După ce au prânzit, Isus a zis lui Simon Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? Da, Doamne, I-a răspuns Petru, ştii că Te iubesc. Isus i-a zis: Paşte mieluşeii Mei.
Isus, Domnul nostru Bun, ne dă fiecăruia din noi ocazia să rezolvăm la timp, în chip desăvârşit şi frumos, - toate problemele noastre de viaţă şi de conştiinţă.
Domnul ştie că noi avem momente de slăbiciune când putem greşi, când putem cădea. Ne şi înştiinţează, din vreme, să ne pregătim pentru astfel de momente, prin rugăciune şi prin veghere, ca atunci când ispita va veni - să nu cădem în ea.
S-a spus despre acestea în destule rânduri până acum.
Dar pentru cei care, în cernerea ispititorului, au căzut fiindcă uitaseră vegherea şi rugăciunea, - Domnul nu întârzie să aducă momentul şi prilejul ridicării lor, a reabilitării lor.
Cum însă un astfel de moment este foarte greu şi un astfel de prilej este foarte delicat, Domnul Isus are grijă să facă în aşa fel ca alesul Său să poată trece peste acest greu necesar cât mai uşor.
O, ce delicată este iubirea Domnului Isus faţă de ai Săi, chiar şi în căderile lor!
El face ca sufletul zdrobit de ruşinea şi regretul căderii, să se refacă iarăşi, să se ridice iarăşi, şi să-şi reia locul iarăşi - dar nu cerându-i un preţ umilitor. Nici punându-l într-o lumină jignitoare în faţa altora, şi făcându-i această reabilitare ca şi cum i-ar face o rugăminte şi o distracţie.
Între inimile care se iubesc şi se înţeleg adânc, comunicarea gândurilor se face în alt fel decât în mod obişnuit.
Cei între care există o dragoste şi o părtăşie adâncă, au un fel unic, un fel tainic, un fel aparte al lor, de a se înţelege între ei.
Pentru ei o privire a ochilor, pe care n-a observat-o nimeni, poate să spună mai mult decât zeci de cuvinte.
Anumite cuvinte, care pentru oricine le aude, au un înţeles, pentru ei au un cu totul altul. Faptele ori gesturile, tot aşa.
De aceea trebuie să ai o adâncă părtăşie cu Isus, ca să poţi înţelege limpede cuvintele Sale. Fără această adâncă părtăşie de dragoste şi soartă cu Hristos, toate cuvintele sau aluziile Lui, îţi vor rămâne închise, străine, neînţelese în adevărul lor.
Din pricina aceasta, oamenii fără părtăşia iubirii şi a trăirii cu Hristos, auzindu-I cuvintele şi văzându-I faptele, le-au înţeles felurit şi le-au speculat, fiecare după inima sa, după interesele sale - şi nu după ale lui Hristos. Rătăcindu-se pe ei şi pe alţii. Din aceste greşite interpretări, au ieşit şi ies toate dezbinările.
Locul şi timpul mesei acesteia fuseseră alese anume de către Domnul Isus, poate numai ca să-i dea apostolului Său Petru, prilejul ridicării sale.
Domnul Isus ştia în ce chinuri şi în ce ruşine se zbuciuma necurmat sufletul lui Petru, după tot ce se petrecuse în curtea marelui preot, la focul cu aprozii şi cu slugile aceluia.
Domnul ştia bine cât de mult doreşte Petru o explicaţie între patru ochi cu El. Domnul ştia bine cu ce lacrimi amare şi cu ce cuvinte fierbinţi, doreşte Petru să-şi refacă părtăşia cu El, părtăşia lui aşa de scumpă înainte, dar atât de brutal zdrobită acum de nefericitul gest al lepădării sale.
Pentru o inimă care a iubit atât de mult pe Domnul cum Îl iubise Petru, o astfel de faptă trebuie să fi fost clipă de clipă o povară şi-o ruşine, atât de cumplită, încât nu se putea nici bănui, nici suporta.
Dar reabilitarea oamenilor superiori trebuie să se facă în mod superior. Ranele delicate, trebuiesc tratate delicat. Şi prieteniile unice, trebuiesc cultivate unic.
Însă şi un anumit timp de frământări uşoare, trebuie lăsat sufletului care a căzut. Nu trebuie să fie iertat şi uitat prea repede un astfel de păcat.
Despre lepădarea lui Petru ştiuse la început Ioan, singurul care fusese martor ocular la acest dureros act.
Şi este sigur că nu Ioan a dezvelit întâi şi altora acest fapt, ci însuşi Petru, dorind să se umilească până la dispreţ în faţa celorlalţi, - el le va fi spus, cu ruşine şi cu amar, despre prăbuşirea sa, tocmai acolo şi tocmai atunci, unde el trebuia să arate o atitudine demnă de Hristos, după cum se şi legase că va face. Căci şi mărturisirea sinceră şi întreagă, este o condiţie pentru uşurarea sufletului şi pentru iertarea căderii.
Pentru cine se judecă singur, Hristos nu mai are nici o judecată.
Păcatele pe care ni le condamnăm noi înşine, nu vor mai fi condamnate niciodată.
Şi pentru pedeapsa dreaptă pe care ne-o dăm noi înşine pentru căderile noastre, nu va mai veni alta (1 Cor. 11, 31; 1 Ioan 1, 9).
Domnul Isus îl întreabă acum de trei ori pe Petru şi îi dă trei însărcinări, nu pentru a-l ridica mai presus de ceilalţi, ci pentru a-l ridica până la ei.
Prin lepădarea de trei ori, el coborâse cu trei trepte mai jos decât ceilalţi care nu se lepădaseră aşa.
Prin ridicarea lui de trei ori, Domnul îl făcea să urce din nou, aceste trei trepte, spre a ajunge la fel cu fraţii săi, care nu coborâseră treptele acestor trei lepădări grele ale lui Petru.
Dar Domnul Isus Cel Dulce şi Scump, face acest lucru pentru apostolul Său ales, în aşa fel încât, cei care nu ştiuseră de cele trei lepădări ale fratelui lor, ar fi putut gândi că acestea erau altceva. Petru însă ştia bine ce înseamnă cuvintele acestea. Şi nu numai că nu şi-a făcut din ele o pricină de întâietate, ci şi-a făcut din împlinirea lor o datorie de conştiinţă.
Dar, după cum Domnul Isus a făcut acest lucru faţă de sfântul Petru după ce mai întâi prânziseră împreună, - să nu întristăm nici noi pe nimeni când este flămând.
Să-i dăm mai întâi de mâncare celui cu care va trebui să avem o explicaţie întristătoare. Căci omul după o astfel de explicaţie, adeseori nu mai poate mânca nimic, de îndurerare.
Să prânzim mai întâi cu cei pe care va trebui să-i mustrăm pentru ceva. Dragostea pe care le-am arătat-o înainte îi va face să primească mai uşor şi mai liniştiţi ceea ce vrem să le spunem.
Şi când vrem să refacem o prietenie, să o pregătim cu o laudă iubitoare şi simţită.
Sufletul mare, merită o iubire mare. O iubire mare, cere mai presus de orice o gingăşie atentă şi o căldură dulce.
Preadulcele şi Scumpul nostru Mântuitor, slavă şi iubire veşnică Ţie. Pe drept eşti iubit, Tu Cel atât de gingaş în tot ce faci şi spui pentru cei preaiubiţi ai Tăi, şi despre ei, mai ales faţă de cei dintâi, care ţi-au făcut o mie de bucurii - când Ţi-au făcut şi o singură întristare. Care au avut o mie de biruinţe, când au avut şi ei o singură înfrângere.
Îţi mulţumim cu lacrimi de recunoştinţă pentru felul tainic şi gingaş cu care ai ştiut să ne reabilitezi şi pe noi, cei de atâtea ori căzuţi.
Tu ai făcut aceasta ca şi cum ar fi fost o laudă nu o milă pentru starea noastră.
Fii binecuvântat până în veci, de tot ce ai făcut pentru noi. Tu ne-ai acoperit o rană cu o podoabă. Şi o înfrângere cu un braţ de flori.
Slavă veşnică Ţie.
Amin.