Și ucenicul acela s-a rezemat pe pieptul lui Isus, și I-a zis: Doamne, cine este?
Pe binefăcătorii tăi, sau ai altora, e bine să-i cauți totdeauna. Pentru ca să-i cunoști și să le poți arăta prețuirea și recunoștința ta.
De aceștia să întrebi mereu pe oricine și oriunde, ca să-i cunoști și să-i știi, să-i afli și să-i binecuvântezi.
Dar pe răufăcătorii tăi, mai bine să nu-i cunoști, mai bine să nu-i știi, mai bine să nu-i afli cine sunt, sau cine au fost.
Mai bine să nu întrebi niciodată cine este acela sau cine a fost care ți-a pus, sau îți pune, la cale răul, care te-a dat pe mâna altora ca să-ți facă rău,
- sau cine a fost acela, care ți l-a făcut răul.
Dar chiar dacă ai avea în mâna ta împotriva cuiva, toate dovezile că el este răufăcătorul tău, mai bine să le arunci în foc - și chiar aruncă-le,
pentru ca să nu fii ispitit vreodată, într-o clipă de slăbiciune, să te răzbuni singur - asupra lui, folosindu-te de dovezile răului făcut de el
și să-ți pierzi astfel, nu numai răsplata răbdării, ci și pacea cugetului tău pe totdeauna.
Cred că așa a făcut totdeauna și Domnul Isus și ai Lui.
Domnul Isus nu l-ar fi numit niciodată pe vânzătorul Său, dacă nu L-ar fi întrebat chiar acela care Îi era mai lângă Inima Lui.
Dar chiar și atunci i-a spus, în chipul cel mai dureros cu putință și așa de încet, ca să știe numai el.
Și tot nu pe un om l-a spus. Ci păcatul nerecunoștinței omenești.
O, de câte ori îl va fi privit Domnul în ochi pe Iuda, când rostea mai dinainte în fața ucenicilor Săi acele cuvinte care Îl înfiorau până în fundul inimii.
Tulburându-I Duhul. Și umplându-I Fața de tristețe!
Și cât va fi cercetat Domnul Isus să vadă ca nu cumva în ochii vânzătorului s-a ivit, măcar o urmă de căință. Și de rușine pentru fapta lui. Rușine și căință pentru gândul pe care îl purta în inimă - căutând doar prilejul cum să-l înfăptuiască.
Sau o mustrare grea, pentru arginții pe care chiar îi și avea acum aci, în buzunar, și pe care îi pipăia cu tăinuită lăcomie și dragoste, ca preț al vânzării lui vinovate!
... Dar ochii vinovați ori se ascund, ori se obrăznicesc, atunci când nu mai vor să se aplece.
La început ochii lui Iuda, poate că se vor fi ferit de privirile duios-mustrătoare ale Domnului.
Dar mai târziu, când gândul s-a făcut faptă, ochii lui Iuda s-au făcut acoperitoarea nelegiuirii lui,
cred că au devenit obraznici, duri, sticloși și întunecați,
înfruntând cu cerbicie și cu neînduplecare îndrăzneață, orice privire a ochilor Domnului.
Arătând astfel că nu se lasă biruiți de ochii Domnului.
Ci că sunt hotărâți să lupte cu îndârjire și cutezanță vrăjmașă, contra Duhului lui Isus.
Dar acest fel de relații trebuie să mai fi fost între Hristos și Iuda. Astfel de confruntări și înfruntări ale privirilor tăcute, numai ale privirilor tăcute, numai ale privirilor lor, în aceste ultime zile pe care le mai petreceau împreună -
și mai ales în aceste ultime clipe, pe care le petreceau acum în seara aceasta, cu toți ceilalți.
Însă privirile lui Iuda Îi vor fi răspuns odată pentru totdeauna că între ei totul s-a rupt.
O, cu ce durere amară trebuie să Se fi resemnat Domnul Isus, în această rupere definitivă de unul dintre cei iubiți ai Lui pe care El Și-i alesese să-I fie un prieten și un colaborator nedespărțit pe vecie. Iar nu ucigaș.
Dar când nici lacrimile,
nici rugăciunea,
nici arătarea celei mai răbdătoare iubiri, nu-l mai pot mișca pe cineva,
atunci nu-i mai rămâne spre inima lui nici o punte.
Atunci petrecerea împreună cu el nu mai poate fi decât o stare de gheață, pe care unul și altul, nu doresc decât s-o sfârșească cât mai repede.
Ce bine ar fi fost pentru amândoi - și pentru Învățătorul vândut, ca și pentru ucenicul vânzător, - să nu se fi cunoscut niciodată!...
Ce bine ar fi fost pentru ochii vânzătorului, care nu mai aveau acum în ei decât ură - dacă nici n-ar fi văzut deloc, niciodată cu ei.
Atunci ochii lui Iuda, n-ar mai fi avut cum face păcatul acesta pe care îl fac acum atât de fioros!
O Marele nostru Dumnezeu, Răbdător atât de îndelung,
mărire veșnică și slavă Ție.
Cine oare va putea slăvi îndeajuns bunătatea Ta răbdătoare, față de creatura Mâinilor Tale, care îndrăznește să Te înfrunte pe Tine atât de îndrăzneț și de nerușinat? Ce grozăvie săvârșește acela care îndrăznește să se ia la luptă cu Tine, Făcătorul și Binefăcătorul lui!
Te rugăm Doamne, ai nemărginită milă de fiecare ucenic al Tău,
și nu lăsa niciodată să ajungă robul vreunui gând străin și pătimaș,
ca să nu ajungă apoi rupt de Tine și să nu devină el însuși un vrăjmaș al Tău, ale căruia, toate mădularele lui să-Ți devină potrivnice.
Căci atunci totul din el va lupta în contra Ta, dar săgețile cele mai arzătoare Ți le vor arunca ochii lui...
Ochii aceia care altădată Ți-au trimis cele mai înlăcrimate priviri iubitoare.
Ci nu ne lăsa Doamne să ne fie altfel ochii decât smeriți și curați, căci e mai ferice de cel fără ochi, decât cel fără ochi curați.
Amin.