormânta dragostea, - fiindcă Dumnezeu este totdeauna de partea dreptăţii, de partea adevărului şi de partea dragostei. Şi ele vor învinge.

Numai că Dumnezeu nu lucrează grăbit, nici violent, nici zgomotos, ca oamenii.

La oameni unitatea de măsură pentru Timp este secunda. De aceea ei se grăbesc fiindcă secunda vieţii şi stăpânirii lor este scurtă.

La Dumnezeu unitatea de măsură pentru Timp este mia de ani. De aceea El nu Se grăbeşte, fiindcă anii Lui sunt fără număr, iar Stăpânirea Lui este fără sfârşit.

Şi am mai văzut de atunci şi până astăzi încă un adevăr care se petrece sub soare şi anume că în încleştarea neegală dintre Forţă şi Dreptate, când Ura se năpusteşte cu sălbăticie asupra Iubirii şi Minciuna şi Silnicia asupra Adevărului, - oamenii se împart curând în două cete: De o parte cei mici şi mulţi dar slabi, care văd adevărul şi dreptatea şi ţin cu cel nevinovat.

Iar de cealaltă parte cei mari şi puţini dar tari, care deşi văd dreptatea de partea celui prigonit, totuşi se alătură de prigonitor, fie prin cuvânt fie prin tăcere, făcându-se astfel părtaşi şi la crima tiranului şi la osânda lui. Fiindcă scaunul lor depinde de acela, iar ei n-au învăţat să fie flămânzi şi smeriţi pentru adevăr, pentru că nu ştiu nici cât cere nici cât dă Adevărul.

Şi am mai învăţat încă ceva: că nu se rătăcesc de la Adevăr şi nu cad de la Credinţă, decât acei ce trăiesc în vreun păcat - sau în mai multe.

Dar cei smeriţi şi sinceri nu rătăcesc şi nu cad, fiindcă pe aceştia Duhul Sfânt, Duhul Adevărului nu-i lasă, ci îi întăreşte, îi înştiinţează şi îi ajută.

Aşa s-a întâmplat şi cu cele două oşti!

Oastea mitropolitului întemeiată pe falsitate, pe silnicie, pe nedreptate, s-a nimicit înainte de a se nimici făcătorul ei. Dar Oastea Domnului întemeiată pe Isus Cel Răstignit, pe jertfă, pe lacrimi, pe adevăr şi pe iubire, trăieşte şi biruieşte din ce în ce tot mai mare şi mai frumoasă şi astăzi, deşi păstoraşul slăbuţ care era în fruntea ei, s-a înălţat în slavă la Domnul de atâtea zeci de ani.

Mormintele lor trupeşti sunt în acelaşi pământ, dar pe când mormântul tiranului este acoperit de praf şi uitare - mormântul părintelui Iosif, al sfintei victime este acoperit neîncetat de flori şi de lacrimile dragostei sincere şi nemuritoare, mereu proaspete şi calde.

Aşa lucrează Dumnezeu şi aşa face dreptate El.

Slăvit să fie Domnul!