După ce au prânzit, Isus a zis lui Simon Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia? Da, Doamne, I-a răspuns Petru, știi că Te iubesc. Isus i-a zis: Paște mielușeii Mei.
Isus, Domnul nostru Bun, ne dă fiecăruia din noi ocazia să rezolvăm la timp, în chip desăvârșit și frumos, - toate problemele noastre de viață și de conștiință.
Domnul știe că noi avem momente de slăbiciune când putem greși, când putem cădea. Ne și înștiințează, din vreme, să ne pregătim pentru astfel de momente, prin rugăciune și prin veghere, ca atunci când ispita va veni - să nu cădem în ea.
S-a spus despre acestea în destule rânduri până acum.
Dar pentru cei care, în cernerea ispititorului, au căzut fiindcă uitaseră vegherea și rugăciunea, - Domnul nu întârzie să aducă momentul și prilejul ridicării lor, a reabilitării lor.
Cum însă un astfel de moment este foarte greu și un astfel de prilej este foarte delicat, Domnul Isus are grijă să facă în așa fel ca alesul Său să poată trece peste acest greu necesar cât mai ușor.
O, ce delicată este iubirea Domnului Isus față de ai Săi, chiar și în căderile lor!
El face ca sufletul zdrobit de rușinea și regretul căderii, să se refacă iarăși, să se ridice iarăși, și să-și reia locul iarăși - dar nu cerându-i un preț umilitor. Nici punându-l într-o lumină jignitoare în fața altora, și făcându-i această reabilitare ca și cum i-ar face o rugăminte și o distracție.
Între inimile care se iubesc și se înțeleg adânc, comunicarea gândurilor se face în alt fel decât în mod obișnuit.
Cei între care există o dragoste și o părtășie adâncă, au un fel unic, un fel tainic, un fel aparte al lor, de a se înțelege între ei.
Pentru ei o privire a ochilor, pe care n-a observat-o nimeni, poate să spună mai mult decât zeci de cuvinte.
Anumite cuvinte, care pentru oricine le aude, au un înțeles, pentru ei au un cu totul altul. Faptele ori gesturile, tot așa.
De aceea trebuie să ai o adâncă părtășie cu Isus, ca să poți înțelege limpede cuvintele Sale. Fără această adâncă părtășie de dragoste și soartă cu Hristos, toate cuvintele sau aluziile Lui, îți vor rămâne închise, străine, neînțelese în adevărul lor.
Din pricina aceasta, oamenii fără părtășia iubirii și a trăirii cu Hristos, auzindu-I cuvintele și văzându-I faptele, le-au înțeles felurit și le-au speculat, fiecare după inima sa, după interesele sale - și nu după ale lui Hristos. Rătăcindu-se pe ei și pe alții. Din aceste greșite interpretări, au ieșit și ies toate dezbinările.
Locul și timpul mesei acesteia fuseseră alese anume de către Domnul Isus, poate numai ca să-i dea apostolului Său Petru, prilejul ridicării sale.
Domnul Isus știa în ce chinuri și în ce rușine se zbuciuma necurmat sufletul lui Petru, după tot ce se petrecuse în curtea marelui preot, la focul cu aprozii și cu slugile aceluia.
Domnul știa bine cât de mult dorește Petru o explicație între patru ochi cu El. Domnul știa bine cu ce lacrimi amare și cu ce cuvinte fierbinți, dorește Petru să-și refacă părtășia cu El, părtășia lui așa de scumpă înainte, dar atât de brutal zdrobită acum de nefericitul gest al lepădării sale.
Pentru o inimă care a iubit atât de mult pe Domnul cum Îl iubise Petru, o astfel de faptă trebuie să fi fost clipă de clipă o povară și-o rușine, atât de cumplită, încât nu se putea nici bănui, nici suporta.
Dar reabilitarea oamenilor superiori trebuie să se facă în mod superior. Ranele delicate, trebuiesc tratate delicat. Și prieteniile unice, trebuiesc cultivate unic.
Însă și un anumit timp de frământări ușoare, trebuie lăsat sufletului care a căzut. Nu trebuie să fie iertat și uitat prea repede un astfel de păcat.
Despre lepădarea lui Petru știuse la început Ioan, singurul care fusese martor ocular la acest dureros act.
Și este sigur că nu Ioan a dezvelit întâi și altora acest fapt, ci însuși Petru, dorind să se umilească până la dispreț în fața celorlalți, - el le va fi spus, cu rușine și cu amar, despre prăbușirea sa, tocmai acolo și tocmai atunci, unde el trebuia să arate o atitudine demnă de Hristos, după cum se și legase că va face. Căci și mărturisirea sinceră și întreagă, este o condiție pentru ușurarea sufletului și pentru iertarea căderii.
Pentru cine se judecă singur, Hristos nu mai are nici o judecată.
Păcatele pe care ni le condamnăm noi înșine, nu vor mai fi condamnate niciodată.
Și pentru pedeapsa dreaptă pe care ne-o dăm noi înșine pentru căderile noastre, nu va mai veni alta (1 Cor. 11, 31; 1 Ioan 1, 9).
Domnul Isus îl întreabă acum de trei ori pe Petru și îi dă trei însărcinări, nu pentru a-l ridica mai presus de ceilalți, ci pentru a-l ridica până la ei.
Prin lepădarea de trei ori, el coborâse cu trei trepte mai jos decât ceilalți care nu se lepădaseră așa.
Prin ridicarea lui de trei ori, Domnul îl făcea să urce din nou, aceste trei trepte, spre a ajunge la fel cu frații săi, care nu coborâseră treptele acestor trei lepădări grele ale lui Petru.
Dar Domnul Isus Cel Dulce și Scump, face acest lucru pentru apostolul Său ales, în așa fel încât, cei care nu știuseră de cele trei lepădări ale fratelui lor, ar fi putut gândi că acestea erau altceva. Petru însă știa bine ce înseamnă cuvintele acestea. Și nu numai că nu și-a făcut din ele o pricină de întâietate, ci și-a făcut din împlinirea lor o datorie de conștiință.
Dar, după cum Domnul Isus a făcut acest lucru față de sfântul Petru după ce mai întâi prânziseră împreună, - să nu întristăm nici noi pe nimeni când este flămând.
Să-i dăm mai întâi de mâncare celui cu care va trebui să avem o explicație întristătoare. Căci omul după o astfel de explicație, adeseori nu mai poate mânca nimic, de îndurerare.
Să prânzim mai întâi cu cei pe care va trebui să-i mustrăm pentru ceva. Dragostea pe care le-am arătat-o înainte îi va face să primească mai ușor și mai liniștiți ceea ce vrem să le spunem.
Și când vrem să refacem o prietenie, să o pregătim cu o laudă iubitoare și simțită.
Sufletul mare, merită o iubire mare. O iubire mare, cere mai presus de orice o gingășie atentă și o căldură dulce.
Preadulcele și Scumpul nostru Mântuitor, slavă și iubire veșnică Ție. Pe drept ești iubit, Tu Cel atât de gingaș în tot ce faci și spui pentru cei preaiubiți ai Tăi, și despre ei, mai ales față de cei dintâi, care ți-au făcut o mie de bucurii - când Ți-au făcut și o singură întristare. Care au avut o mie de biruințe, când au avut și ei o singură înfrângere.
Îți mulțumim cu lacrimi de recunoștință pentru felul tainic și gingaș cu care ai știut să ne reabilitezi și pe noi, cei de atâtea ori căzuți.
Tu ai făcut aceasta ca și cum ar fi fost o laudă nu o milă pentru starea noastră.
Fii binecuvântat până în veci, de tot ce ai făcut pentru noi. Tu ne-ai acoperit o rană cu o podoabă. Și o înfrângere cu un braț de flori.
Slavă veșnică Ție.
Amin.