Şi ucenicul acela s-a rezemat pe pieptul lui Isus, şi I-a zis: Doamne, cine este?
Pe binefăcătorii tăi, sau ai altora, e bine să-i cauţi totdeauna. Pentru ca să-i cunoşti şi să le poţi arăta preţuirea şi recunoştinţa ta.
De aceştia să întrebi mereu pe oricine şi oriunde, ca să-i cunoşti şi să-i ştii, să-i afli şi să-i binecuvântezi.
Dar pe răufăcătorii tăi, mai bine să nu-i cunoşti, mai bine să nu-i ştii, mai bine să nu-i afli cine sunt, sau cine au fost.
Mai bine să nu întrebi niciodată cine este acela sau cine a fost care ţi-a pus, sau îţi pune, la cale răul, care te-a dat pe mâna altora ca să-ţi facă rău,
- sau cine a fost acela, care ţi l-a făcut răul.
Dar chiar dacă ai avea în mâna ta împotriva cuiva, toate dovezile că el este răufăcătorul tău, mai bine să le arunci în foc - şi chiar aruncă-le,
pentru ca să nu fii ispitit vreodată, într-o clipă de slăbiciune, să te răzbuni singur - asupra lui, folosindu-te de dovezile răului făcut de el
şi să-ţi pierzi astfel, nu numai răsplata răbdării, ci şi pacea cugetului tău pe totdeauna.
Cred că aşa a făcut totdeauna şi Domnul Isus şi ai Lui.
Domnul Isus nu l-ar fi numit niciodată pe vânzătorul Său, dacă nu L-ar fi întrebat chiar acela care Îi era mai lângă Inima Lui.
Dar chiar şi atunci i-a spus, în chipul cel mai dureros cu putinţă şi aşa de încet, ca să ştie numai el.
Şi tot nu pe un om l-a spus. Ci păcatul nerecunoştinţei omeneşti.
O, de câte ori îl va fi privit Domnul în ochi pe Iuda, când rostea mai dinainte în faţa ucenicilor Săi acele cuvinte care Îl înfiorau până în fundul inimii.
Tulburându-I Duhul. Şi umplându-I Faţa de tristeţe!
Şi cât va fi cercetat Domnul Isus să vadă ca nu cumva în ochii vânzătorului s-a ivit, măcar o urmă de căinţă. Şi de ruşine pentru fapta lui. Ruşine şi căinţă pentru gândul pe care îl purta în inimă - căutând doar prilejul cum să-l înfăptuiască.
Sau o mustrare grea, pentru arginţii pe care chiar îi şi avea acum aci, în buzunar, şi pe care îi pipăia cu tăinuită lăcomie şi dragoste, ca preţ al vânzării lui vinovate!
... Dar ochii vinovaţi ori se ascund, ori se obrăznicesc, atunci când nu mai vor să se aplece.
La început ochii lui Iuda, poate că se vor fi ferit de privirile duios-mustrătoare ale Domnului.
Dar mai târziu, când gândul s-a făcut faptă, ochii lui Iuda s-au făcut acoperitoarea nelegiuirii lui,
cred că au devenit obraznici, duri, sticloşi şi întunecaţi,
înfruntând cu cerbicie şi cu neînduplecare îndrăzneaţă, orice privire a ochilor Domnului.
Arătând astfel că nu se lasă biruiţi de ochii Domnului.
Ci că sunt hotărâţi să lupte cu îndârjire şi cutezanţă vrăjmaşă, contra Duhului lui Isus.
Dar acest fel de relaţii trebuie să mai fi fost între Hristos şi Iuda. Astfel de confruntări şi înfruntări ale privirilor tăcute, numai ale privirilor tăcute, numai ale privirilor lor, în aceste ultime zile pe care le mai petreceau împreună -
şi mai ales în aceste ultime clipe, pe care le petreceau acum în seara aceasta, cu toţi ceilalţi.
Însă privirile lui Iuda Îi vor fi răspuns odată pentru totdeauna că între ei totul s-a rupt.
O, cu ce durere amară trebuie să Se fi resemnat Domnul Isus, în această rupere definitivă de unul dintre cei iubiţi ai Lui pe care El Şi-i alesese să-I fie un prieten şi un colaborator nedespărţit pe vecie. Iar nu ucigaş.
Dar când nici lacrimile,
nici rugăciunea,
nici arătarea celei mai răbdătoare iubiri, nu-l mai pot mişca pe cineva,
atunci nu-i mai rămâne spre inima lui nici o punte.
Atunci petrecerea împreună cu el nu mai poate fi decât o stare de gheaţă, pe care unul şi altul, nu doresc decât s-o sfârşească cât mai repede.
Ce bine ar fi fost pentru amândoi - şi pentru Învăţătorul vândut, ca şi pentru ucenicul vânzător, - să nu se fi cunoscut niciodată!...
Ce bine ar fi fost pentru ochii vânzătorului, care nu mai aveau acum în ei decât ură - dacă nici n-ar fi văzut deloc, niciodată cu ei.
Atunci ochii lui Iuda, n-ar mai fi avut cum face păcatul acesta pe care îl fac acum atât de fioros!
O Marele nostru Dumnezeu, Răbdător atât de îndelung,
mărire veşnică şi slavă Ţie.
Cine oare va putea slăvi îndeajuns bunătatea Ta răbdătoare, faţă de creatura Mâinilor Tale, care îndrăzneşte să Te înfrunte pe Tine atât de îndrăzneţ şi de neruşinat? Ce grozăvie săvârşeşte acela care îndrăzneşte să se ia la luptă cu Tine, Făcătorul şi Binefăcătorul lui!
Te rugăm Doamne, ai nemărginită milă de fiecare ucenic al Tău,
şi nu lăsa niciodată să ajungă robul vreunui gând străin şi pătimaş,
ca să nu ajungă apoi rupt de Tine şi să nu devină el însuşi un vrăjmaş al Tău, ale căruia, toate mădularele lui să-Ţi devină potrivnice.
Căci atunci totul din el va lupta în contra Ta, dar săgeţile cele mai arzătoare Ţi le vor arunca ochii lui...
Ochii aceia care altădată Ţi-au trimis cele mai înlăcrimate priviri iubitoare.
Ci nu ne lăsa Doamne să ne fie altfel ochii decât smeriţi şi curaţi, căci e mai ferice de cel fără ochi, decât cel fără ochi curaţi.
Amin.