Cel dintâi rod al citirii în Biblie: Ea îl pune pe gânduri pe om

Cel dintâi rod al citirii în Biblie este acesta: ea îl pune pe gânduri pe om. Biblia cuprinde adevărul cel veşnic, iar acest adevăr îl spune Cartea lui Dumnezeu cu atâta tărie, că şi cel mai împietrit om rămâne îngândurat când îl citeşte.

Despre un om se spune că, cumpărându-şi o Biblie, a început să citească din ea, serile, în auzul soţiei sale. Într-o seară, bărbatul, citind din Biblie, se opreşte, zicând: „Tu nevastă, dacă e adevărat ceea ce spune aici, atunci e rău de noi!”.

Peste câteva seri, se opri din nou în decursul citirii şi, cutremurat, zise: „Tu nevastă, dacă e adevărat ceea ce spune aici, noi suntem pierduţi!”.

Şi se cufunda omul tot mai îngândurat şi tot mai neliniştit în citirea Bibliei. Dar, într-o bună zi, citind Biblia, dădu peste vestea cea bună a iertării noastre prin Sângele Golgotei.

În seara aceea, deschise Biblia cu bucurie, zicând soţiei sale: „Tu nevastă, dacă e adevărat ce scrie Cartea aceasta - şi eu cred că e adevărat, căci e Cartea lui Dumnezeu - apoi eu sunt mântuit!...”. Şi citi soţiei sale vestea cea bună şi scumpă a mântuirii noastre prin Sângele Mielului.

Citirea Bibliei îl îngândurează pe om, iar îngândurarea îl duce la nelinişte; neliniştea, la căutare, iar căutarea, la aflarea mântuirii.

Citirea Bibliei mai duce şi la o altă piatră de hotar pentru viaţa omului. Citind Biblia, omul ajunge la constatarea şi întrebarea: „Viaţa mea nu se potriveşte deloc cu ceea ce spune şi cere Cuvântul lui Dumnezeu; ori minte Biblia, ori e o minciună viaţa mea. Iar [dacă] Biblia nu poate minţi, o minciună este viaţa mea; şi eu trebuie să ies din minciuna aceasta!”.

«Oastea Domnului» nr. 46 / 15 nov. 1931, p. 3

Un alt rod al citirii Sf. Scripturi: Domolirea omului, după care se ivesc lacrimile

(...) Am arătat că cel dintâi rod al citirii în Biblie e punerea pe gânduri a omului. Îl pune pe gânduri pe om, pentru că Biblia spune adevărul fără cruţare şi fără nici o dibuire în stânga sau în dreapta. Spre pildă: „Cine vrea să fie prieten cu lumea vrăjmaş se face lui Dumnezeu” (Iac 4, 4). Categoric! Ori cu lumea, ori cu Dumnezeu.

Un alt rod al citirii în Biblie este apoi domolirea animalului din noi. Prin poarta deschisă de Adam (şi lărgită de noi, prin trăirea în păcat), în fiinţa noastră a intrat multă otravă. În fiinţa noastră s-a întărit animalul. Inima ni s-a împietrit.

Cuvântul lui Dumnezeu vine aici ca un ciocan. „Au nu sunt cuvintele Mele... - zice Domnul - ca un ciocan ce sfarmă piatra?” (Ier 23, 29). Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie sfarmă mereu împietrirea omului. Cine citeşte cu credinţă şi râvnă Noul Testament trece printr-o mare schimbare de domolire a vieţii sale spirituale. Pomenesc aici Noul Testament pentru că, în direcţia aceasta, Noul Testament lucrează mai cu putere decât Vechiul Testament. În afară de Psaltire. Noul Testament şi Psaltirea (din Vechiul Testament) sunt „Biblia lacrimilor”.

Vechiul Testament este plin de arme, de răzbunări şi războaie. Dar în Noul Testament răsare o lume nouă. O dezarmare generală. Cad toate armele. Rămâne numai dragostea şi se aude vestea cea nouă: „Fericiţi sunt cei ce plâng”. În Noul Testament, omul întâlneşte pe Unul nespus de iubitor, Care El însuşi plânge cu cei ce plâng şi le dă mângâiere şi mântuire.

Cine citeşte cu credinţă şi râvnă Noul Testament, zi de zi, [în acela] se înmoaie omul cel împietrit, omul cel lumesc din el, până ce, în sfârşit, cade plângând la picioarele Crucii.

Sunt acestea nu numai lacrimile căinţei, ci sunt şi lacrimile dragostei şi bucuriei pentru o viaţă nouă. Lacrimile sunt semnul - doar cel mai bun - că se naşte omul cel nou. Precum topirea zăpezii şi picurul streşinilor vestesc primăvara, aşa şi aici: lacrimile sunt semn de primăvară sufletească, de renaştere sufletească.

Lacrimile sunt un rod al lucrării Duhului Sfânt. Este acesta un rod binecuvântat, care însă trebuie aşteptat cu răbdare şi trebuie stăruit pentru el cu dragoste şi răbdare. La unii, acest rod se iveşte mai curând, la alţii mai târziu.

Mai sunt încă multe de spus în legătură cu aceasta. (...)

«Oastea Domnului» nr. 49 / 6 dec. 1931, p. 3

Un alt rod al citirii Bibliei: Isaia, cap. 11, vers. 5-10

(...) Am scris despre roadele binecuvântate pe care le dă citirea în Sf. Scripturi. Citirea Bibliei domoleşte animalul din noi. Cuvântul lui Dumnezeu sapă mereu şi lucrează mereu în inima omului, până ce se ivesc lacrimile. Ce mare bucurie este să vezi acest rod: un suflet plângând sub puterea Cuvântului lui Dumnezeu din Biblie!

Ce mare putere de schimbare şi transformare este în Cuvântul lui Dumnezeu!

Eu am urmărit aici la Sibiu viaţa unui ostaş. Era un om complet lumesc: nervos, suduitor, râdea de adunările Oastei. Iar azi lăcrimează în fiecare adunare. Citind în Sf. Scriptură cu credinţă şi stăruinţă, s-a schimbat complet. Azi e un altul.

Biblia face minunea cea mare a dezarmării omului nostru cel vechi. Ne dezarmează de ură, de răutate, de zavistie, de iubirea lumii etc. şi ne înarmează în dragostea şi frăţietatea evanghelică.

Se vorbeşte mereu despre diferite „sisteme de educaţie” a omului. Dar toate aceste sisteme, dacă nu sunt sărate cu sarea din Biblie, nu valorează nimic. „Civilizaţia” de azi creşte lupi îmbrăcaţi după „moda” cea mai nouă. Ce deosebire poate fi între tâlharul din codru şi cel învăţat care fură prin cele cancelarii? Ce deosebire poate fi între animalul cel furios din codru şi furiosul din sat sau oraş?

Biblia a profeţit Naşterea Mântuitorului ca o înfrăţire a oamenilor şi popoarelor: „Atunci lupul va paşte împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul, şi viţelul şi leul, şi taurul împreună vor paşte, şi un prunc mic îi va paşte pe ei... şi nu-i vor face rău, căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului” (Is 11, 5-10).

Aceste animale „îmblânzite” prin Pruncul Iisus ar trebui să fim noi, creştinii şi popoarele creştine. Dar, vai, cât de departe suntem de împlinirea acestei proorocii!

Lumea e azi mai plină ca oricând de „animale neîmblânzite”: de ură, răutate şi stricăciune.

Proorocia de la Isaia se va împlini numai în măsura în care oamenii îşi vor apleca inima şi capul peste cartea lui Dumnezeu şi se vor întâlni în dragostea Celui ce S-a născut pentru ei în peşterea Vifleemului şi vor plânge suferinţele şi Jertfa Celui ce a murit pentru noi, pentru dragostea noastră şi penrtu mântuirea noastră.

«Oastea Domnului» nr. 52 / 25 dec. 1931, p. 4