Tomo, i-a zis Isus, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut.
Iată încununarea celor nouă fericiri!
Iată cea de-a zecea fericire: Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut.
Fericirea aceasta este poate cea mai mare decât toate cele nouă, pentru că ea este și în toate celelalte de mai naintea ei. Fără ea nu pot fi nici celelalte.
Puterea de a crede este în adâncul fiecăruia din noi, după cum puterea de a încolți este în fiecare sămânță.
Dumnezeu aduce un timp prielnic pentru voința noastră de a crede, după cum aduce o primăvară pentru încolțirea fiecărei semințe care vrea să rodească.
Trebuie numai ca atunci când vine timpul, inima să vrea, voința să lupte, credința să se nască - și omul să se schimbe.
După cum visul ne aduce imaginile ascunse, din adâncul ființei noastre spre suprafața ei, tot așa trezirea ni le coboară iarăși acolo.
După cum noaptea ne descoperă fereastra Universului iar ziua ni-l acoperă cu perdeaua ei de lumină,
- tot așa Puterea Cerească ne face să privim prin credință la lucrurile care acum nu se văd, dar care prin ea le știm că sunt.
Fără vise, n-am ști lumea tainică și frumoasă a subconștientului din noi.
Fără noapte, n-am ști de lumina tainică și minunată a Universului din jurul nostru.
Fără credință, n-am ști de lumea tainică și strălucită a fericirii lui Dumnezeu.
Pentru că M-ai văzut, ai crezut - i s-a zis lui Toma.
Prin încredințarea lucrurilor care se văd, ajungem la credința celor care nu se văd.
Dumnezeu ne-a lăsat toate simțurile firești tocmai ca prin ele să le descoperim pe cele duhovnicești.
Ne-a lăsat umbra acestora ce se văd sau se percep cu aceste simțuri, pentru ca privind-o să ajungem la încredințarea realității celor care se pot vedea numai cu celelalte.
Dacă există o umbră, trebuie să existe și un corp. Căci s-a spus că acestea sunt umbra celor viitoare.
Dacă există un vis, trebuie să existe și o realitate.
Dacă există o viață trecătoare, trebuie să existe și o viață care nu mai trece.
Dacă există o imagine trebuie să existe și un obiect.
Oricât de puțin ar gândi cineva, nu se poate să nu ajungă de la lucrurile care se văd, și la cele ce nu se văd.
Columb a văzut valurile călătorind și și-a zis: nu se poate să nu fie dincolo, undeva, un țărm.
A văzut păsările călătorind și a zis: nu se poate să nu fie dincolo o nouă lume.
Și pornind pe urma lor, a ajuns să o vadă și să o moștenească.
Soarele cel văzut de trup, este umbra lui Hristos, a Soarelui Cel văzut numai de suflet.
Viața trecătoare trăită acum cu bucuria puțină a credinței este doar umbra vieții viitoare, trăită în plinătatea acestei bucurii eterne.
Dar mai întâi vine spre noi umbra. Apoi vine și cel care o face. Când vedem călătoria vieții prin lumea asta ca a valurilor, sau trecerea oamenilor ca a păsărilor, cum să nu credem și noi ca și Columb, că Dincolo de valuri este un Țărm, Dincolo de zboruri este o Țară.
Meditând asupra acestei a zecea fericire nu putem să nu mai gândim iarăși la cele ce le-am spus cu câtva timp mai nainte.
Fericiți cei ce n-au văzut, dar au crezut.
Și dacă noi adesea credem, numai pentru că vedem,
- este, desigur, și acesta un merit. Fiindcă atât de mulți nu cred oricâte văd.
Dar, atunci cât de mare merit au cei ce cred fără să vadă?
Și dacă noi suntem atât de fericiți când ajungem la credința noastră puțină, cât de fericiți trebuie să fie aceștia, prin credința lor multă?
Iată de ce este scrisă profeția: Toate neamurile mă vor numi fericită. Se poate că aceasta este o profeție încă neîmplinită deplin. Dar Ființa Sfântă care S-a bucurat cea dintâi de făgăduința acestei fericiri cred că a fost Sfânta Fecioară Maria, Mama Marii Credințe neclintite.
Astfel fericirea cea mai din urmă devine fericirea cea mai dinainte. Cum, în acest unic caz, Fiul era mai dinainte decât Mama Sa.
Singură credința aceasta, te poate face fericit.
Când credința ta depinde de lucrurile văzute, atunci ea crește și descrește în funcție de ele.
Slăbește sau se întărește tot așa, din când în când,
biruie sau este biruită, după împrejurări,
înverzește sau se usucă, după caz,
- după cum sunt și cele ce se văd!
Un astfel de credincios mulțumește lui Dumnezeu când îi este cămara plină, dar cârtește când e goală.
Laudă pe Dumnezeu când îi merge bine, dar e gata să murmure sau chiar să hulească când nu-i merge cum vrea el.
Merge bucuros unde se cântă, dar fuge degrabă de unde se sufere.
Îmi aduc aminte de unul din aceștia care spunea adesea:
- O, ce frumoasă a fost adunarea cutare, pentru că surorile au pus o masă atât de îmbelșugată!
Când se scula de la masa aceasta zicea: Ce bine poți să-L lauzi pe Domnul când ești sătul!
Bineînțeles că nu s-a ales nimic de el, cum nu s-a ales nici de toți cei care erau așa. Sau vor mai fi așa ca el.
Aceștia când n-au mai fost mese, nu s-au mai dus la adunări.
Când n-au mai fost sătui, n-au mai lăudat pe Dumnezeu. Și când n-au fost cele ce se văd, s-au lepădat de cele ce nu se văd.
- Dar ferice de voi, suflete de fecioare curate, ale credinței pătrunzătoare, smerite și statornice în orice vreme și în orice stare. Ferice de voi a căror credință nu depinde de cele ce se văd.
Ferice de voi care nici n-aveți nevoie de cele ce se pot vedea.
Ferice de voi a căror dragoste față de Hristos rămâne mare și neschimbată, oricâte încercări ar izbi în stânca ei.
Ferice de voi a căror credință rămâne puternică chiar când vi se iau toate cele ce se văd.
Voi aveți fericirea cea mai dintâi... și cea mai din urmă,
fericirea tuturor celorlalte fericiri,
fericirea lui Dumnezeu cea vie, adevărată și veșnică. Rămâneți la ea, ca s-o moșteniți etern și etern.
Mărire Învierii Tale Isuse Doamne, mărire Ție.
Te rugăm dăruiește-ne și nouă acea adevărată și veșnică fericire care le cuprinde pe toate și care nu depinde de nimic din cele ce se văd. Ci numai de Tine, Doamne Isuse.
Ea depinde numai de Moartea Ta pentru păcatele noastre,
și de Învierea Ta pentru mântuirea noastră.
Mărire veșnică Ție Isuse Doamne.
Mărire Învierii Tale, prin care trăiește această credință și prin care moștenește ea Veșnicia Ta.
Amin.