De când n-ai plâns tu oare singur?
Traian Dorz - Cântarea Viitoare
De când n-ai plâns tu oare singur meditând
la viaţa ta pierdută, la feţele uitate
s-au dus, cu anii tineri toţi cei iubiţi pe rând
şi tu stai tot mai singur cu crengi tot mai uscate?
De când n-ai plâns tu oare nici un păcat făcut
cu-atâta uşurinţă şi-atâta nepăsare
şi nu simţi cum pe suflet un munte ţi-a crescut
şi sufletul ţi-l trage în veşnica pierzare?
De când n-ai plâns tu oare stând singur în genunchi
cu conştiinţa goală în faţa Judecăţii
ca aducându-ţi toate tăcerile mănunchi
să-ţi vezi păcatul contra iubirii şi-a dreptăţii?
O, stai acum şi plânge în seara asta grea
când plouă şi când toamna îţi spune de plecare
e poate cea din urmă... şi-n ce-ţi grăieşte ea
e taina-nţelepciunii cea veşnică şi mare.
Ce-ai strâns pân-azi din lume, afară de dureri
şi-afară de minciună şi-afară de-amăgire?
- nici mâine n-o să-ţi fie nimic mai bun ca ieri
ia astăzi altă cale,
- cea înspre mântuire!...