Tomo, i-a zis Isus, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.
Iată încununarea celor nouă fericiri!
Iată cea de-a zecea fericire: Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.
Fericirea aceasta este poate cea mai mare decât toate cele nouă, pentru că ea este şi în toate celelalte de mai naintea ei. Fără ea nu pot fi nici celelalte.
Puterea de a crede este în adâncul fiecăruia din noi, după cum puterea de a încolţi este în fiecare sămânţă.
Dumnezeu aduce un timp prielnic pentru voinţa noastră de a crede, după cum aduce o primăvară pentru încolţirea fiecărei seminţe care vrea să rodească.
Trebuie numai ca atunci când vine timpul, inima să vrea, voinţa să lupte, credinţa să se nască - şi omul să se schimbe.
După cum visul ne aduce imaginile ascunse, din adâncul fiinţei noastre spre suprafaţa ei, tot aşa trezirea ni le coboară iarăşi acolo.
După cum noaptea ne descoperă fereastra Universului iar ziua ni-l acoperă cu perdeaua ei de lumină,
- tot aşa Puterea Cerească ne face să privim prin credinţă la lucrurile care acum nu se văd, dar care prin ea le ştim că sunt.
Fără vise, n-am şti lumea tainică şi frumoasă a subconştientului din noi.
Fără noapte, n-am şti de lumina tainică şi minunată a Universului din jurul nostru.
Fără credinţă, n-am şti de lumea tainică şi strălucită a fericirii lui Dumnezeu.
Pentru că M-ai văzut, ai crezut - i s-a zis lui Toma.
Prin încredinţarea lucrurilor care se văd, ajungem la credinţa celor care nu se văd.
Dumnezeu ne-a lăsat toate simţurile fireşti tocmai ca prin ele să le descoperim pe cele duhovniceşti.
Ne-a lăsat umbra acestora ce se văd sau se percep cu aceste simţuri, pentru ca privind-o să ajungem la încredinţarea realităţii celor care se pot vedea numai cu celelalte.
Dacă există o umbră, trebuie să existe şi un corp. Căci s-a spus că acestea sunt umbra celor viitoare.
Dacă există un vis, trebuie să existe şi o realitate.
Dacă există o viaţă trecătoare, trebuie să existe şi o viaţă care nu mai trece.
Dacă există o imagine trebuie să existe şi un obiect.
Oricât de puţin ar gândi cineva, nu se poate să nu ajungă de la lucrurile care se văd, şi la cele ce nu se văd.
Columb a văzut valurile călătorind şi şi-a zis: nu se poate să nu fie dincolo, undeva, un ţărm.
A văzut păsările călătorind şi a zis: nu se poate să nu fie dincolo o nouă lume.
Şi pornind pe urma lor, a ajuns să o vadă şi să o moştenească.
Soarele cel văzut de trup, este umbra lui Hristos, a Soarelui Cel văzut numai de suflet.
Viaţa trecătoare trăită acum cu bucuria puţină a credinţei este doar umbra vieţii viitoare, trăită în plinătatea acestei bucurii eterne.
Dar mai întâi vine spre noi umbra. Apoi vine şi cel care o face. Când vedem călătoria vieţii prin lumea asta ca a valurilor, sau trecerea oamenilor ca a păsărilor, cum să nu credem şi noi ca şi Columb, că Dincolo de valuri este un Ţărm, Dincolo de zboruri este o Ţară.
Meditând asupra acestei a zecea fericire nu putem să nu mai gândim iarăşi la cele ce le-am spus cu câtva timp mai nainte.
Fericiţi cei ce n-au văzut, dar au crezut.
Şi dacă noi adesea credem, numai pentru că vedem,
- este, desigur, şi acesta un merit. Fiindcă atât de mulţi nu cred oricâte văd.
Dar, atunci cât de mare merit au cei ce cred fără să vadă?
Şi dacă noi suntem atât de fericiţi când ajungem la credinţa noastră puţină, cât de fericiţi trebuie să fie aceştia, prin credinţa lor multă?
Iată de ce este scrisă profeţia: Toate neamurile mă vor numi fericită. Se poate că aceasta este o profeţie încă neîmplinită deplin. Dar Fiinţa Sfântă care S-a bucurat cea dintâi de făgăduinţa acestei fericiri cred că a fost Sfânta Fecioară Maria, Mama Marii Credinţe neclintite.
Astfel fericirea cea mai din urmă devine fericirea cea mai dinainte. Cum, în acest unic caz, Fiul era mai dinainte decât Mama Sa.
Singură credinţa aceasta, te poate face fericit.
Când credinţa ta depinde de lucrurile văzute, atunci ea creşte şi descreşte în funcţie de ele.
Slăbeşte sau se întăreşte tot aşa, din când în când,
biruie sau este biruită, după împrejurări,
înverzeşte sau se usucă, după caz,
- după cum sunt şi cele ce se văd!
Un astfel de credincios mulţumeşte lui Dumnezeu când îi este cămara plină, dar cârteşte când e goală.
Laudă pe Dumnezeu când îi merge bine, dar e gata să murmure sau chiar să hulească când nu-i merge cum vrea el.
Merge bucuros unde se cântă, dar fuge degrabă de unde se sufere.
Îmi aduc aminte de unul din aceştia care spunea adesea:
- O, ce frumoasă a fost adunarea cutare, pentru că surorile au pus o masă atât de îmbelşugată!
Când se scula de la masa aceasta zicea: Ce bine poţi să-L lauzi pe Domnul când eşti sătul!
Bineînţeles că nu s-a ales nimic de el, cum nu s-a ales nici de toţi cei care erau aşa. Sau vor mai fi aşa ca el.
Aceştia când n-au mai fost mese, nu s-au mai dus la adunări.
Când n-au mai fost sătui, n-au mai lăudat pe Dumnezeu. Şi când n-au fost cele ce se văd, s-au lepădat de cele ce nu se văd.
- Dar ferice de voi, suflete de fecioare curate, ale credinţei pătrunzătoare, smerite şi statornice în orice vreme şi în orice stare. Ferice de voi a căror credinţă nu depinde de cele ce se văd.
Ferice de voi care nici n-aveţi nevoie de cele ce se pot vedea.
Ferice de voi a căror dragoste faţă de Hristos rămâne mare şi neschimbată, oricâte încercări ar izbi în stânca ei.
Ferice de voi a căror credinţă rămâne puternică chiar când vi se iau toate cele ce se văd.
Voi aveţi fericirea cea mai dintâi... şi cea mai din urmă,
fericirea tuturor celorlalte fericiri,
fericirea lui Dumnezeu cea vie, adevărată şi veşnică. Rămâneţi la ea, ca s-o moşteniţi etern şi etern.
Mărire Învierii Tale Isuse Doamne, mărire Ţie.
Te rugăm dăruieşte-ne şi nouă acea adevărată şi veşnică fericire care le cuprinde pe toate şi care nu depinde de nimic din cele ce se văd. Ci numai de Tine, Doamne Isuse.
Ea depinde numai de Moartea Ta pentru păcatele noastre,
şi de Învierea Ta pentru mântuirea noastră.
Mărire veşnică Ţie Isuse Doamne.
Mărire Învierii Tale, prin care trăieşte această credinţă şi prin care moşteneşte ea Veşnicia Ta.
Amin.