Drumul Evangheliei
Traian Dorz - Și acum să facem
1 - Istoria umblării prin lumea asta a poporului lui Dumnezeu, - fie în întregimea sa, fie în etape şi pe părţi, - se aseamănă cu o călătorie prin locuri când mai grele, când mai uşoare, când mai înalte, când mai joase, când prin lumină, când prin umbră.
2 - Purtând în numele ei Numele Lui, Lucrarea Evanghelică a Oastei Domnului, trebuie să aibă şi ea în lumea aceasta soarta pe care a avut-o Domnul ei... Dacă pe Mine M-au iubit - şi pe voi vă vor iubi - a zis Domnul Isus. Dar dacă vă urăşte lumea, nu vă miraţi, pentru că pe Mine M-a urât întâi (Ioan 15, 18).
3 - Istoria în mare a bisericii vii, ca şi istoria mică a fiecărei părţi vii a bisericii lui Hristos - este ca un drum numai cu tunele. Când mai lungi, când mai scurte, când mai luminoase, când mai întunecate. Abia ieşi din unul şi îndată intri în altul.
4 - Uneori pare că tunelul nu se va mai sfârşi... Că se va prăbuşi peste noi, ca peste poporul Domnului în robia sa din Vechiul Testament.
În momentul când robia părea că s-a sfârşit - au ajuns în faţa Mării Roşii - dar s-au pomenit în spate cu ameninţarea lui Faraon... Ce prăbuşire fără nici o salvare îi ameninţa!
5 - Şi totuşi ce strălucită ieşire dintr-odată s-a produs cu ei chiar atunci din acest tunel înfricoşat!... Ce puternic S-a dovedit atunci Dumnezeul lor, - dar şi ce slabi se dovediseră ei!
În clipa unei aşa mari şi neaşteptate izbăviri, bietul suflet omenesc trece printr-un vârtej de simţăminte care îl ridică dintr-odată ori nespus de sus, ori îl trânteşte nespus de jos.
6 - Ce slabi suntem noi totdeauna - şi ce pradă parcă suntem daţi uneori în mâinile asupritorilor nedrepţi!
Ce exaltare ne cuprinde când ajungem la un cât de scurt loc larg, - dar şi ce descurajare când vine din nou strâmtorarea!
7 - Ştiindu-ne condamnaţi la ura lumii din pricina iubirii Hristosului nostru, - noi ne resemnăm să suferim acuma orice nedreptate şi orice discriminare, pentru că în iubirea lui Hristos noi aflăm o deplină despăgubire pentru toate acestea. Şi în nădejdea credinţei noastre suportăm toată apăsarea necredinţei lor.
8 - Totuşi această nedreptate care se face împotriva noastră - ne îndurerează uneori prea adânc şi nu putem să nu suspinăm îndureraţi: Până când Doamne? (Psalm 13, 1-4).
Însă îndată ce tunelul se sfârşeşte - pe lângă bucuria care ne aduce izbăvirea, ne ruşinăm şi de puţina noastră răbdare şi deznădejde din clipa cea grea.
De ce n-am avut mai multă credinţă?... De ce n-am fost convinşi că Dumnezeu nu ne poate lăsa să fim nimiciţi acolo?
9 - Ce nedrept şi ce sălbatic a fost totdeauna asupritorul poporului sfânt. Acest asupritor este totdeauna un tiran crud, fie că este un individ, fie că este o gloată, o hoardă, o haită, un popor, un sistem, o doctrină, - oricum s-ar numi.
10 - Lumea a urât şi va urî totdeauna pe copiii lui Dumnezeu în măsura în care Îl va urî pe Tatăl lor şi pe Domnul lor Hristos. În vremile când în fruntea gloatelor este un om înţelept şi mai moral, ura lumii scade. Îndată însă ce vine pe tron o fiară, o făptură fără înţelepciune şi fără morală, ura înnăscută capătă iarăşi putere şi sălbăticia aţâţată se năpusteşte din nou.
11 - Vrăjmaşul diavol urăşte cu toată puterea sa pe Dumnezeu şi tot ce este al lui Hristos. În dezlănţuirea acestei uri el nu cruţă nici un mijloc blestemat.
Când nu poate fi crud şi dur, - el se preface blând, se linguşeşte prietenos, se milogeşte slugarnic, zâmbeşte, lăcrimează şi chiar este în stare să sărute, numai ca să ajungă în final să ucidă.
12 - Satana nu vrea să ne ştie decât ori robi ai săi, ori morţi. Şi el face totul ca dacă nu ne poate duce mai grabnic direct la moarte, să ne ducă măcar întâi la robie, apoi la nimicire. Întâi să ne zdrobească sufletul, - apoi şi trupul.
13 - În acest drum de lupte şi prăbuşiri - sunt totuşi şi momente mari şi decisive, fie prin jertfele lor, fie prin dezmeticirile pe care le produc.
Strămoşii noştri după orice înfrângeri trăgeau învăţământ şi luau hotărâri.
14 - Învăţămintele şi hotărârile îi înţelepţeau - şi rândul viitor în loc de înfrângere aveau biruinţă.
Cine are o înfrângere dar nu trage o învăţătură şi o hotărâre, acela este pierdut. Vrăjmaşul cu care luptăm noi nu vrea să ştim nici de milă, nici de îndurare, nici de dreptate - ci numai de călcâiul lui zdrobitor.
15 - Ori de câte ori te vei lăsa amăgit că potrivnicul lui Dumnezeu s-a lăsat convins de argumentele tale împăciuitoare şi cinstite, - te vei pomeni înşelat, pentru că el este un mincinos.
Minciuna este o armă a lui, un mijloc prin care te adoarme, apoi te dezarmează, apoi te robeşte şi te ucide.
16 - S-a mai spus adevărul acesta: Când cineva te înşală odată este vinovat el. Când te înşală a doua oară, sunteţi vinovaţi amândoi. Când te înşală a treia oară, - eşti vinovat numai tu, fiindcă aveai două experienţe, dar n-ai tras nici o învăţătură - şi n-ai luat nici o hotărâre.
Dar când te înşală a zecea şi a suta oară? Ce meriţi atunci?
17 - Totdeauna sunt trei ispitiri, adică ispititorul lucrează cu aceste trei feluri: ispitele trupeşti, ispitele sufleteşti şi ispitele duhovniceşti, după cele trei părţi ale fiinţei noastre: trupul, sufletul şi duhul (1 Tes. 5, 23).
Cu poftele lumeşti, cu întâietăţile mândriei, cu alunecările din credinţă.
Dar noi nu tragem învăţăminte... - şi suntem mereu biruiţi.
18 - Vine totuşi şi în viaţa noastră odată marele moment al trezirii, al revelaţiei, al învăţământului.
Dacă vine la timp şi dacă luăm hotărârea bună, mai putem salva ceva.
Dacă vine numai prea târziu, atunci nu mai putem salva nimic, nici pe noi înşine.
19 - Până omul este nu frunte, ci coadă, atunci are şi răspunderi mai puţine. Şi dezvinovăţiri mai multe. Dar când este frunte nu coadă, atunci are răspunderile cele mai multe şi dezvinovăţirile cele mai puţine.
20 - Când lemnul cel subţire arde
mai se-ncălzeşte şi cel gros
când cel curat e plin de râvnă
mai mişcă şi cel păcătos.