Cel dintâi rod al citirii în Biblie: Ea îl pune pe gânduri pe om

Cel dintâi rod al citirii în Biblie este acesta: ea îl pune pe gânduri pe om. Biblia cuprinde adevărul cel veșnic, iar acest adevăr îl spune Cartea lui Dumnezeu cu atâta tărie, că și cel mai împietrit om rămâne îngândurat când îl citește.

Despre un om se spune că, cumpărându-și o Biblie, a început să citească din ea, serile, în auzul soției sale. Într-o seară, bărbatul, citind din Biblie, se oprește, zicând: „Tu nevastă, dacă e adevărat ceea ce spune aici, atunci e rău de noi!”.

Peste câteva seri, se opri din nou în decursul citirii și, cutremurat, zise: „Tu nevastă, dacă e adevărat ceea ce spune aici, noi suntem pierduți!”.

Și se cufunda omul tot mai îngândurat și tot mai neliniștit în citirea Bibliei. Dar, într-o bună zi, citind Biblia, dădu peste vestea cea bună a iertării noastre prin Sângele Golgotei.

În seara aceea, deschise Biblia cu bucurie, zicând soției sale: „Tu nevastă, dacă e adevărat ce scrie Cartea aceasta - și eu cred că e adevărat, căci e Cartea lui Dumnezeu - apoi eu sunt mântuit!...”. Și citi soției sale vestea cea bună și scumpă a mântuirii noastre prin Sângele Mielului.

Citirea Bibliei îl îngândurează pe om, iar îngândurarea îl duce la neliniște; neliniștea, la căutare, iar căutarea, la aflarea mântuirii.

Citirea Bibliei mai duce și la o altă piatră de hotar pentru viața omului. Citind Biblia, omul ajunge la constatarea și întrebarea: „Viața mea nu se potrivește deloc cu ceea ce spune și cere Cuvântul lui Dumnezeu; ori minte Biblia, ori e o minciună viața mea. Iar [dacă] Biblia nu poate minți, o minciună este viața mea; și eu trebuie să ies din minciuna aceasta!”.

«Oastea Domnului» nr. 46 / 15 nov. 1931, p. 3

Un alt rod al citirii Sf. Scripturi: Domolirea omului, după care se ivesc lacrimile

(...) Am arătat că cel dintâi rod al citirii în Biblie e punerea pe gânduri a omului. Îl pune pe gânduri pe om, pentru că Biblia spune adevărul fără cruțare și fără nici o dibuire în stânga sau în dreapta. Spre pildă: „Cine vrea să fie prieten cu lumea vrăjmaș se face lui Dumnezeu” (Iac 4, 4). Categoric! Ori cu lumea, ori cu Dumnezeu.

Un alt rod al citirii în Biblie este apoi domolirea animalului din noi. Prin poarta deschisă de Adam (și lărgită de noi, prin trăirea în păcat), în ființa noastră a intrat multă otravă. În ființa noastră s-a întărit animalul. Inima ni s-a împietrit.

Cuvântul lui Dumnezeu vine aici ca un ciocan. „Au nu sunt cuvintele Mele... - zice Domnul - ca un ciocan ce sfarmă piatra?” (Ier 23, 29). Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie sfarmă mereu împietrirea omului. Cine citește cu credință și râvnă Noul Testament trece printr-o mare schimbare de domolire a vieții sale spirituale. Pomenesc aici Noul Testament pentru că, în direcția aceasta, Noul Testament lucrează mai cu putere decât Vechiul Testament. În afară de Psaltire. Noul Testament și Psaltirea (din Vechiul Testament) sunt „Biblia lacrimilor”.

Vechiul Testament este plin de arme, de răzbunări și războaie. Dar în Noul Testament răsare o lume nouă. O dezarmare generală. Cad toate armele. Rămâne numai dragostea și se aude vestea cea nouă: „Fericiți sunt cei ce plâng”. În Noul Testament, omul întâlnește pe Unul nespus de iubitor, Care El însuși plânge cu cei ce plâng și le dă mângâiere și mântuire.

Cine citește cu credință și râvnă Noul Testament, zi de zi, [în acela] se înmoaie omul cel împietrit, omul cel lumesc din el, până ce, în sfârșit, cade plângând la picioarele Crucii.

Sunt acestea nu numai lacrimile căinței, ci sunt și lacrimile dragostei și bucuriei pentru o viață nouă. Lacrimile sunt semnul - doar cel mai bun - că se naște omul cel nou. Precum topirea zăpezii și picurul streșinilor vestesc primăvara, așa și aici: lacrimile sunt semn de primăvară sufletească, de renaștere sufletească.

Lacrimile sunt un rod al lucrării Duhului Sfânt. Este acesta un rod binecuvântat, care însă trebuie așteptat cu răbdare și trebuie stăruit pentru el cu dragoste și răbdare. La unii, acest rod se ivește mai curând, la alții mai târziu.

Mai sunt încă multe de spus în legătură cu aceasta. (...)

«Oastea Domnului» nr. 49 / 6 dec. 1931, p. 3

Un alt rod al citirii Bibliei: Isaia, cap. 11, vers. 5-10

(...) Am scris despre roadele binecuvântate pe care le dă citirea în Sf. Scripturi. Citirea Bibliei domolește animalul din noi. Cuvântul lui Dumnezeu sapă mereu și lucrează mereu în inima omului, până ce se ivesc lacrimile. Ce mare bucurie este să vezi acest rod: un suflet plângând sub puterea Cuvântului lui Dumnezeu din Biblie!

Ce mare putere de schimbare și transformare este în Cuvântul lui Dumnezeu!

Eu am urmărit aici la Sibiu viața unui ostaș. Era un om complet lumesc: nervos, suduitor, râdea de adunările Oastei. Iar azi lăcrimează în fiecare adunare. Citind în Sf. Scriptură cu credință și stăruință, s-a schimbat complet. Azi e un altul.

Biblia face minunea cea mare a dezarmării omului nostru cel vechi. Ne dezarmează de ură, de răutate, de zavistie, de iubirea lumii etc. și ne înarmează în dragostea și frățietatea evanghelică.

Se vorbește mereu despre diferite „sisteme de educație” a omului. Dar toate aceste sisteme, dacă nu sunt sărate cu sarea din Biblie, nu valorează nimic. „Civilizația” de azi crește lupi îmbrăcați după „moda” cea mai nouă. Ce deosebire poate fi între tâlharul din codru și cel învățat care fură prin cele cancelarii? Ce deosebire poate fi între animalul cel furios din codru și furiosul din sat sau oraș?

Biblia a profețit Nașterea Mântuitorului ca o înfrățire a oamenilor și popoarelor: „Atunci lupul va paște împreună cu mielul și pardosul se va culca împreună cu iedul, și vițelul și leul, și taurul împreună vor paște, și un prunc mic îi va paște pe ei... și nu-i vor face rău, căci pământul va fi plin de cunoștința Domnului” (Is 11, 5-10).

Aceste animale „îmblânzite” prin Pruncul Iisus ar trebui să fim noi, creștinii și popoarele creștine. Dar, vai, cât de departe suntem de împlinirea acestei proorocii!

Lumea e azi mai plină ca oricând de „animale neîmblânzite”: de ură, răutate și stricăciune.

Proorocia de la Isaia se va împlini numai în măsura în care oamenii își vor apleca inima și capul peste cartea lui Dumnezeu și se vor întâlni în dragostea Celui ce S-a născut pentru ei în peșterea Vifleemului și vor plânge suferințele și Jertfa Celui ce a murit pentru noi, pentru dragostea noastră și penrtu mântuirea noastră.

«Oastea Domnului» nr. 52 / 25 dec. 1931, p. 4