Evanghelia de duminică: ce voieşti să-ţi fac? Doamne, să văd. (1)

Pe când Se apropia Isus de Ierihon, un orb şedea lângă drum şi cerşea. Când a auzit norodul trecând, a întrebat ce este. I-au spus: Trece Isus din Nazaret. Şi el a strigat: Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine! Cei ce mergeau înainte, îl certau să tacă, dar el ţipa şi mai tare: Fiul lui David, ai milă de mine! Isus S-a oprit, şi a poruncit să-l aducă la El, şi, după ce s-a apropiat, l-a întrebat: Ce vrei să-ţi fac? Doamne, a răspuns el, să-mi capăt vederea. Şi Isus i-a zis: Capătă-ţi vederea. Credinţa ta te-a mântuit. Numaidecât, orbul şi-a căpătat vederea, şi a mers după Isus, slăvind pe Dumnezeu. Tot norodul, când a văzut cele întâmplate, a dat laudă lui Dumnezeu (Luca 18, 35-43).

Evanghelia de duminică istoriseşte tămăduirea unui orb ce şedea lângă cale cerşind. Astfel de orbi care cerşesc pe la poduri sau pe lângă drumuri sunt şi azi, - şi datori suntem cu toţii să-i miluim. Dar în afară de aceştia, mai sunt şi altfel de orbi: sunt cei orbi cu sufletul. Orbia cea sufletească o fac patimile şi păcatele cele grele. Spre pildă, doi oameni cuprinşi de focul mâniei, nu sunt altceva decât doi orbi care nu mai văd şi nu mai judecă nimic. Desfrânatul de asemeni este un orb ce nu mai vede nimic curat şi sfânt, ci merge orbeşte înainte pe calea poftelor spurcate ce-i omoară rând pe rând sănătatea, viaţa şi sufletul.

O şi mai cumplită orbie sufletească face beţia. Beatul şi beţivul este un orb ce şi-a pierdut cu totul vederea sufletească. Despre aceşti fel de orbi zicea psalmistul că ochi au şi nu văd... Aţi văzut cum pe cei orbi, alţii îi duc de mână, sau de bâtă, unde ei nici nu ştiu. Întocmai aşa îi poartă patimile şi păcatele pe oamenii cei stăpâniţi de ele.

Să luăm aminte! Orbia sufletească este cea mai cumplită boală şi nici un alt doctor nu poate tămădui această boală, decât Doctorul care l-a tămăduit pe orbul din Evanghelie: Isus Hristos. Orbul din Evanghelie s-a tămăduit prin credinţa lui cea tare, prin încrederea lui în puterea lui Isus şi prin dorinţa lui cea vie care suspina zicând: Doamne, să văd! Aşa şi noi să cădem înaintea lui Hristos cu credinţă, adică cu încredere în Jertfa Lui cea sfântă şi mântuitoare; şi cu dorinţă vie de a ne tămădui. O credinţă ce te lasă tot orb şi tot în păcate, este o credinţă fără Hristos şi fără putere.

Despre ap. Pavel ne spun Scripturile că în drumul spre Damasc (când era Saul şi mergea să prigonească pe Hristos) i-a ieşit în cale o lumină care l-a orbit pe o clipă şi apoi i-a dat altă vedere şi alte purtări. Din Saul l-a făcut Pavel şi din prigonitor, apostol. A fost aceasta o orbire după care a văzut şi a făcut şi pe alţii să vadă - zice sf. Ioan Gură de Aur. Aşa trebuie, iubite cititorule, să ieşi şi tu din orbia şi robia patimilor şi păcatelor. Eu sunt lumina lumii, - zicea Isus - şi cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8, 12). Credinţa şi lumina lui Hristos trebuie să-ţi dea şi ţie alţi ochi şi altă vedere, alte picioare şi altă umblare, altă gură şi alte vorbe, altă inimă şi alte simţiri. O credinţă ce nu te scoate şi pe tine din orbia şi robia patimilor; o credinţă ce nu te întoarce şi pe tine din drumul Damascului păcatelor, este o credinţă fără Isus şi fără nici o putere de mântuire sufletească.

Iosif Trifa.